Defendant's annulment appeal inadmissible; child pornography conviction stands.

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 183 din 01 noiembrie 2024, Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (2) şi (10) C. proc. pen., art. 43 alin. (5) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de pornografie infantilă în formă continuată, prevăzută de art. 374 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, fiindu-i aplicate pedepse complementare şi accesorii.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 324/A/08.05.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 183 din 01 noiembrie 2024 pronunţate de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2023.

În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul A. a produs un număr de 7 materiale pornografice, materiale pe care le-a deţinut în perioada 12.07.2021-14.07.2021 în telefonul său, şi pe care le-a pus la dispoziţia lui B., fratele persoanei vătămate C., la data de 14 iulie 2021.

III. Împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi apreciind că cererea de recurs respectă condiţiile de admisibilitate.

Prin cererea formulată, inculpatul a invocat că fapta pentru care a fost condamnat nu este tipică la nivelul laturii subiective, întrucât inculpatul nu a cunoscut vârsta persoanei vătămate, motiv pentru care nu se poate susţine că a produs, deţinut si pus la dispoziţia unor terţe persoane materialul pornografic ce viza persoana vătămată minoră, de vreme ce reprezentarea sa subiectivă a fost aceea că persoana vătămată a împlinit vârsta majoratului.

Cunoscând că persoana vătămată este majoră, inculpatul a apreciat că nu se poate susţine că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie, ci în condiţiile unei erori de fapt, motiv pentru care se impune reţinerea formei de vinovăţie a culpei, însă aceasta exclude răspunderea penală a inculpatului.

Pe de altă parte, recurentul a contestat tipicitate faptei săvârşite şi sub aspectul laturii obiective, arătând că nu este îndeplinită situaţia premisă, respectiv aceea ca victima să nu fi împlinit 18 ani, în condiţiile în care inculpatul nu a cunoscut vârsta victimei C..

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi a II-a C. proc. pen.. De asemenea, a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15.07.2025, stabilindu-se termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie la data de 01.10.2025.

La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie a fost legal îndeplinită.

La data de 30.09.2025 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

IV. Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac care are ca scop asigurarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Însă, pentru a proceda efectiv la analiza pe fond a chestiunilor de drept invocate, este necesar ca cererea de recurs în casaţie să îndeplinească condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

Examinând aceste condiţii în raport cu actele dosarului, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen, însă nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 lit. a), b), c), d) şi art. 438 C. proc. pen., referitoare la cerinţele prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.

În raport cu actele dosarului, se constată că cererea de recurs în casaţie a fost formulată cu respectarea termenului legal de 30 zile, fiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 435 C. proc. pen.

Astfel, inculpatului i-a fost comunicată hotărârea atacată prin afişarea unei înştiinţări la adresa de domiciliu la data de 15.05.2025, iar acesta a declarat recurs în casaţie la data de 06.06.2025, înăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte decizia penală recurată, aceasta se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, în sensul dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., fiind pronunţată de o curte de apel, ca instanţă de apel.

De asemenea, în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul A. având calitatea procesuală prevăzută de lege pentru a declara recurs în casaţie şi nu sunt incidente prevederile alin. (6) ale aceluiaşi articol, acesta exercitând calea de atac a apelului împotriva sentinţei primei instanţe, apel ce i-a fost respins.

Pe de altă parte, se constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. întruneşte cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii, domiciliul acesteia, locul de deţinere, hotărârea care se atacă, iar cererea a fost semnată de persoana care a exercitat calea extraordinară de atac (prin avocat D., cu împuternicire avocaţială la dosarul cauzei).

Însă, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.: Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde: (…) c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora. Totodată, conform art. 440 alin. (2) C. proc. pen.: Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Aşadar, se constată că legiuitorul a instituit în sarcina titularului cererii de recurs în casaţie obligaţia de a indica cazul de casare pe care se întemeiază cererea şi motivele de recurs în casaţie (motivarea în fapt şi în drept) prin însăşi cererea de recurs în casaţie, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin încheierea nr. 396/RC din data de 08.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a reţinut că: simpla indicare a unui caz de casare dintre cele prevăzute de lege în cererea de recurs în casaţie nu conduce la constatarea de iure a admisibilităţii recursului, ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă acestuia.

Examinând cererea recurentului-inculpat A., Înalta Curte constată că aceasta a invocat în mod formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), în condiţiile în care prin cererea formulată recurentul, deşi invocă neîntrunirea elementelor de tipicitate a faptei săvârşite, în realitate, contestă situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţele fondului, solicită reevaluarea acesteia şi reaprecierea materialului probator administrat în cauză.

Astfel, sub un prim aspect, critica vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate la nivelul laturii subiective, respectiv reţinerea unei alte forme de vinovăţie decât cea stabilită de instanţa de apel (culpă, iar nu intenţie) şi săvârşirea faptei în contextul unei erori de fapt, în condiţiile în care inculpatul invocă necunoaşterea stării de minoritate a persoanei vătămate, presupune, pe de o parte, reaprecierea probatoriului şi, subsecvent, stabilirea unei alte situaţii de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Practic, pentru a analiza această critică, s-ar impune reevalurea declaraţiei inculpatului prin care acesta a recunoscut în totalitate faptele, astfel cum acestea au fost descrise prin actul de sesizare a instanţei, declaraţiile persoanei vătămate, precum şi cele al martorilor. De asemenea, s-ar impune examinarea întregii situaţii de fapt şi reţinerea unui context factual nou, diametral opus celui stabilit definitiv de instanţa de apel, aspecte nepermise în acest stadiu procesual.

Pe de altă parte, şi trimiterea făcută de inculpat la lipsa condiţiei premisă din conţinutul laturii obiective a fost realizată formal, în condiţiile în care apărarea nu contestă minoritatea victimei, ci aspectul subiectiv al cunoaşterii de către inculpat a acestei stări de fapt. Or, acest deziderat nu poate fi stabilit de instanţa de recurs în casaţie decât în urma unei noi analize a probelor administrate.

În plus, deşi inculpatul neagă cunoaşterea vârstei persoanei vătămate şi, implicit, starea de minoritate în care aceasta se afla la momentul săvârşirii faptei, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul a recunoscut în integralitate faptele săvârşite, implicit starea de minoritate a victimei, fiind judecat în procedura recunoaşterii învinuirii. Astfel, inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pedeapsa fiindu-i aplicată în limitele prevăzute de art. 374 C. pen., reduse cu o treime.

Or, a îmbrăţişa punctul de vedere expus de apărare şi a reţine faptul că inculpatul nu a cunoscut vârsta minorei, ar implica în acest caz stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea constatată de instanţele fondului şi, implicit, excluderea din încadrarea în drept a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ceea ce nu este permis în această cale de atac.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul ce are ca temei juridic cauza penală, ci examinează dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Aşadar, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o cercetare judecătorească incompletă sau nesatisfăcătoare.

În realitate, Înalta Curte constată că inculpatul solicită pe calea recursului în casaţie să se constate lipsa de vinovăţie prin analizarea circumstanţelor comiterii faptei, reevaluarea acesteia, reinterpretarea probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, exonerarea de la răspunderea penală.

Or, aceste deziderate nu sunt posibile în condiţiile în care instanţa de casare verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate prin prisma cazului de casare invocat (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.), neputând antama temeinicia acesteia.

Concluzionând, instanţa supremă constată că prin motivele invocate de inculpat prin cererea de recurs în casaţie nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapte decât cea avută în vedere de instanţa de apel, care să conducă la o soluţie de achitare a inculpatului. Prin urmare, criticile acestuia au fost invocate formal şi nu corespund cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge, inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 324/A/08.05.2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2025.