Cassation inadmissibility: failure to substantiate jurisdictional casation ground based on victim's prosecutorial status

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 2654 din data de 30.09.2024 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2022, în baza art. 279 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar (persoană vătămată B. augustina).

În baza art. 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar (persoană vătămată C.).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 5 luni închisoare (1/3 din cealaltă pedeapsă) şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

În baza art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (2) din C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare la restul rămas neexecutat la data săvârşirii infracţiunilor care fac obiectul prezentei cauze, de 1068 zile din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni, la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr. 133/2020 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă prin hotărârea nr. 1039 din 24.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, şi s-a dispus ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 1 an, 8 luni şi 1068 zile închisoare.

S-a dedus din pedeapsa stabilită în cauză, perioada executată de către inculpat, de la data de 03.10.2022 la zi.

S-a anulat Mandatul de Executare a Pedepsei Închisorii nr. 149/2020 din 25.09.2020 emis de Tribunalul Dolj în baza sentinţei penale nr. 133/2020 din data de 18.03.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1039 din 24.09.2020 a Curţii de Apel Craiova şi s-a dispus emiterea un nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 20 din C. proc. pen., s-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile în cadrul procesului penal.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul procesului penal (suma de 900 RON, reprezentând cheltuielile aferente fazei de urmărire penală, suma de 300 RON, reprezentând cheltuielile aferente fazei de cameră preliminară şi suma de 600 RON, reprezentând cheltuielile aferente fazei de judecată).

În baza art. 272 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cheltuielile privind onorariul apărătorului din oficiu, majorat cu suma de 600 RON, au rămas în sarcina statului, fiind avansate din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Dolj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 597/2025 din 12 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 2654 din data de 30.09.2024 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2022.

A fost obligat apelantul la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare datorate statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu rămâne în sarcina statului.

Hotărârea din apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova la 16 mai 2025, persoanelor vătămate C. şi B. augustina la 19 mai 2025 şi inculpatului A. la 22 mai 2025.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 23 iunie 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 26 mai 2025 (data ştampilei de pe plic), a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (personal), invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. în susţinerea cărui a arătat, în esenţă, că a fost condmnat la pedeapsa închisorii de 1 an 8 luni şi 1068 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar împotriva a doi procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Craiova care l-au cercetat abuziv în dosarele nr. x/2019 şi y/2022, unde aceştia sunt persoane vătămate. De asemenea, a susţinut că procurorii au dobândit calitatea de persoane vătămate în dosar în mod nelegal, pentru a atrage competenţa judecătoriei, ceea ce a determinat ca în cursul judecăţii să nu poată fi respectate dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei inculpatului.

Totodată, a precizat că a săvârşit fapta în condiţiile constrângerii morale, fiind incidente cauze justificative şi de neimputabilitate, întrucât a fost influenţat de procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism să comită fapta. În acest sens, a susţinut că procurorul a săvârşit primul infracţiunea împotriva sa, întrebuinând ameninţări şi alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni, îndemnuri în scopul de a obţine probe, pe care le-a exercitat asupra altor persoane, respectiv directori de penitenciar, pentru că inculpatul formula denunţuri, plângeri şi execita căi extraordinare de atac, având în vedere că a fost condamnat în dosarul nr. x/2019 în baza unor probe nereale, fabricate, ticluite de procuror.

Deopotrivă, a învederat că, în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism s-a folosit de influenţa pe care o avea, datorită funcţiei, asupra procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, pentru a-şi crea propriul dosar, în care inculpatul să fie cercetat abuziv, iar procurorii să aibă calitatea de persoane vătămate, deşi erau făptuitori, pentru a nu se administra probe împotriva acestora şi pentru a nu se declina competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Aşadar, recurentul a susţinut că a fost cercetat abuziv, pentru a dobândi calitatea de inculpat şi pentru a fi judecat de o instanţă inferioară în grad celei legal competente.

Recurentul a mai susţinut că într-adevăr, infracţiunea pentru care era suspectat, aceea de ultraj judiciar împotriva a doi procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism este de competenţa judecătoriei, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., însă în cursul judecăţii inculpatul poate aduce acuzaţii, învinuiri, poate propune probe, iar în speţă, a depus probe care constau în procese-verbale dintr-un dosar instrumentat de procurorii persoane vătămate, şi i-a acuzat pe aceştia de săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă, însă acese probe au fost respinse de judecătorie. Mai mult, deşi a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei, aceasta a fost respinsă pentru a fi favorizaţi inculpaţii. În acelaşi sens, a precizat că judecătoria nu poate cerceta în primă instanţă cauze în care sunt părţi procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, indiferent de calitatea acestora, întrucât instanţa nu poate administra probe în defavoarea acestora, motiv pentru care i se încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, având în vedere că inculpatul are calitatea de deţinut, iar persoanele vătămate au calitatea de procurori. Cu alte cuvinte, inculpatul a menţionat că nu îşi poate dovedi nevinovăţia, întrucât în cauză au calitatea de persoane vătămate procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism şi nu se pot administra probe în favoarea inculpatului şi în defavoarea procurorilor, doar o instanţă superioară în grad putând face acest lucru.

În final, recurentul a reiterat că fapta a fost comisă prin ameninţare şi constângere morală, deoarece procurorii au săvârşit infracţiuni împotriva acestuia, în formă continuată, în perioada 2016-2025 şi a fost nevoit să comită fapta pentru a demonstra că aceştia au săvârşit infracţiuni împotriva sa.

Prin urmare a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie şi, pe fond, rejudecarea cauzei de către instanţa competentă.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi persoanelor vătămate C. şi B. augustina la data de 18 iunie 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. a expirat la data de 30 iunie 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 07 iulie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 25 septembrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. [nefiind respectate cerinţele de la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Conform dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 597 din 12 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Craiova.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi locul de detenţie al recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că în cursul judecăţii în primă instanţă nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, întrucât în cauză au avut calitatea de persoane vătămate procurori din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism, astfel încât judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. invocat de recurent, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente". Astfel, acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, şi corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

În speţă, se constată, însă, că ceea ce a invocat recurentul prin prisma acestui motiv de casare este necompetenţa instanţei, determinată de calitatea persoanelor vătămate de procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitatea Organizată şi Terorism. Or, competenţa unei instanţe ierarhic superioare judecătoriei, după calitatea persoanelor vătămate, astfe cum a fost invocată de recurent, nu este reglementată de dispoziţiile legale. Altfel spus, competenţa după calitatea persoanei reglementată de art. 38 - art. 40 din C. proc. pen. se referă la faptul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze o cauză în funcţie de calitatea pe care o inculpatul, nu persoanele vătămate, o are la momentul comiterii faptei. Aşadar, aceste susţineri nu se circumscriu motivului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen..].

De altfel, asupra competenţei instanţei s-a pronunţat, în procedura de cameră preliminară, atât Judecătoria Craiova, care a reţinut prin încheierea din 13 ianuarie 2023 pronuţată în dosarul nr. x/2022 că "este competentă material să soluţioneze cauza conform plenitudinii de jurisdicţie prevăzute de art. 35 alin. (1) C. proc. pen.. întrucât infracţiunea ce formează obiectul judecăţii nu este în competenţa unei instanţe superioare, şi este, totodată, competentă teritorial potrivit criteriului prevăzut art. 41 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., întrucât locul presupusei infracţiuni se află în municipiul Craiova, judeţul Dolj, localitate din circumscripţia teritorială a Judecătoriei Craiova", cât şi Tribunalul Dolj, care a constatat, în mod definitiv, prin încheierea nr. 30 din 10 februarie 2023, următoarele:

"În ceea ce priveşte competenţa, având în vedere exigenţele prev. de art. 342 C. proc. pen., se constată că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond în mod corect a apreciat că este competentă material să soluţioneze cauza, având în vedere disp art. 35 alin. (1) C. proc. pen., întrucât infracţiunea de ultraj judiciar prev de art. 279 alin. (2) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 38 alin. (2) C. pen. nu este în competenţa unei instanţe superioare, şi este, totodată, competentă teritorial potrivit criteriului prevăzut art. 41 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.."

Totodată, aspectele susţinute de recurentul inculpat cu privire la cercetarea abuzivă în dosarele nr. x/2019 şi y/2022, la săvârşirea faptelor în condiţiile constrângerii morale, fiind incidente cauze justificative şi de neimputabilitate, la imposibilitatea de a se administra probe în favoarea sa şi în defavoarea persoanelor vătămate nu se circumscriu vreunui caz de casare expres şi limitativ prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, nu se poate modifica sau completa baza factuală cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin hotărârea criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Aşadar, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 597 din 12 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2025.