Criminal cassation inadmissible where arguments challenging factual evidence and subjective elements of bribery do not substantiate the alleged erroneous legal interpretation.

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 592 din data de 13 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a hotărât, printre altele, următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. după cum urmează:

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen., cu înlăturarea art. 5 din C. pen. (49 de acte materiale săvârşite în perioada 2007- iulie 2014);

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (52 de acte materiale săvârşite în perioada 2007-2012);

- la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 38 alin. (1) din C. pen. şi cu înlăturarea art. 5 din C. pen. (18 acte materiale, săvârşite în perioada 2007- 2014).

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe lângă fiecare dintre pedepsele principale, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani, de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis aceluiaşi inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) din C. pen., a contopit cele 3 pedepse principale aplicate inculpatului, de câte 7 ani închisoare, stabilind pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, la care a adăugat 1/3 din restul pedepselor aplicate, respectiv 4 ani şi 8 luni închisoare, în final inculpatului A. dându-i-se spre executare pedeapsa rezultantă de 11 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei rezultante durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu din prezenta cauză, respectiv de la 12.03.2015 la 13.03.2015 (1 zi) şi de la 14.03.2015 la 16.12.2015.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 386/A din 19.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise, printre altele, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 592/13.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2015, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 297 din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 309 din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (52 de acte materiale săvârşite în perioada 2007-2012).

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I, cu aplicarea art. 4 din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 din C. proc. pen. şi art. 422 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă - Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, reprezentată legal prin primar.

Potrivit art. 289 alin. (3) din C. pen., art. 112 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a următoarelor sume de bani: 13.660.000 RON; 36.094.91 RON şi 35.000 RON de la inculpatul A..

În baza art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., au fost restrânse măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţa nr. 381/P/2014 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei din data de 9 aprilie 2015 şi menţinute prin sentinţa penală apelată, până la concurenţa sumei 13.731.094,9 RON, în vederea confiscării speciale, cu privire la bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului A..

A fost modificat temeiul de drept al obligării inculpatului A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă, reţinând incidenţa art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. au rămas în sarcina statului.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 25 martie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 25 aprilie 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 25 aprilie 2025 (data ştampilei de pe plic), a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat B., cu împuternicire avocaţială seria x nr. x/2025, aflată la dosar ÎCCJ), invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în susţinerea căruia a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de luare de mită ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, deşi soluţia corectă era achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta imputată neîntrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 78/2000.

Astfel, a susţinut că decizia recurată este nelegală, deoarece întreaga motivare a instanţei de apel vizând infracţiunea de luare de mită imputată inculpatului A. se referă la lipsa vinovăţiei penale a recurentului, iar partea de expozitiv a deciziei este în contradicţie cu dispozitivul hotărârii întrucât, în loc să se dispună soluţia corectă, respectiv aceea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., se dispune încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ. Mai mult, a susţinut că toate probele stabilesc fără dubiu lipsa vinovăţiei penale în săvârşirea infracţiunii prev. de art. 289 din C. pen., în vreuna dintre alternativele cuprinse în textul de lege incriminator.

De asemenea, recurentul a precizat că situaţia factuală din dosar nu conturează în plan obiectiv comiterea unor activităţi care se pot circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii prev. de art. 289 din C. pen.. În acest sens, a subliniat că probatoriul inexistent apreciat de instanţa de apel pentru a se putea reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu se putea constitui într-un probatoriu suficient şi necesar care să facă dovada săvârşirii infracţiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât conţinutul celor două infrcaţiuni este suprapus reţinut şi analizat în speţă.

Totodată, a menţionat că implicarea în comiterea infracţiunii de luare de mită în vreuna dintre alternativele reglementate de lege nu este dovedită prin nicio probă a dosarului anlizat, iar cele la care referă instanţa de apel sunt de natură a conduce spre o soluţie de achitare, vinovăţia sa penală, în plan obiectiv, neputând fi reţinută dincolo de orice dubiu, prin probe certe, suficiente şi necesare. În acest context recurentul a prezentat, în mod detaliat, probele din care rezultă, în opinia acestuia, instanţa de apel a reţinut în mod greşit vinovăţia acestuia şi că soluţia de încetare a procesului penal vizând săvârşirea infracţiunii de luare de mită, urmarea prescripţiei răspunderii penale, este nelegală.

În final, a susţinut că din probele administrate în cauză, pe care le-a şi menţionat în cerere, nu există conturat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, ca fiind comisă de inculpatul recurent de natură a se constitui, dincolo de orice îndoială în fundament a reţinerii vinovăţiei penale a inculpatului, astfel încât soluţia care se impunea era de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi nu de încetare a procesului penal, urmarea prescripţiei răspunderii penale, cum nelegal a dispus instanţa de apel.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi părţilor.

La data de 20 iunie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului în casaţie.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 17 iunie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 25 septembrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. [nefiind respectate cerinţele de la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Conform dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea, ca inadmisibilă, a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 386/A din 19.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, iar calea de atac a fost admisă de curtea de apel, însă pentru alte motive decât cele invocate prin cererea de recurs în casaţie.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, domiciliul procesual ales, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În legătură cu această condiţie de admisibilitate, se impune a se sublinia că, în etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel. Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

În speţă, se observă că, în susţinerea motivului de casare, recurentul A. a arătat că, în cauză, implicarea în comiterea infracţiunii de luare de mită în vreuna dintre alternativele reglementate de lege nu este dovedită prin nicio probă, iar cele la care referă instanţa de apel sunt de natură a conduce spre o soluţie de achitare, vinovăţia sa penală, în plan obiectiv, neputând fi reţinută dincolo de orice dubiu.

Aşadar, ceea ce invocă recurentul nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de luare de mită, ci stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reţinerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa.

Cu alte cuvinte, prin susţinerile formulate, recurentul contestă situaţia de fapt, cu consecinţa modificării acesteia, şi tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

De asemenea, nici aspectele invocate de recurentul inculpat A. cu privire la neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare invocat, dar nici subsumat altui motiv din cele expres reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la elementele de tipicitate subiectivă, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi s-a reţinut că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează, atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 şi nr. 332/RC din 28 iunie 2022 şi altele).

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 386/A din 19 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2025.