Bribery by medical practitioner: no required proportionality between benefits and duties; complemental prohibition of medical profession applies to public and private sectors

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 157 din data de 25.04.2024 pronunţată de Tribunalul Suceava a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu, de la data de 19.01.2023 până la data de 14.03.2023, inclusiv.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. i s-a interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea următoarelor drepturi, pe o perioadă de 5 ani: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de medic în sistemul public de sănătate şi dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pedeapsa complementară ce se va executa în condiţiile prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la ramanerea definitiva a prezenţei hotărâri.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. i s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării, sub supraveghere, a pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Suceava la datele stabilite de această instituţie;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatei obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Suceava sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 zile in cadrul uneia dintre următoarele două entităţi: Primăria Municipiului Suceava sau Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Conform art. 94 C. pen., supravegherea s-a dispus să se realizeze de Serviciul de Probaţiune Suceava.

În temeiul art. 96 alin. (1) C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra faptului că nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere şi executarea pedepsei.

În temeiul art. 96 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatei cu privire la faptul că, în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperite până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava şi de inculpata A..

Prin decizia penală nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 157 din data de 25.04.2024 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpata apelantă A. la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva sentinţei penale nr. 157 din data de 25.04.2024 a Tribunalului Suceava.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală sus menţionată, şi în rejudecare:

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 91, art. 92, art. 93 şi art. 94 C. pen.

A majorat cuantumul pedepsei la care a fost condamnată inculpata A. de la 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare la 3 (trei) ani închisoare, pedeapsă ce se va executa în regim de detenţie.

A modificat continutul pedepsei complementare şi pedepsei accesorii prevăzute de art. 66 lit. g) C. pen. aplicate inculpatei în sensul că a interzis inculpatei A. dreptul de a exercita profesia de medic pe durata stabilită de prima instanţă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpata A., la data de 16 octombrie 2024.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, inculpata a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

În esenţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale atacate şi, pe cale de consecinţă, achitarea inculpatei în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În opinia recurentei inculpate, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru existenţa infracţiunii de luare de mită în formă continuată pentru următoarele motive:

a) Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase necuvenite, "deci să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea executării unui act determinat, un act arătat în mod explicit" privitor la îndatoririle sale de serviciu; "pretinderea sau primirea foloaselor ... trebuie să constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate".

"Caracterul de retribuţie este exclus atunci când funcţionarul care pretinde sau primeşte folosul, ori acceptă sau nu respinge promisiunea folosului, are credinţa că este vorba de manifestarea unui sentiment de afecţiune ... iar nu de o retribuţie. De aceea nu constituie infracţiune de luare de mită şi nu trebuie să fie considerate ca atare primirea de mici daruri ocazionale (de ex. cadouri de anul nou), precum şi primirea de daruri care exprimă (din partea celui care oferă sau promite) un sentiment de recunoştinţă ori de respect personal." (Vintilă Dongoroz, ş.a. - "Explicaţii teoretice ale C. pen. român", vol. IV, partea specială, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, pag. 133).

De asemenea, a învederat că şi instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa sa a statuat că noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este "legal nedatorat", are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al infracţiunii ..." (Curtea Constituţională - Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, pct. 24; Decizia nr. 50 din 2 februarie 2017, pct. 31; Decizia nr. 422 din 15 iunie 2017, pct. 16).

În cauză, verificând dacă faptele definitiv stabilite de instanţa de fond întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, recurenta inculpată a apreciat că nu există o corespondenţă deplină cu norma de incriminare, nefiind îndeplinită cerinţa esenţială a elementului material al infracţiunii, respectiv aceea ca banii şi alte foloase care formează obiectul acţiunii de primire sau acceptare să aibă un caracter de retribuţie.

Astfel, conform situaţiei de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond se "reţine că nu a existat în nicio situaţie din partea inculpatei condiţionarea exercitării atribuţiilor de serviciu în raport de primirea/promisiunea sumelor de bani sau alte foloase"... "în nicio situaţie nu a existat condiţionarea îndeplinirii actului medical din partea inculpatei", iar "motivele pentru care pacienţii!aparţinătorii ofereau sume de bani sau bunuri în momentul în care intrau în contact cu medicul, în exercitarea profesiei acestuia, se referă la dorinţa de a fi trataţi cu atenţie, recunoştinţă pentru conduita acestuia în raport cu pacientul, ori cu ocazia sărbătorilor sau cu ocazia zilei de naştere a medicului". (sentinţa penală nr. 157/25 aprilie 2024, pag. 279/280).

În raport de aceste aspecte, a arătat că situaţia de fapt definitiv stabilită exclude caracterul de retribuţie; primirea de sume şi alte foloase exprimând, din partea celor care le-au oferit, un sentiment de recunoştinţă, de respect profesional, de empatie şi afecţiune.

b) Aplicarea principiului "ultima ratio"

A precizat că utilizarea dreptului penal trebui să reprezinte numai un ultim mijloc în realizarea controlului social. Astfel, incriminarea, unui comportament şi aplicarea de sancţiuni penale trebuie să intervină doar atunci când, pentru protejarea unor interese legitime fundamentale, nu există o altă modalitate de remediu mai puţin vătămătoare, iar măsurile de drept penal sunt necesare şi esenţiale pentru atingerea obiectivului urmărit.

În acest sens, a apreciat că este relevantă "Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliului European către o politică a Uniunii Europene în materie penală" care afirmă aplicarea principiului ultima ratio ca principiu fundamental al politicii penale.

Or, incidenţa acestui principiu în prezenta cauză ar trebui analizată în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi mai ales prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 283/17 mai 2023, pct. 39-55. Aceste considerente, deşi privesc infracţiunile de abuz în serviciu, au aplicabilitate generală, vizând incriminarea oricărei fapte ca infracţiune:

"40 . . . . . . . . . .în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare.

...Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. în caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară".

"47. ...în jurisprudenţa sa, Curtea a adus în discuţie principiul ultima ratio în materie penală, ceea ce înseamnă că incriminarea se impune numai dacă este singurul mijloc prin care poate fi atins scopul urmărit, respectiv protejarea valorii în discuţie. încriminarea trebuie să fie necesară, de natură să salvgardeze principii, valori sau exigenţe ce derivă din textul Constituţiei. Ea nu poate fi folosită arbitrar, pentru că, în acest caz, mijloacele de drept penal ar deveni injuste în raport cu cetăţeanul, ceea ce ar transforma dreptul! norma într-un instrument represiv la adresa libertăţii individuale, pierzându-şi caracterul proiectiv al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. O asemenea paradigmă este contrară statului de drept";

"54. ...chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anume prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării intereselor legitime ale persoanelor fizice/juridice, pentru reţinerea infracţiunilor ... acţiunea instanţelor judecătoreşti - concordantă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale - este de natură să menţină şi să consolideze prezumţia de constituţionalitate a textului, care trebuie să îmbine într-un mod armonios aspectele de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. Astfel, caracterul serios al pagubei materiale (n.n. - dar şi a folosului necuvenit, precum şi a intensităţii vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziţia subiectivă a funcţionarului public ..., reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă şi subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere nonpenale. Din această perspectivă, respectiv a unei practici judiciare consecvente referitoare la principiul ultima ratio, sunt îndeplinite standardele de securitate juridică fixate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel că problema de drept ridicată devine una de interpretare şi aplicare a legii".

De asemenea, a arătat că Înalta Curte, secţia penală, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale, a reţinut că incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca un ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio".

Cu alte cuvinte, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc, fiind improprii în realizarea acestui deziderat. în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 46/RC din 12 februarie 2019).

Totodată, Înalta Curte a mai subliniat că în contextul în care o anumită faptă este incriminată ca infracţiune, nu orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, trebuie încadrată în sfera normei de incriminare.

Aşadar, chiar şi atunci când exista o încălcare a dispoziţiilor legii, ea trebuie trecută prin filtrul proporţionalităţii. Legiuitorul a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghii pentru înlăturarea consecinţelor unor fapte care, potrivit reglementării penale, se pot circumscrie unei infracţiuni, dar în privinţa cărora, trebuie evaluat gradul de intensitate/gravitate pentru a stabili daca este necesară aplicarea unei pedepse (Î.C.C.J., secţia penală, deciziile nr. 92/RC din 15 februarie 2024; nr. 270/RC din 25 aprilie 2024).

În cauză, a susţinut că faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond (primirea de sume de bani "relativ mici", de cadouri cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi a zilei de naştere, care nu au avut caracter de retribuţie, ci au fost oferite/acordate în considerarea sentimentelor de recunoştinţă, afecţiune şi respect; faptul că "în nicio situaţie nu a existat condiţionarea îndeplinirii actului medical din partea inculpatei de primirea/promisiunea sumelor de bani sau alte foloase", având în vedere şi principiul proporţionalităţii, a apreciat că faptele constatate, "fiecare în parte", nu prezintă gradul de intensitate, de gravitate pentru a justifica atragerea răspunderii penale şi aplicarea unei pedepse penale.

Starea de fapt stabilită definitiv de instanţa de fond nu relevă nevoia calificării acesteia ca infracţiune, lipsind tipicitatea faptelor stabilite, fiind incident un alt tip de răspundere, respectiv răspunderea administrativ-disciplinară reglementată de dispoziţiile Codului administrativ (art. 563-571).

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În susţinerea acestui caz de casare, recurenta inculpată a arătat că pedeapsa principală fiind aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în calitatea medicului de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., pedeapsa complementară nu poate excede limitelor acestei calităţi.

Prin urmare pedeapsa complementară trebuie să fie aplicată strict în limitele activităţii funcţiei în exercitarea căreia s-a săvârşit fapta, ceea ce înseamnă că interzicerea exercitării profesiei de medic se dispune, în acest caz, exclusiv în sistemul public de sănătate, infracţiunea fiind comisă în îndeplinirea unei funcţii publice.

În opinia recurentei inculpate, a aplica pedeapsa complementară a interzicerii profesiei de medic în totalitate şi în afara activităţii desfăşurate de aceasta în calitatea sa de funcţionar public, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, înseamnă a aplica o pedeapsă dincolo de limitele prevăzute de lege, o pedeapsă care, producând efecte şi în sectorul/sistemul privat, are caracterul unei pedepse neprevăzute de lege.

Este de reţinut şi faptul că latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus condamnarea şi aplicarea pedepsei principale, constă în primirea de bani sau foloase "în legătură cu îndeplinirea" unui act ce intră în îndatoririle de serviciu, în timp ce fapta incriminată de dispoziţiile art. 289 alin. (2) C. pen. vizează persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), iar acţiunile/inacţiunile ce constituie latura obiectivă a acestei infracţiuni constau în "neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri".

Aşadar, din moment ce primirea de bani şi alte foloase, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu, nu este incriminată de dispoziţiile art. 289 alin. (2) şi nici în alte cazuri în care activitatea se desfăşoară în sectorul privat, rezultă în mod evident că instanţa de apel, extinzând aplicarea pedepsei complementare şi la sectorul privat a încălcat principiul legalităţii pedepselor prevăzut de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Depăşind limitele legalităţii aplicării pedepsei complementare, Curtea de Apel Suceava a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel încât a apreciat că se impune, casarea deciziei penale sub acest aspect şi înlăturarea din dispozitivul acestei hotărâri a menţiunii "modifică conţinutul pedepsei complementare şi accesorii prevăzută de art. 66 lit. g) C. pen. aplicate inculpatei în sensul că interzice inculpatei A. dreptul de a exercita profesia de medic pe durata stabilită de prima instanţă".

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpată A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurenta inculpată A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurenta inculpată trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, în susţinerea cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. recurenta inculpată A. a formulat critici subsumate, în esenţă, următoarelor chestiuni:

- inexistenţa unei proporţii între actul prestat de aceasta şi valoarea redusă a foloaselor primite, apreciind că acestea nu pot fi asimilate noţiunii de retribuţie, ci erau oferite din recunoştinţă faţă de medic, fără a se urmări contraprestarea unor servicii;

- aplicarea principiului ultima ratio atât în ce priveşte infracţiunea de luare de mită in integrum, dar şi prin raportare la fiecare acţiune ce face parte din latura obiectivă, având în vedere caracterul continuat al infracţiunii reţinute.

Preliminar, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată cu titlu definitiv de instanţele de fond constă în aceea că în calitate de medic primar oncologie medicală în cadrul Ambulatoriului Oncologie Medicală al Spitalului Judeţean de Urgenţă "Sfântul Ioan cel Nou" Suceava, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv pentru îndeplinirea actelor medicale referitoare la tratamentul şi asistenţa anti-cancer care trebuiau realizate gratuit, în luna aprilie 2022 a acceptat promisiunea de a primi o sumă de bani, iar în perioada 12.12.2022-19.01.2023, a primit diferite sume de bani (în cuantum de 20.660 RON şi 750 euro) şi alte foloase (miere de albine, caşcaval, cafea, bomboane de ciocolată, brânză, parfumuri, băuturi alcoolice, carne de porc etc.) de la pacienţi sau de la aparţinătorii acestora.

În şi pe aceste coordonate, Înalta Curte va analiza susţinerile recurentei inculpate referitoare la neîntrunirea cerinţei esenţiale, constând în existenţa unei disproporţii între foloasele primite şi serviciile prestate de aceasta.

Aşadar, reţine Înalta Curte că norma de incriminare nu condiţionează existenţa infracţiunii de luare de mită de existenţa unei proporţii între actul (serviciul) prestat de către funcţionar şi banii sau foloasele pretinse, primite sau promise acestuia, pe de o parte pentru că legea nu o prevede, iar pe de altă parte, pentru că banii ori foloasele reprezintă evaluarea pe care funcţionarul, beneficiar al actului o face cu privire la ele, în cadrul şi limitele unor fapte periculoase social.

Darurile oferite funcţionarului ori promisiunea lor acceptată de către acesta determină existenţa infracţiunii de luare de mită dacă sunt în legătură cu actul (serviciul) pe care le dă sau promite ori solicită şi urmăreşte.

Atât timp cât legea nu distinge, fapta de luare de mită este tipică şi în ipoteza unor daruri de valoare mică, atunci când darurile au un caracter necuvenit şi se fac în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Expresia "alte foloase", inserată fără alte distincţii, precizări ori limitări de legiuitor în textul de incriminare a infracţiunii de luare de mită înglobează orice fel de avantaj, de natură patrimonială ori nepatrimonială pe care subiectul activ al infracţiunii de luare de mită îl pretinde, primeşte, acceptă sau nu îl respinge, atunci când îi este oferit. În sfera acestei noţiuni sunt incluse, fără îndoială, darurile sau foloasele cu o valoare nesemnificativă.

Sub acest aspect, instanţa supremă a pronunţat o dezlegare de principiu statuând prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, că "fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. pen., de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din C. pen.

Chiar dacă s-ar admite existenţa unui drept al medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare ori donaţii, cu respectarea legii, este evident că "respectarea legii" se referă atât la "pacient", cât şi la "angajaţii unităţii", atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăţi suplimentare sau donaţii, iar, pe de altă parte, "angajaţii" unităţii medicale primesc aceste plăţi suplimentare sau donaţii.

Este posibil ca pacientul să ofere plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către "angajaţi" cu respectarea legii, deoarece chiar legea interzice primirea unor plăţi suplimentare sau donaţii de către aceştia din urmă."

Practic, chiar şi în situaţia în care s-ar admite că sumele de bani sau foloasele au o valoare redusă, atât timp cât acestea au fost primite în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale inculpatei, sunt întrunite toate exigenţele cerute de lege pentru reţinerea infracţiunii de luare de mită. Ritmicitatea, frecvenţa cu care primea foloasele, numărul mare de acte materiale (280 de acte), cuantumul sumei totale primite (aproximativ 20.000 RON şi 750 de euro), toate aceste elemente coroborate sunt de natură a susţine pe deplin acuzaţia penală adusă inculpatei din perspectiva elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită.

În considerarea aspectelor reliefate anterior, Înalta Curte va proceda şi la evaluarea celui de-al doilea motiv subsumat cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv incidenţa principiului ultima ratio atât în ce priveşte infracţiunea de luare de mită in integrum, dar şi prin raportare la fiecare acţiune ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii, având în vedere caracterul continuat al acesteia.

Cu titlu prealabil, notează Înalta Curte că principiul ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit, însă acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, fiind improprii în realizarea acestui deziderat.(în acest sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016.)

În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.

Analizând în aceste coordonate criticile formulate de recurenta inculpată, sub aspectul gravităţii atingerii aduse în speţă relaţiilor sociale ocrotite de lege şi a măsurii în care sancţionarea recurentei inculpate prin mijloace penale corespunde exigenţelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 405/2016 menţionată supra), Înalta Curte constată că susţinerile recurentei aduc în discuţie, în realitate, o chestiune de reinterpretare a situaţiei de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie şi nu ţin de o interpretare a principiului ultima ratio.

Practic, ceea ce solicită în concret recurenta inculpată este o reevaluare de către instanţa de casare a caracterului sumelor de bani primite de la pacienţi, de retribuţie sau de simplu act de recunoştinţă, or o asemenea apreciere implică în mod necesar un proces de analiză a particularităţilor factuale ale activităţii infracţionale reţinute în sarcina sa şi a consecinţelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravităţii vătămării şi a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor, lucru nepermis în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În absenţa, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată de art. 289 C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate cenzura tipicitatea infracţiunii de luare de mită doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reţinute prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanţele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autoarei.

În cadrul procesual limitat specific recursului în casaţie, controlul de legalitate al instanţei de casaţie se limitează, aşadar, la verificarea existenţei rezultatului infracţiunii, ca cerinţă de conţinut obiectiv - chestiune de legalitate, nu şi a întinderii sau gravităţii concrete a acestui rezultat - chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanţelor de fond şi de apel.

Jurisprudenţa instanţei supreme evidenţiază că aplicabilitatea sau inaplicabilitatea principiului ultima ratio, nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, în cadrul cazului reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., deoarece implică reinterpretarea unor elemente de fapt.

Or, în speţă, atingerea adusă prestigiului, credibilităţii profesiei de medic şi, implicit, intereselor legitime ale pacienţilor, prin modalitatea contrară legii în care inculpata a înţeles să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracţional, fiind realizate şi sub acest aspect cerinţele de conţinut obiectiv ale infracţiunii de luare de mită.

Deopotrivă, notează Înalta Curte că în ipoteza infracţiunii continuate, astfel cum este reglementată de C. pen., acţiunile/inacţiunile individuale reprezintă, prin ele însele, fiecare în parte trăsăturile specifice ale aceleiaşi infracţiuni, pentru că unitatea de hotărâre infracţională primează faţă de pluralitatea actelor săvârşite şi determină considerarea ansamblului lor ca un tot, ca o infracţiune unică.

Astfel, a proceda în sensul celor solicitate de către inculpată, de a analiza fiecare act material din conţinutul infracţiunii de luare de mită şi a aprecia asupra caracterului sumelor de bani sau darurilor primite, ar echivala cu o reapreciere, o reevaluare a situaţiei de fapt deja reţinute cu titlu definitiv de instanţele ierarhic inferioare.

În ceea ce priveşte cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurenta inculpată a susţinut că pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării profesiei de medic trebuia a fi dispusă exclusiv în sistemul public de sănătate, pentru că infracţiunea a fost comisă în îndeplinirea unei funcţii publice şi în considerarea activităţii desfăşurate de aceasta în calitatea sa de funcţionar public, fără a putea produce efecte şi în sectorul/sistemul privat.

În raport de susţinerile recurentei inculpate, Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. prevăd pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, fără a face distincţie cu privire la limitele activităţii funcţiei sau profesiei.

În cauză, s-a dispus aplicarea acestei pedepse complementare în considerarea profesiei de medic a recurentei inculpate, indiferent de sistemul de sănătate în care îşi desfăşura activitatea şi în care se presupune că a săvârşit presupusa activitate infracţională, privat sau public.

Plecând de la prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., potrivit cărora funcţionarul public este persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură, Înalta Curte aminteşte că noţiunea de "funcţie publică" se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "interes public", ambele urmărind satisfacerea aspectelor de interes general în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei are îndatorirea de a considera acest interes mai presupus decât cel privat.

Noţiunea de "serviciu public" desemnează o formă de activitate prestată în folosul interesului public, iar din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale societăţii.

Deopotrivă, se reţine că unităţile medicale sunt de utilitate publică, indiferent dacă sunt de stat sau private, în interpretarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, respectiv:

Art. 2 alin. (6):

"Asistenţa de sănătate publică este coordonată de către Ministerul Sănătăţii şi se realizează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private, constituite şi organizate conform legii",

Art. 165. -(1) Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale.

(2) Spitalul poate fi public, public cu secţii sau compartimente private sau privat. Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.

(3) Spitalele publice, prin secţiile, respectiv compartimentele private, şi spitalele private pot furniza servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condiţiile stabilite în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate, precum şi servicii medicale cu plată, în condiţiile legii.".

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentei inculpate, apreciază Înalta Curte că medicul este funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei unităţi sanitare de stat sau private, astfel că aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării profesiei în totalitate, atât în sistemul public cât şi în cel privat, apare ca legală şi necesară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2023.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1013 din data de 23 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2025.