Security seizure validity: Automatic cessation upon failure to meet periodic verification deadlines vs. proportionality and necessity standards in criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2025

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 iunie 2025, Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 2502 C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoriei Bacău, asupra autovehiculului, a actelor de identificare şi de înmatriculare şi a cheii acestuia.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, prin Rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău la data de 07.07.2020, în dosarul cu nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj, faptă prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că, în ziua de 02.12.2019, A. a constrâns persoana vătămată B., prin ameninţări cu acte de violenţă, comunicându-i printr-o discuţie purtată pe un sistem de comunicaţii electronice că-i va da cu acid pe faţă, că o va duce în pădure unde o va lega şi nu va mai fi găsită de nimeni, că va pune băieţii să o violeze şi totodată că îi va face rău şi familiei sale, pentru ca aceasta să îi înmâneze suma de 2000 de Euro, sub pretextul că A. ar fi achitat această sumă pentru a închiria o locuinţă în Italia unde urmau să locuiască împreună cu persoana vătămată.

În cursul urmăririi penale, prin ordonanţa din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Judecătoriei Bacău s-a dispus ridicarea de la inculpatul A. a autovehiculului, a actelor de identificare şi de înmatriculare şi a cheii acestuia, precum şi instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului cu privire la toate aceste bunuri.

Cele dispuse prin ordonanţă au fost puse în aplicare de către organele de cercetare penală din cadrul I.P.J. Botoşani la data de 03.07.2020, bunurile fiind ridicate şi depuse în camera de corpuri delicte a I.P.J. Botoşani.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 250 C. proc. pen., potrivit cărora în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, potrivit alin. (2) din acelaşi articol.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora, fie la cererea părţii civile, fie din oficiu, astfel cum prevede art. 249 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.

S-a reţinut că nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege, astfel cum prevede art. 249 alin. (8) C. proc. pen.

Verificând temeinicia măsurii sechestrului asigurător luată asupra autovehiculului, a actelor de identificare şi de înmatriculare şi a cheii acestuia, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi se menţin temeiurile care au determinat luarea acesteia.

Referitor la temeinicia şi legalitatea măsurii asigurătorii s-a avut în vedere că inculpatul A. este judecat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prev. de art. 2017 alin. (1) şi (3) C. pen., susceptibilă de a produce pagube materiale persoanei vătămate.

S-a reţinut că bunurile sus menţionate au fost ridicate de la inculpat şi nu fac parte din categoria bunurilor exceptate de lege.

Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere că prezenta cauză se află în faza judecăţii, în etapa apelului, fiind amânată pronunţarea deciziei de către instanţa de apel la data de 14.08.2025, iar probele administrate până în prezent susţin suspiciunea rezonabilă a implicării inculpatului în activitatea infracţională descrisă în actul de sesizare, motiv pentru care se justifică menţinerea măsurii asigurătorii luate asupra autovehiculului, a actelor de identificare şi de înmatriculare şi a cheii acestuia, măsura fiind necesară în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi reparării pagubei produsă prin infracţiune.

Curtea a reţinut că măsura asiguratorie are caracter proporţional, sens în care se are în vedere scopul pentru care aceasta a fost instituită, respectiv inclusiv pentru garantarea reparării pagubei produsă prin infracţiune.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat contestaţie inculpatul A., solicitând, în principal, să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii, având în vedere că verificarea acestora s-a realizat de către instanţa de apel cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen., iar, în subsidiar, ridicarea măsurii asiguratorii întrucât aceasta nu mai este proporţională, iar durata acesteia a devenit excesivă.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispoziţiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, apreciază contestaţia formulată de inculpatul A. ca fiind neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestatorul critică încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bacău, invocând, sub un prim aspect, nelegalitatea ei, derivată, în esenţă, din faptul menţinerii măsurii asigurătorii în condiţiile în care, urmare verificării cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de 2502 C. proc. pen., aceasta ar fi încetat de drept. Altfel spus, invocând caracterul de termen substanţial al reperului temporal susmenţionat, contestatorul susţine că sancţiunea nerespectării lui nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii asigurătorii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în primul rând că măsura asiguratorie a fost verificată de instanţa de apel în termenul de un an impus de dispoziţiile legale.

Astfel, se constată că prin sentinţa penală nr. 1412 din 14.08.2024, Judecătoria Bacău, secţia penală a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

De asemenea, în baza dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B..

În egală măsură, în baza dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa din data de 02.07.2020 a procurorului din cadrul Judecătoriei Bacău.

Astfel, se constată că verificarea măsurii asiguratorii de către instanţa de apel la data de 17 iunie 2025 s-a realizat în termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. art. 2502 C. proc. pen. calculat de la momentul la care instanţa de fond a dispus prin sentinţa apelată de procuror achitarea inculpatului şi menţinerea măsurii asiguratorii.

Mai mult, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi de judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen. este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica formulată în subsidiar de către contestatorul inculpat referitoare la lipsa de proporţionalitate a măsurii, precum şi a duratei excesive a acesteia.

Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87). Raportat la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar şi la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac a apelului, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind depăşită o durată rezonabilă), se apreciază că, la acest momentul procesual, în privinţa măsurii asigurătorii, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului şi interesul personal al inculpatului de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

În acest context, instanţa de control judiciar constată că măsura asiguratorie dispusă faţă de inculpat este legală şi temeinică în continuare. Înalta Curte are în vedere, natura acuzaţiilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv infracţiunea de şantaj, precum şi durata scursă de la momentul instituirii măsurii, care în raport de circumstanţele anterior indicate, nu poate susţine o depăşire a termenului rezonabil, până la soluţionarea definitivă a cauzei măsura asiguratorie garantând repararea pagubei produse prin infracţiune.

Faţă de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 iunie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 iunie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iulie 2025.