Cassation inadmissibility due to expiration of statutory deadline and non-applicability of subsequent unconstitutionality decision to finalized cases

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 103 din data de 17.03.2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen., coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen., coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, în formă continuată - faptă prevăzută de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 53 lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 6 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 53 lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului A. prin hotărârea de faţă şi a aplicat acestuia pedeapsa închisorii de 6 ani, la care a adăugat un spor de 1 an şi 8 luni, reprezentând o treime din durata celeilalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii rezultante de 7 (şapte) ani şi 8 (opt) luni, prin privare de libertate, potrivit art. 60 din C. pen. şi Legii nr. 254/2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de fiecare pedeapsă principală a închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator al vreunei societăţi comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

În temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de fiecare pedeapsă principală a închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator al vreunei societăţi comerciale, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 45 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din C. pen., îi aplică inculpatului A., alături de pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator al vreunei societăţi comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

În temeiul art. 45 alin. (5) şi alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator al vreunei societăţi comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 103 din data de 17.03.2023, pronunţată în dosarul penal nr. x/2020, al Tribunalului Constanţa.

Împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 30 aprilie 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 27 iunie 2025, când s-a stabilit termen la data de 23 septembrie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie), motivarea recursului în casaţie şi semnătura inculpatului.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. "în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal".

A apreciat că în mod eronat, instanţa de apel a reţinut un termen de prescripţie de 10 ani pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În opinia inculpatului, instanţa de apel nu a avut în vedere limitele de pedeapsă pentru cele două infracţiuni de evaziune fiscală, care erau între 2 şi 8 ani, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În aceste condiţii, termenul de prescripţie este de 8 ani, în conformitate cu dispoziţţile art. 154 alin. (1) din C. pen.

Un alt motiv pentru care a considerat că termenul de prescripţie este de 8 ani şi nu de 10 ani este faptul că forma Legii nr. 241/2005 din anul 2013, prevedea că limitele de pedeapsă se majorează cu 2 ani, nu cu 5 ani, aşa cum a reţinut, în mod greşit, instanţa de apel.

Aşadar, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, data ultimei acţiuni este data de 24.07.2013, iar termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 24.07.2021, iar pentru cea de-a doua faptă de evaziune fiscală, ultima acţiune a fost în data de 22.12.2015, astfel încât termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 21.12.2013.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa de recurs în casaţie va considera că pentru aceste fapte nu a intervenit termenul de prescripţie a răspunderii penale, a solicitat individualizarea pedepsei şi reţinerea cauzei de reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă, având în vedere că a optat pentru procedura simplificată.

La data de 14 mai 2025, recurentul inculpat A. a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului în casaţie, în contextul pronunţării Deciziei nr. 50 din 18 februarie de către Curtea Constituţională a României.

A apreciat că pentru egalitate de tratament juridic, toate persoanele care au fost prejudiciate de către instanţele de apel, care în mod greşit nu au dispus încetarea procesului penal, deşi exista o cauză de încetare a procesului penal, sunt acum repuse în termen pentru a exercita această cale extraordinară de atac, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În opinia sa, remedierea unei situaţii generată de constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege care îngrădea inculpatului posibilitatea exercitării acestui motiv de casare operează în fapt ca o repunere în termen, în scopul, de pe o parte, al asigurării egalităţii în drepturi în faţa legii a tuturor cetăţenilor, iar pe de altă parte, nu se poate menţine o hotărâre judecătorească de condamnare întemeiată pe o eroare de judecată evidentă, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a apreciat în mod greşit că se impune respingerea apelului fundamentat pe solicitarea de constatare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată recurentul inculpat A., prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat nu a fost depusă în termen, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 435 din C. proc. pen.

Potrivit art. 435 C. proc. pen., termenul de declarare a căii de atac a recursului în casaţie este de 30 de zile şi se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe zile, fiind aplicabile si prevederile art. 269 alin. (4) privind situaţiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare şi cele art. 270 alin. (1) şi alin. (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen; momentul iniţial al termenului este data comunicării deciziei instanţei de apel, indiferent de titularul căii de atac.

Analizând actele dosarului, prin aplicarea consideraţiilor legislative anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia penală atacată a fost comunicată recurentului inculpat la data de 02 martie 2024, termenul pentru formularea cererii de recurs în casaţie s-a împlinit la data de 02 aprilie 2024, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 30 aprilie 2025, depăşind termenul legal cu aproximativ un an.

Conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, motivat de împrejurarea că a fost pronunţată Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că:

"soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională", se apreciază că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că în interpretarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, instanţa constituţională a statuat că, "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor", iar situaţiile juridice epuizate şi definitiv consolidate nu mai pot fi repuse în discuţie, "ele fiind rezultatul prezumţiei de constituţionalitate de care s-a bucurat norma respectivă la acel moment. Neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional, răstoarnă o prezumţie de natură normativă primară, se aplică pentru viitor şi are efecte distincte de nulitate, care, la rândul său, are un regim juridic specific în materie civilă, penală sau administrativă, astfel că nu se poate realiza nicio paralelă între acestea." (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 pronunţată de Curtea Constituţională).

Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica situaţiilor juridice pendinte; o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte (aşadar nu şi cele existente dar cu privire la care nu există niciun litigiu) în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes; aceasta întrucât excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea Constituţională).

Aşadar, decizia de constatare a neconstituţionalităţii nu se va aplica situaţiilor care au devenit facta praeterita - este vorba despre cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, şi care reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul.

Or, în raport de actele dosarului, se constată că prezenta cauză a rămas definitivă la data de 22 decembrie 2023, decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului la data de 02 martie 2024, iar termenul pentru declararea recursului în casaţie, potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. pen., s-a împlinit la data de 02 aprilie 2024.

În aplicarea principiului constituţional al neretroactivităţii deciziilor pronunţate, instanţa constituţională a notat însă şi o importantă excepţie de la această din urmă regulă. Astfel, potrivit Curţii, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire:

"soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional." (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a C. proc. civ. şi a C. proc. pen. al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014).

Or, în cauză, recurentul inculpat nu a formulat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., de altfel, acesta nici nu a exercitat calea de atac a recursului în casaţie până la momentul apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 50/2025.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2025.