Embezzlement conviction upheld for mayor who routed fictitious travel payments to himself

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 257 din 17.02.2023, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (1) şi alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals intelectual, prev. de art. 323 C. pen., respectiv pentru săvârşirea a două infracţiuni de uz de fals, prev. de art. 321 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 295 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.

În temeiul art. art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 (patru) ani.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 295 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.

În temeiul art. art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b)din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 (patru) ani.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. a) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale de câte 2 ani închisoare în pedeapsa cea mai grea - 2 ani închisoare - sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă - 8 luni închisoare -, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., la art. 65 alin. (1) şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (1) din C. pen. şi la art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a fost stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen.., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Mehedinţi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Orşova sau Inspectoratului Şcolar Judeţean Mehedinţi pe o perioadă de 120 zile lucrătoare.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Împotriva sentinţei penale nr. 257 din 17.02.2023 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2019, inculpatul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 415 din 4 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 257 din 17 februarie 2023 pronunţate de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2019, a fost desfiinţată în parte sentinţa şi, în rejudecare:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente.

În temeiul art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare (fapta din 30.06.2017);

În temeiul art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen., a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare (fapta din 15.12.2017);

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. a) din C. pen., a contopit pedepsele principale de câte 1 an şi 4 luni închisoare, în pedeapsa cea mai grea - aceea de 1 an şi 4 luni închisoare, la care a adăugat sporul de o treime din cealaltă pedeapsă - 5 luni şi 10 zile închisoare - urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an, 9 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (2) şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., la art. 65 alin. (1) din C. pen. şi la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., alături de pedeapsa principală rezultantă, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, ce se va executa conform art. 65 alin. (3) din C. pen., respectiv din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Mehedinţi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Orşova, judeţul Mehedinţi, pe o perioadă de 60 zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei, care nu contravin deciziei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, avocat B., la data de 15.04.2024.

În cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În esenţă, inculpatul a susţinut, în ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii de delapidare (prevăzute de art. 295 alin. (1) din C. pen.).

În cererea de recurs în casaţie, inculpatul a menţionat că instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de instanţa de fond, Curtea reţinând în privinţa faptelor că acesta, în calitate de primar al UAT Orşova - ordonator de credite, la data de 30.06.2017 şi la data de 15.12.2017, şi-a însuşit în interes personal sumele de 615 RON, conform dispoziţiei de plată nr. x din 30.06.2017, şi respectiv, 699 RON, conform dispoziţiei de plată nr. x din 15.12.2017, reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 zile şi a cheltuielilor de transport pentru două deplasări fictive, dus/întors, pe ruta Orşova-Iaşi, fiind realizate, sub aspect constitutiv, elementele a două infracţiuni de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., astfel încât în mod corect prima instanţă a dispus condamnarea acestuia.

Astfel, în raport de starea de fapt reţinută de instanţa de apel, inculpatul A., prin apărător ales, a susţinut că, potrivit legii, în calitate de primar-ordonator de credite, nu avea în atribuţiile funcţiei de demnitate publică deţinută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unităţii (emiterea dispoziţiei de plată şi efectuarea plăţii), aceasta fiind exclusiv în competenţa serviciului financiar contabil, şi nici nu se reţine că a efectuat această operaţiune, astfel că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracţiunea de delapidare, în modalitatea însuşirii reţinută în decizia de condamnare.

De asemenea, s-a precizat că instanţa de apel nu a statuat că el a exercitat dispoziţia asupra sumelor de bani respective, în condiţiile în care, astfel cum se reţine în hotărârea atacată, inculpatul nu a întocmit şi nu a semnat dispoziţiile de plată, în calitate de persoană având ca atribuţii eliberarea sumelor de bani, pentru a le putea corelativ însuşi; ele au fost întocmite, la fel ca şi decontarea, şi plata a fost dispusă şi efectuată, conform competenţelor legale, de către serviciul de contabilitate, arătând că instanţa de apel reţine doar că el a depus la serviciul de contabilitate nişte ordine de deplasare false, în sensul că atestau deplasări fictive.

A mai susţinut inculpatul că, având în vedere că infracţiunea de delapidare este prevăzută în cadrul infracţiunilor de serviciu, pentru analiza condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnat se impune a se raporta la prevederea în normele legale a acestor atribuţii, aşa cum a fost aplicată legea de instanţa care a pronunţat hotărârea.

În acest sens s-a precizat că dispoziţiile art. 155 din Codul administrativ, privind atribuţiile primarului, reţinute de instanţa de apel, nu erau în vigoare la data faptelor, întrucât la data săvârşirii acestora (iunie şi decembrie 2017) nu era adoptat acest Cod - Legea nr. 57/2019 (principiul tempus regit actum); aşadar, nu exista norma legală aplicată de instanţă acţiunii de însuşire reţinută în sarcina inculpatului ca fiind realizată în calitate de primar în exercitarea atribuţiei de ordonator de credite.

Astfel, s-a apreciat că acest unic argument vădeşte neconformitatea deciziei cu normele de drept aplicabile.

În plus, a susţinut şi că instanţa a făcut referire generică la atribuţiile de serviciu încălcate de inculpat (administrare a bugetului local, ordonator de credite), dar nu le-a individualizat expres, aşa cum sunt prevăzute în actele normative.

Astfel, în art. 155 din Codul administrativ (inexistent la data faptelor) se reţin atribuţiile primarului "referitoare la bugetul local" (pagina 20) ca fiind cele de la art. 155 alin. (1) lit. c), explicitate enumerativ şi limitativ la alin. (4), însă niciuna din aceste atribuţii ale primarului nu vizează dispoziţia asupra unor sume de bani din casieria unităţii, astfel cum s-a reţinut în speţă.

Pe de altă parte, primarul unui U.A.T. este definit conform Legii nr. 215/2001 (aplicabilă tempus regit actum), iar atribuţiile sale sunt prevăzute în art. 68 din lege, între acestea fiind aceea reţinută de instanţă, de ordonator principal de credite (art. 68 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001).

Aceste atribuţii sunt detaliate în Legea privind finanţele publice locale nr. 273/2006, făcând referire la art. 2 alin. (1) (definiţii), art. 21 (categorii de ordonatori de credite), art. 23 (atribuţiile primarului ca ordonator principal de credite), art. 24 alin. (6) şi art. 54 (execuţia bugetară) din aceasta.

Astfel, a susţinut că execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

Operaţiunile specifice lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite, însă plata cheltuielilor nu este dată în competenţa funcţiei de primar, în calitatea sa de ordonator de credite, ci aparţine exclusiv şefului compartimentului financiar-contabil.

Totodată, a invocat şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 500/2002, prin care sunt definite noţiunile de compartiment financiar-contabil, plata cheltuielilor, conducătorul compartimentului financiar contabil.

A mai susţinut că, potrivit legislaţiei, dispoziţia de plată este întocmită de compartimentul financiar contabil, acesta fiind cel care dispune şi efectuează plata, adică scoate bunul şi îl predă celui care îl însuşeşte.

În speţă, dispoziţiile de plată au fost întocmite de serviciul contabilitate în virtutea atribuţiilor legale exclusive.

În plus, s-a apreciat că instanţa nu a reţinut că inculpatul ar fi încălcat atribuţiile de ordonanţare şi/sau lichidare a cheltuielilor, ci doar că a depus la serviciul contabilitate cele două ordine de deplasare.

Faţă de aspectele legale invocate, s-a susţinut că în modalitatea săvârşirii faptelor reţinută de instanţă, adică primirea de către inculpat a unor sume de bani pe baza dispoziţiilor de plată, nu există tipicitatea obiectivă a infracţiunii de delapidare, întrucât nu se identifică o atribuţie de serviciu a inculpatului în sensul dispunerii de bun corelativă acţiunii de apropriere a acestuia.

Prin încheierea din data de 14.06.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 415 din 4 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunţa această încheiere, Înalta Curte a reţinut că susţinerile inculpatului privind lipsa de tipicitate obiectivă a faptei pentru care a fost condamnat, în sensul că aceasta nu corespunde modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., recursul în casaţie este admisibil în principiu.

La termenul din data de 18.09.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casaţie declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunţare.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, prev.de art. 295 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul A., în calitate de primar al UAT Orşova - ordonator de credite, la data de 30.06.2017 şi la data de 15.12.2017, şi-a însuşit în interes personal sumele de 615 RON, conform dispoziţiei de plată nr. x din 30.06.2017, şi respectiv, 699 RON, conform dispoziţiei de plată nr. x din 15.12.2017, reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 zile şi a cheltuielilor de transport pentru două deplasări fictive, dus/întors, pe ruta Orşova-Iaşi, fapte ce realizează, sub aspect constitutiv, elementele a două infracţiuni de delapidare.

În raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, inculpatul A. a susţinut că, potrivit legii, în calitate de primar-ordonator de credite, nu avea în atribuţiile funcţiei de demnitate publică deţinută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unităţii (emiterea dispoziţiei de plată şi efectuarea plăţii), aceasta fiind exclusiv în competenţa serviciului financiar contabil, şi nici nu se reţine că a efectuat această operaţiune, astfel că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracţiunea de delapidare, în modalitatea însuşirii reţinută în decizia de condamnare.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile inculpatului.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. pen., "însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică".

Infracţiunea de delapidare, în oricare dintre variantele sale normative, este inclusă de actualul C. pen. în categoria "infracţiunilor de serviciu", iar incriminarea acestei categorii de fapte tinde la apărarea relaţiilor sociale ale căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare presupun, în mod necesar, asigurarea bunului mers al activităţii instituţiilor şi apărarea intereselor persoanelor în faţa oricăror abuzuri ale funcţionarilor sau ale altor salariaţi.

Sub aspectul calităţii subiectului activ, cerinţa normei de incriminare este ca acesta să fie un funcţionar public, care să aibă sarcina administrării sau gestionării bunurilor delapidate, condiţie îndeplinită în cauză, inculpatul având calitatea de primar.

În ceea ce priveşte apărările inculpatului, în sensul că nu este realizată tipicitatea obiectivă pentru infracţiunea de delapidare, în modalitatea însuşirii reţinută în decizia de condamnare, întrucât inculpatul nu avea în atribuţiile funcţiei de demnitate publică deţinută atributul scoaterii (eliberării) banilor din casieria unităţii (emiterea dispoziţiei de plată şi efectuarea plăţii), aceasta fiind exclusiv în competenţa serviciului financiar contabil, Înalta Curte reţine că acţiunea de însuşire realizată de persoana care are atribuţii de gestionare sau de administrare, pentru a constitui element material al infracţiunii de delapidare, nu este condiţionată de scoaterea/eliberarea banilor din casieria unităţii de către inculpat, aceste acţiuni fiind în atributul compartimentului financiar contabil, fiind necesar doar ca inculpatul să-şi însuşească, în final, banii pe care îi administrează în interesul său, iar această însuşire să fie consecinţa unei acţiuni întreprinse de inculpat în acest sens.

Aşadar, chiar dacă inculpatul nu a întocmit şi nu a semnat dispoziţiile de plată, ci acestea au fost întocmite, la fel ca şi decontarea, de către serviciul de contabilitate, conform competenţelor legale, relevant este că întocmirea acestor dispoziţii de plată a avut loc tocmai ca urmare a depunerii de către inculpat la serviciul de contabilitate a ordinelor de deplasare false, care atestau deplasări fictive. Deopotrivă, relevant este că, în final, acţiunea de însuşire a banilor de către inculpat a avut loc tocmai datorită acţiunii întreprinse de acesta, că banii au ajuns în posesia acestuia şi au fost folosiţi în interesul său, instanţa de apel reţinând că acesta a acţionat cu intenţie directă, în modalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând că prin însuşirea sumei de 1314 RON scoate definitiv această sumă din sfera patrimonială a persoanei vătămate, urmărind producerea acestui rezultat.

În acelaşi sens, în jurisprundenţa instanţei supreme s-a reţinut că însuşirea realizată de cel care are atribuţii de gestionare/administrare, pentru a constitui element material al infracţiunii de delapidare, nu necesită în mod obligatoriu realizarea unor acte de împosedare imediată, instantanee, de către gestionar/administrator cu bunurile ce formează obiectul material al acestei infracţiuni, ci se poate realiza şi prin încheierea unor acte care au ca efect scoaterea bunurilor din patrimoniul societăţii păgubite şi transferarea lor în patrimoniul inculpatului sau al terţului în folosul căruia se comite fapta (Decizia nr. 380/RC din 18 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019).

Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că acţiunea de deposedare, de sustragere şi de împosedare ulterioară nu implică în mod necesar un contact material cu suma de bani, având în vedere modalitatea în care se realizează la acest moment circulaţia banilor, deposedarea şi împosedarea realizându-se inclusiv prin scoaterea banilor dintr-un cont şi mutarea lor în altul, cel al beneficiarului actului delapidării sau al unui terţ, acţiuni posibile prin completarea unor ordine de plată sau a altor documente financiare şi bancare.

Aşadar, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul - inculpat nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 415 din data de 04 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 415 din data de 04 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2024.