Limits of cassation review: exclusion of subjective culpability and factual error from statutory challenge

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, emis la data de 19.10.2020 în dosarul nr. x/2016, a fost trimis în judecată inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie (sub forma complicităţii - înlesnire) la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier, faptă prev. şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că la data de 10.10.2016, inculpatul A. - în calitate de inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Valea Ierii S.R.L., fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia marcării arborilor din partida 1043090, constituită în fondul forestier naţional în UB II Călăţele, ua 8A%, proprietate a numiţilor B. şi B., nu a ţinut cont de faptul că acea suprafaţă de teren ce figura în C.F. ca păşune împădurită, în realitate era pădure (conform definiţiei dată de Codul Silvic), a marcat spre tăiere un număr de 165 de arbori şi în acest fel a înlesnit tăierea fără drept a unui de număr de 33 arbori din specia molid, în volum total de 70,93 mc., provocând un prejudiciu de 45.137,18 RON, care depăşeşte de 275, 22 ori preţul unui metru cub de material lemnos pe picior.

Prin sentinţa penală nr. 295, pronunţată la data de 01.09.2022 de Judecătoria Huedin, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., cercetat în stare de libertate, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie (sub forma complicităţii - înlesnire) la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier, faptă prev. şi ped. de art. 52 alin. (3) C. pen., raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor - Garda Forestieră Cluj, reprezentată de inspector şef ing. C., ca neîntemeiată.

În baza art. 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat că persoanele vătămate B., decedat la data de 22.10.2020, nu s-au constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, sintetizând întreg materialul probator administrat în cauză, a reţinut, în esenţă, că ceea ce rezultă cu certitudine este faptul că lucrările de inventariere şi marcare a arborilor au fost efectuate de inculpatul A., pe terenul de 2,0518 ha, proprietatea fam. B., şi pe o suprafaţă de 1,6 ha, despre care fam. B. a susţinut că îi aparţine în baza unei adeverinţe emise de Primăria Beliş. Deşi în înscrisurile prezentate de B. şi B., întreaga suprafaţă de teren avea categoria de folosinţă păşune, iar aceştia nu au inclus terenul în fondul forestier întrucât nu au solicitat întocmirea amenajamentului silvic, suprafaţa făcea parte în realitate din fondul forestier, fiind inclusă în amenajamentul silvic întocmit în anul 2008 pentru com. Călăţele. În executarea lucrărilor de exploatare a materialului lemnos, de pe suprafaţa de teren au fost tăiaţi 33 de arbori de molid, fiind marcaţi în total pentru exploatare 165 de arbori de molid.

Cu toate acestea, instanţa de fond a arătat că, din materialul probator nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul a avut reprezentarea faptului că arborii pe care i-a marcat fac parte din fondul forestier, respectiv că terenul prezentat de familia B. este în realitate o pădure în sensul art. 2 din Legea nr. 46/2008, inclusă în amenajamentul silvic de către Comuna Călăţele.

Examinând probele administrate în cauză, prima instanţă a observat că acuzaţia formulată împotriva inculpatului se sprijină îndeosebi pe depoziţia martorului D. şi pe înscrisurile puse la dispoziţie de UAT Călăţele şi O.S. Beliş, probe pe care instanţa le-a apreciat ca fiind însă insuficiente pentru a aprecia că inculpatul a avut cunoştinţă de situaţia juridică reală a terenului şi cu toate acestea a urmărit, respectiv acceptat că prin fapta sa va aduce atingere fondului forestier.

Din contră, ansamblul probator administrat în cauză susţine ipoteza prezentată de inculpat potrivit căreia la momentul efectuării lucrărilor de inventariere şi de marcare a arborilor, acesta a avut reprezentarea faptului că terenul reprezintă o păşune împădurită, care aparţine familiei B. şi nu este inclusă în fondul forestier, astfel că este în drept să procedeze la efectuarea lucrărilor de marcare conform art. 15 lit. b) din Normele tehnice silvice specifice vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional.

Coroborând probele administrate în cauză, dar făcând referire şi la principiul in dubio pro reo, instanţa de fond a constatat că în cauză nu sunt probe complete, sigure şi decisive, în măsură să dovedească că inculpatul a acţionat cu vinovăţia cerută de lege, respectiv cu intenţie directă sau indirectă la infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, instanţa a considerat că inculpatul A. a acţionat în condiţiile unei erori de fapt vincibile cu privire la tipicitatea faptei prevăzută de art. 30 alin. (1) C. pen. - invocată ca temei al achitării de inculpat, acesta neavând în concret reprezentarea că a procedat la marcarea unor arbori din fondul forestier.

Împotriva sentinţei penale nr. 295/01.09.2022 a Judecătoriei Huedin, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin.

Prin decizia penală nr. 1934/A din 28.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin împotriva sentinţei penale nr. 295/01.09.2022 a Judecătoriei Huedin, pe care a desfiinţat-o în întregime şi, pronunţând o nouă hotărâre:

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere fără drept de arbori în forma participaţiei improprii (complicitate-înlesnire), prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 107 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 46/2008 în vigoare la data de 10.10.2016, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, iar în temeiul art. 92 din C. pen. a stabilit durata de 3 ani a termenului de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Cluj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei comunei Gilău sau al unui locaş de cult/organizaţie de binefacere din aceeaşi localitate.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen., a pus în vedere inculpatului care sunt consecinţele nerespectării măsurilor şi a obligaţiilor prevăzute la art. 93 alin. (1), (2) şi 3 din C. pen. şi/sau a săvârşirii de noi infracţiuni, respectiv revocarea suspendării sub supraveghere şi executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a constatat că prejudiciul calculat în prezenta cauză este în cuantum de 45.137,18 RON, din care a scăzut valoarea materialului lemnos indisponibilizat, la plata căruia l-a obligat pe inculpatul A. conform dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 85/2006.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, contrar aprecierii instanţei de fond în ceea ce priveşte existenţa unei erori de fapt invincibile, că inculpatul avea toate motivele pentru a considera că informaţiile prezentate de B. şi B. sau o parte din acestea pot fi eronate şi că se impune efectuarea unor verificări suplimentare. De altfel, s-a precizat că, chiar în sentinţa apelată s-a subliniat importanţa punerii la dispoziţia inginerului silvic a înscrisurilor cu privire la suprafaţa de teren şi la calitatea de proprietar a persoanei solicitante, fiind necesară studierea lor atentă, iar în cazul identificării vreunei neconcordanţe impunându-se efectuarea de verificări suplimentare.

Drept urmare, curtea de apel a arătat că inculpatul A. nu îşi poate invoca propria culpă cu privire la faptul că nu a manifestat scrupulozitate în verificarea scriptelor care au stat la baza contractului de prestaţie silvică şi a documentaţiei silvice, că nu a identificat problemele privind suprafaţa de teren şi categoria de folosinţă, că nu a apreciat în mod corespunzător categoria de folosinţă a terenului prezentat de familia B., nici măcar la momentul deplasării la faţa locului.

Având în vedere elementele de fapt precizate şi analizate în considerentele deciziei atacate, instanţa de control judiciar a apreciat că inculpatul A. a cunoscut problemele/neconcordanţele cu privire la suprafaţa de teren şi la categoria lui de folosinţă la data de 10.10.2016, când a marcat spre tăiere un număr de 165 de arbori şi a înlesnit, astfel, tăierea fără drept a unui număr de 33 de arbori din specia molid, în volum de 70,93 mc, provocând un prejudiciu de 45.137,18 RON, care depăşeşte de 275,22 ori preţul unui metru cub de material lemnos pe picior. Drept urmare, cunoscând dispoziţiile legale privind încadrarea în categoria de folosinţă a terenului, precum şi cele privind tipul de lucrări permise pe suprafeţele de teren de natura celei pe care a efectuat actele de punere în valoare, cu intenţie a acţionat contrar atribuţiilor prevăzute în fişa postului, prevăzând şi acceptând producerea rezultatului, nefiind în prezenţa vreunei erori (vincibile sau invincibile, de fapt sau de drept, cu privire la tipicitate sau la antijuridicitate).

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A. la data de 05.02.2024, prin apărător ales, avocat E..

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., inculpatul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate, iar în temeiul art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

Pe fondul recursului în casaţie, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat achitarea sa, întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, a arătat că, prin Rechizitoriul din data de 19.10.2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier, reţinându-se, în esenţă, că, în calitate de inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Valea Ierii, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a marcat spre tăiere un număr de 165 de arbori din fondului forestier naţional, acţiune prin care a înlesnit tăierea fără drept a 33 de arbori din specia molid.

Această conduită a avut la bază situaţia juridică incertă a terenului în discuţie: pe de-o parte, acesta a fost dobândit prin uzucapiune de către proprietarii B. şi B., în baza sentinţei civile nr. 544/2009 a Judecătoriei Huedin. De la intabularea terenului în urma sentinţei şi până în prezent terenul figurează în cartea funciară (C.F. nr. 50770 şi C.F. nr. x) ca păşune împădurită.

Pe de altă parte, o suprafaţă mai mare de teren, din care făcea parte şi parcela în discuţie, fusese retrocedată în favoarea comunei Călăţele sub formă de izlaz comunal în anul 2002. Pentru porţiunea împădurită din respectivul teren a fost întocmit amenajament silvic (făcând parte din amenajamentul valabil în perioada 2008-2017), fiind astfel inclus în fondul forestier naţional.

În raport cu această stare de fapt, Judecătoria Huedin, prin sentinţa nr. 295/2022, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., apreciind că este incidenţă eroarea de fapt asupra tipicităţii, cu consecinţa reţinerii formei de vinovăţie a culpei.

Soluţia nu a fost menţinută în apel, Curtea de Apel Cluj admiţând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin.

Deşi soluţia primei instanţe s-a întemeiat pe incidenţa erorii, motivul achitării fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., pentru motivele pe care le va arăta infra şi antamate deja, a apreciat că în cauză sunt incidente, cu prioritate, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel cum a arătat şi mai sus, situaţia juridică a terenului este una cât se poate de incertă. Din punctul său de vedere, nici la acest moment nu se poate spune cu certitudine cui aparţine terenul în discuţie, aspect ce capătă deosebită relevanţă în planul tipicităţii obiective.

A susţinut că soluţia de condamnare porneşte de la teza conform căreia terenul de pe care urma să se exploateze masă lemnoasă era pădure, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, şi nu fâneaţă sau păşune împădurită. La momentul la care inculpatul s-a deplasat în teren pentru a inventaria arborii, ar fi constatat prin propriile simţuri neconcordanta dintre menţiunile scriptice din Cartea Funciară şi situaţia din teren. Mai exact, acesta a observat că suprafaţa de teren acoperită cu arbori este mai mare de 0,25 ha, înălţimea arborilor era mai mare de 5 m, iar consistenţa arboretului era mai mare de 0,4, elemente de natură să îl determine pe inculpat să solicite informaţii suplimentare.

Totodată, noţiunile de pădure şi teren inclus în fondul forestier naţional nu sunt sinonime, pentru includerea unui teren în fondul forestier naţional fiind necesar, pe lângă îndeplinirea condiţiilor faptice pentru a fi considerat pădure, şi ca proprietarul să opteze pentru întocmirea unui amenajament silvic, cu alte cuvinte să fie de acord cu introducerea terenului în fondul forestier.

Conform art. 2 din Legea nr. 46/2008, pădurile sunt acele terenuri cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie, fiind incluse în această categorie inclusiv terenurile acoperite cu păşuni împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.

Totodată, simpla apartenenţa la noţiunea de pădure nu echivalează cu includerea terenului în fondul forestier naţional, în acest sens fiind necesară parcurgerea unei alte etape: întocmirea unui amenajament silvic.

Faptul că includerea în fondul forestier naţional se face doar în baza amenajamentului silvic rezultă din prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, potrivit cărora Pădurile, astfel cum sunt definite de prezentul cod, care, anterior intrării în vigoare a acestuia, au făcut parte din categoria vegetaţie forestieră de pe terenuri din afara fondului forestier naţional devin fond forestier naţional şi se integrează în unităţi de producţie si/sau de protecţie existente ori se constituie în unităţi de producţie şi/sau de protecţie noi, dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele tehnice pentru amenajarea pădurilor şi dobândesc destinaţie forestieră prin includerea în amenajamentul silvic.

Mai mult, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, în cazul vegetaţiei forestiere de pe terenuri din afara fondului forestier, aşa cum este definită în prezentul cod, şi a oricăror altor terenuri, proprietarul poate opta pentru includerea lor în fondul forestier naţional, situaţie în care se întocmeşte amenajament silvic sau se includ într-un amenajament silvic existent.

Că aşa stau lucrurile reiese şi din răspunsul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. R6971/17.03.2022, unde, la pct. 1, se concluzionează că doar proprietarul/proprietarii putea/puteau opta pentru includerea în fond forestier a suprafeţei de teren cu categoria de folosinţă păşune.

Pentru a concluziona până la acest punct, inculpatul a arătat că simplul fapt că a observat că terenul în litigiu îndeplinea de facto condiţiile pentru a constitui pădure nu era de natură să îi ridice dubii cu privire la realitatea menţiunilor din cartea funciară, câtă vreme un asemenea teren putea fi sau nu inclus în fondul forestier în funcţie de opţiunea proprietarului pentru întocmirea unui amenajament silvic.

Or, după cum reiese atât din depoziţia inculpatului, cât şi a persoanei vătămate, cel dintâi s-a asigurat ca familia B. deţine documente de proprietate şi că terenul având în acte categoria de folosinţă păşune nu face parte din fondul forestier, întrebându-i pe proprietari dacă au solicitat întocmirea unui amenajament silvic şi dacă au încheiate contracte cu alte ocoale, răspunsul acestora fiind unul negativ.

Faptul că familia B. nu a solicitat niciodată includerea terenului în fondul forestier rezultă şi din răspunsurile Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. 9080/2022 şi nr. R6971/17.03.2022, conform cărora în evidenţele Ministerului nu au fost identificate solicitări din partea proprietarilor B. si B. pentru întocmirea unui amenajament silvic, precum şi că în acelaşi evidenţe nu s-a identificat vreun amenajament silvic întocmit pentru suprafeţele deţinute de cei doi.

În acest context, este cât se poate de fundamentată concluzia instanţei de fond conform căreia câtă vreme membrii familiei B. au prezentat documente (inclusiv extrase CF) care atestau că deţin dreptul de proprietate şi de posesie asupra terenului şi au declarat pe proprie răspundere că nu au optat pentru includerea terenului în fondul forestier, inculpatul nu avea motive concrete pentru a considera că informaţiile prezentate sunt eronate si că se impune efectuarea unor verificări suplimentare.

A arătat că întregul proces penal a pornit de la împrejurarea că terenul în cauză se afla, simultan, în două categorii juridice incompatibile: pe de o parte, fusese uzucapat de familia B., pe de altă parte fusese retrocedat comunei Călăţele. Totodată, familia B. nu a dorit şi nu a întocmit niciodată amenajament silvic aferent acelui teren, în timp ce, în paralel, comuna Călăţele a făcut demersurile întocmirii unui amenajament silvic vizând terenul în cauză, situaţia fiind una ciudată şi de nepermis. A arătat că este de nepermis şi condamnarea unei persoane care şi-a dedicat întreaga viaţă carierei sale pentru o situaţie ce nu îi poate fi imputată, iar ca urmare a faptului că unei comune îi este retrocedat un teren ce ajunge sa fie uzucapat în paralel de alţi subiecţi de drept, inculpatul a ajuns să sufere o condamnare cu toate consecinţele pe care aceasta le atrage (afectarea prestigiului profesional câştigat în zeci de ani, pierderea drepturilor vizând pensia etc.)

A susţinut că nici măcar proprietarii (familia B.) nu ştiau despre situaţia juridică a terenului, despre retrocedarea lui comunei Călăţele sau întocmirea unui amenajament, cu atât mai puţin un terţ, inculpatul. Acesta şi-a întemeiat demersul pe înscrisurile puse la dispoziţie de către proprietari, precum şi pe declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului conform căreia terenul respectiv nu era inclus în niciun amenajament.

A arătat că principiile dreptului penal modern obligă ca într-o astfel de situaţie în care judecătorul este pus în faţa a două realităţi diferite, să o aleagă pe cea mai favorabilă persoanei acuzate. Or, realitatea ce trebuie să primeze într-un proces-penal este realitatea ce i-a fost prezentată inculpatului de către persoana vătămată: terenul fusese uzucapat de acesta, inculpatului i-au fost furnizate documente doveditoare ale dreptului de proprietate, iar pentru acel teren proprietarul nu a solicitat şi nici întocmit un amenajament silvic.

Pornind de la dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., care relevă faptul că scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, a solicitat instanţei să aprecieze asupra carenţelor de tipicitate a conduitei concrete reţinute în sarcina sa, având în vedere că scopul acestei căi de atac este acela de a înlătura un element de nelegalitate din cuprinsul deciziei recurate, unica manieră de remediere a acesteia fiind admiterea argumentaţiei prezentate în motivarea cererii de recurs în casaţie.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi părţilor, intimata persoană vătămată Garda Forestieră Cluj depunând la dosar concluzii scrise prin care a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08.03.2024. Prin rezoluţia judecătorului de filtru s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 17.04.2024.

La data de 15.04.2024, a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent, acesta apreciind că sunt îndeplinite, formal, condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., astfel că, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admisibilă în principiu.

Prin încheierea din 17 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1934/A din data de 28 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori în dosarul nr. x/2020.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 1.

A fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 29 mai 2024, cu citarea părţilor şi încunoştinţarea apărătorului ales.

A fost respină cererea de suspendare a executării deciziei penale atacate.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut, în esenţă, că motivele invocate de inculpatul A., referitor la neîntrunirea elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., urmând ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală stabilită definitiv de instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior.

Cu privire la cererea formulată de recurentul inculpat, de suspendare a executării hotărârii atacate, Înalta Curte a constatat că este nefondată o astfel de cerere, întrucât suspendarea executării hotărârii atacate poate fi dispusă de către instanţă, însă numai pentru motive apte să justifice, în mod concret, faţă de circumstanţele reale ale cauzei şi faţă de motivele de recurs în casaţie invocate, o astfel de soluţie. Însă, s-a constatat că recurentul inculpat nu a indicat niciun motiv pentru care s-ar impune o astfel de soluţie până la examinarea cererii de recurs în casaţie pe fond şi nici instanţa nu a identificat vreun astfel de motiv.

La data de 18 septembrie 2025, cauza a rămas în pronunţare.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Examinând motivele de recurs în casaţie invocate de recurentul inculpat, Înalta Curte reţine că acesta a invocat, în esenţă, că ar fi existat o eroare de fapt generată de necunoaşterea existenţei unei stări de care depinde caracterul penal al faptei, respectiv nu a avut cunoştinţă de faptul că arborii marcaţi fac parte dintr-un teren inclus în fondul forestier naţional.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Se reţine că eroarea este una dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de articolul mai sus menţionat în C. pen., Partea Generală, Titlul II, Capitolul III, dispoziţiile art. 23 alin. (1) din acest cod prevăzând că, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că o cauză de neimputabilitate reprezintă unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, textul de lege prevăzând că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:(…)d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Or, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, dispoziţiile ce reglementează cazul de recurs în casaţie prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia.

Se reţine că prin prisma acestui caz de recurs în casaţie nu se poate analiza incidenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv a erorii în speţa de faţă, având ca finalitate pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât o astfel de analiză ar presupune reaprecierea probatoriului administrat şi a existenţei vinovăţiei inculpatului, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

În ceea ce priveşte susţinerile apărătorului ales al recurentului inculpat, care a arătat cu ocazia dezbaterilor că ar trebui să se analizeze dacă terenul a fost iniţial introdus în fondul forestier naţional, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune de fapt, care a căpătat autoritate de lucru judecat, instanţa de apel stabilind în mod definitiv că pădurea făcea parte din fondul forestier naţional, astfel că ea nu mai poate fi pusă în discuţie.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1934/A din data de 28 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1934/A din data de 28 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2024.