Criminal abuse in office claim based on dissatisfaction with civil judgments rejected for lack of bad faith and prohibition on penal review of judicial reasoning.

Şedinţa publică din data de 09 octombrie 2024

Deliberând asupra plângerii de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 11/76/P/2024 din 08.03.2024 a secţiei de urmărire penală s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) în referire la art. 16 lit. a) din C. proc. pen., clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. pretins comise de judecători.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competentei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind plângerea formulată faţă de executorii judecătoreşti A., B., C., expertul judiciar contabil D., precum şi împotriva E. S.A., F., director general al acesteia şi G., consilier juridic în cadrul aceleiaşi persoane juridice, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu, bancrută frauduloasă, înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, tăinuire şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile.

Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut, în esenţă, că a fost formulată plângere penală de către petenţii H., I. şi J. S.R.L., prin avocat ales K., prin care au fost criticate hotărâri judecătoreşti civile şi proceduri de executare silită.

În prima parte a sesizării, cele două persoane fizice s-au asumat calitatea creditori-părţi vătămate, iar persoana juridică doar pe cea de parte vătămată. S-a reţinut că nu are vreo relevanţă penală calitatea de pretinşi creditori din cauzele civile, iar noţiunea de parte vătămată a fost abrogată prin intrarea în vigoare a noii legislaţii penale, la 01.02.2014, fiind păstrate calităţile de persoană vătămată şi parte civilă, conform art. 32-33 din C. proc. pen.

S-a arătat că plângerea penală a fost formulată împotriva judecătorilor L. şi M. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, N. de la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, O. şi P. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Plângerea penală a mai fost formulată împotriva executorilor judecătoreşti A., B., C., împotriva expertului judiciar contabil D., precum şi, deloc surprinzător, împotriva părţilor adverse din procesele civile sau procedurile de executare silită, respectiv E. S.A., F., director general al acesteia şi G., consilier juridic în cadrul aceleiaşi persoane juridice.

Referitor la judecătorii L. şi M. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a reţinut că, sesizare vizează comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, pentru că, la soluţionarea căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic, în procedura de insolvenţă a Q. S.R.L., au respins apelul prin care s-a invocat nulitatea absolută a hotărârii intermediare nr. 1364 din17.06.2020, (prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment) şi au refuzat nejustificat participarea R. S.R.L. în soluţionarea dosarelor nr. x/2023 şi y/2023, ignorând complet cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond.

S-a mai arătat în sesizare că judecătorul N. (Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă) ar fi comis infracţiunea de abuz în serviciu pentru că, la soluţionarea contestaţiei la măsura de respingere a creanţei, a dispus înregistrarea pretinsului creditor E. S.A. în tabelul creditorilor R., doar pe baza susţinerilor contestatorului, fără verificarea creanţei solicitate la înscriere, cu ignorarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu autoritate de lucru judecat în procedura de insolvenţă Q., sentinţa civilă nr. 2127/12.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2987/16.05.2018 a aceleiaşi instanţe şi decizia civilă nr. 2350/21.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2771/29.07.2020, decizia civilă nr. 1740/09.12.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, cu ignorarea dispoziţiilor speciale imperative din Legea nr. 85/2014.

Petenţii din speţa de faţă au mai invocat comiterea infracţiunii de abuz în serviciu de către judecătorul O. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, constând în soluţionarea cererii de încuviinţare formulată de S. şi ASOCIAŢII prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.11.2023, a încuviinţat executarea silită împotriva R. S.R.L. pentru realizarea creanţei cu care pretinsul creditor E. S.A. s-a înscris la masa credală, în cuantum de 5.707.017 RON, cu ignorarea dispoziţiilor speciale şi imperative, aşa cum se afirmă în sesizare, ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, care prevăd suspendarea de drept şi încetarea tuturor formelor de executare silită împotriva societăţii faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.

S-a mai arătat în sesizare că judecătorul P. din cadrul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a comis infracţiunea de abuz în serviciu constând în faptul că, prin încheierea din 31.01.2024, a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite declanşate împotriva societăţii R. S.R.L. cu ignorarea dispoziţiilor speciale şi imperative, ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 care prevăd suspendarea de drept şi încetarea tuturor măsurilor de executare silită împotriva unei societăţii faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.

În cauză, prin ordonanţa din 07.03.2024, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., pretins comise de judecătorii numiţi în plângere.

Faţă de conţinutul faptelor sesizate ca fiind infracţiuni de abuz în serviciu comise de judecători, s-a reţinut că, în realitate, petenţii au încercat o cale de atac, neprevăzută de lege, împotriva hotărârilor judecătoreşti civile ce i-au nemulţumit, motiv pentru care nu s-a impus audierea acestora sau a oricărei alte persoane. Organele de urmărire penală nu au competenţa funcţională de a exercita atribuţiile instanţelor de judecată sau de a cenzura, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, hotărârile judecătoreşti, respectiv să evalueze dacă judecători au admis sau respins legal şi temeinic acţiunile civile. Strict cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu s-a reţinut că din conţinutul sesizării, a memoriilor şi înscrisurilor de la dosar, inclusiv hotărârile judecătoreşti ce au fost criticate, nu rezultă probe, date ori indicii care să ateste existenţa infracţiunii.

S-a apreciat că nu pot fi modalităţi de comitere a infracţiunilor de abuz în serviciu, alegaţiile petenţilor referitoare la judecători pentru că, la soluţionarea căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic, în procedura de insolvenţă a Q. S.R.L., au respins apelul prin care s-a invocat nulitatea absolută a hotărârii intermediare nr. 1364/17.06.2020, că la soluţionarea contestaţiei la măsura de respingere a creanţei s-a dispus înregistrarea pretinsului creditor E. S.A. în tabelul creditorilor R., doar pe baza susţinerilor contestatorului, fără verificarea creanţei şi a izvorului creanţei solicitate la înscriere, că prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.11.2023, s-a încuviinţat executarea silită împotriva R. S.R.L. pentru realizarea creanţei cu care pretinsul creditor E. S.A. s-a înscris la masa credală, în cuantum de 5.707.017 RON sau că prin încheierea din 31.01.2024 s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite declanşate împotriva R. S.R.L..

Din sesizarea de la dosar rezultă nemulţumirea petenţilor legată de înscrierea E. S.A. la masă credală, însă, indiferent de dorinţele şi de opiniile petenţilor, procurorul a reţinut că nu se analizează dacă persoana juridică are drepturi asupra patrimoniului debitoarei aflate în insolvenţă şi nici cuantumul creanţelor, sume de bani datorate şi debite ce se pot plăti, întrucât aceste atribuţii sunt în competenţa judecătorilor specializaţi în drept civil, în procedurile de insolvenţă, de faliment şi executări silite.

S-a mai reţinut că susţinerile şi amplele argumente de drept civil ale petenţilor, referitoare la suspiciunile pe care le au cu privire la probitatea profesională a judecătorilor, nu sunt suficiente pentru a contura presupunerea rezonabilă în sensul existenţei infracţiunilor sesizate sau a altor fapte prevăzute de legea penală.

Deşi în materie penală, este posibilă constatarea existenţei unor infracţiuni de serviciu comise de către magistraţi în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispoziţiilor legale şi/sau reaua credinţă cu care să fi acţionat, probe care să aibă la bază aspecte obiective în raport cu activitatea judiciară exercitată în virtutea atribuţiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi. Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua credinţă a magistraţilor relativ la faptele sesizate privind magistraţii, s-a apreciat că soluţia legală şi temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenţei faptei.

Împotriva ordonanţei din 08 martie 2024, emisă în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, au formulat plângere, în temeiul art. 339 din C. proc. pen., petenţii I., H. şi J. S.R.L..

Prin ordonanţa nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală a respins plângerea formulată de petenţii H., I. şi J. S.R.L. împotriva ordonanţei nr. 11/70/2024 din data de 08 martie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, ca nefondată, reţinându-se că procurorul de caz, în raport de datele speţei, a dispus în mod just soluţia de clasare.

Astfel, s-a arătat că elementele existente în cuprinsul sesizării şi în actele dosarului au avut aptitudinea necesară formării convingerii clare/juste a procurorului de caz, neexistând niciun element de natură a întrezări necesitatea unei suplimentări a probaţiunii.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulţumirile petenţilor cu referire la modul concret de soluţionare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au rezolvat cauzele.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe cale unei plângeri penale formulate împotriva magistraţilor care au dispus soluţiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menţiona că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele ale legii privind organizarea judiciară, soluţiile dispuse de procurori şi hotărârile pronunţate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicţional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte judecătorii.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, "de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile potrivit propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Împotriva soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa din 08 martie 2024, în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024 a aceleiaşi unităţi de parchet au formulat plângere, în temeiul art. 340 din C. proc. pen., petenţii I., H. şi J. S.R.L., reiterând aspectele invocate în plângerea penală.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că soluţia de clasare este legală şi temeinică, bazându-se pe o corectă şi justă evaluare a actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă, conform art. 339 din C. proc. pen., poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Instanţa de judecată realizează un control asupra modului în care s-au desfăşurat cercetările, respectiv al soluţiei emise.

Actul atacat de petenţi este ordonanţa de clasare din data de 08 martie 2024, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în dosarul nr. x/2024.

La soluţionarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei precum şi a înscrisurilor administrate în cursul judecării plângerii. Procedura penală impune judecătorului să soluţioneze plângerea, prin verificarea, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate de petent. Petentul însă poate invoca un ansamblu probatoriu ce poate sau putea fi administrat de procuror, însă acest lucru a fost ignorat.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că asumarea competenţei este rezultatul formulării plângerii şi împotriva unor intimaţi ce au calitatea de judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti (dnele jud. L. şi M.).

Se constată că în cursul judecăţii plângerii petenţii nu au solicitat sau invocat alte mijloace de probă care să conţină date utile sub aspectul faptelor sesizate, iar simpla nemulţumirea, faţă de soluţia dispusă de procuror în cercetarea penală sau faţă de soluţiile din cauzele civile la care petenţii au participat, nu este probă pertinentă şi utilă şi nu are aptitudinea de a declanşa cadrul procesual.

Din verificarea ansamblului actelor existente la dosar, se constată că în cauză nu sunt indicii şi elemente care să justifice existenţa vreunei fapte cu caracter penal a intimaţilor, magistraţi ce au soluţionat cauzele civile în care au participat petenţii.

Faptele reclamate de petenţi fiind simple afirmaţii, fără a fi dublate de mijloace de probă apte a atrage răspunderea penală a intimaţilor, justificate de soluţiile dispuse în civil.

Înalta Curte constată că soluţia de clasare, ce este contestată în prezentul cadru procesual, a avut la bază elementele şi actele (înscrisurile) pe care petenţii le-au indicat sau evocat, din care a rezultat că faptele sesizate nu constituie infracţiuni, ci se circumscriu activităţii de soluţionare a cauzelor civile în care petenţii au participat.

Fundamentul acuzaţiilor o reprezintă modalitatea de soluţionare a cauzelor de către magistraţii judecători menţionaţi în plângere, în dosare civile, în procedura insolvenţei ori a executării silite.

În acest context, raportat la obiectul sau conţinutul concret al celor sesizate ca infracţiuni de serviciu, judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie veritabile critici în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cauzelor civile.

Intervenţia organului de urmărire penală şi anchetarea unui magistrat pentru eventuale infracţiuni prevăzute de art. 297 din C. pen. trebuie să se realizeze în scopul investigării nu a soluţiilor date ori raţionamentelor logico-juridice coerent expuse, ci a actelor de conduită cu conotaţii ilicit-penale, pe care magistratul le-a adoptat în legătură sau pentru a justifica soluţiile pronunţate.

Începerea urmăririi penale împotriva unui magistrat pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea, cu încălcarea legii, a atribuţiilor specifice funcţiei, trebuie să aibă la bază date obiective, fiind ineficientă şi insuficientă simpla nemulţumire a părţilor faţă de soluţiile pronunţate ori dispuse, chiar dacă se susţin a fi nelegale sau netemeinice. Actele procesuale, procedurale ori hotărârile judecătoreşti se atacă şi se reformează exclusiv prin căile de atac ordinare şi extraordinare reglementate.

Înalta Curte, în Complet de 9 judecători, a arătat: "În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.

În acest context, s-a constatat că nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza, instanţele şi parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. În cauza dedusă judecăţii petentul, nemulţumit fiind de soluţiile pronunţate de instanţe şi concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.

Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistraţi potrivit prerogativelor funcţiilor deţinute, nu poate, prin ea însăşi, să constituie infracţiune.

Intimaţii magistraţi s-au limitat la exercitarea legală a atribuţiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârile pronunţate au nemulţumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită." (ÎCCJ, Completul de 9 judecători, d.p. 270/2011 din 27 aprilie 2011, dosar x/2011).

Jurisprudenţa instanţei supreme atestă că magistraţii pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de serviciu, au făcut obiectul cercetării penale pentru astfel de infracţiuni, ceea ce se verifică în acest gen de cauze fiind respectarea principiului legalităţii în emiterea actelor procesuale ori procedurale şi buna credinţă în evaluare (ICCJ, S.p., d.p. 216/A din 14 iunie 2017, dosar nr. x/2014).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că, în speţă, conduita intimaţilor menţionaţi în plângere se înscrie exerciţiului atribuţiilor specifice funcţiilor judiciare deţinute, derivate atât din normele ce reglementează statutul lor, cât şi din dispoziţiile procesuale ce disciplinează procedurile judiciare în care aceştia au acţionat.

Judecătorul de cameră preliminară reiterează că aspectele invocate în susţinerea plângerii constau în nemulţumiri cu privire la modul de soluţionare a cauzelor în care petenţii au fost implicaţi, acestea putând fi cenzurate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu prin repunere soluţiilor în discuţie/evaluare printr-o procedură penală îndreptată împotriva magistraţilor.

Simpla nemulţumire a petenţilor cu privire la modul de soluţionare a cauzelor ori cu privire la soluţii, nu poate conduce, de plano, la antrenarea răspunderii penale a magistraţilor. Chiar dacă petenţii consideră dificil de acceptat, lacunare ori chiar greşite (nelegale) argumentele care au stat la baza soluţiilor pronunţate de magistraţi, o atare împrejurare, în lipsa dovedirii intenţiei în fraudarea legii, nu legitimează, în nicio manieră ori limită demersurile procesuale alternative de cenzurare a soluţiilor, cum ar fi plângerile penale.

În realitate nu numai riscul ignorării principiului legalităţii procesului civil se opune demersului reevaluării soluţiilor civile în proceduri penale ori sui generis, ci şi jurisprudenţa specifică în considerarea cazului evaluat pentru emiterea soluţiei: Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.., este incident atât atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, cât şi atunci când nu există conduita pe care norma de incriminare o descrie verbum regens. Cazul de împiedicare a acţiunii penale rămâne incident şi atunci când există o anume conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element material al infracţiunii (ÎCCJ, Decizia nr. 66/A/2020).

Reevaluarea ansamblului actelor de urmărire penală determină judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi să constate justeţea soluţiei de clasare, astfel că va respinge plângerea, menţinând ordonanţele atacate, emise în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii I., H. şi J. S.R.L. împotriva soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa din 08 martie 2024, în dosarul nr. x/2024 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 83/II/2/2024 din 22 aprilie 2024 a aceleiaşi unităţi de parchet.

Obligă petenţii la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 09 octombrie 2024.