Bribery statute of limitations: lex mitior interpretation of procedural interruption under EU law and Constitutional Court decisions

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1029 din data de 15.03.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, s-au dispus următoarele:

I. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul A. de constatare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.

II. A fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea Ministerului Public de desfiinţare a înscrisurilor menţionate în actul de sesizare.

III. (1). În temeiul disp. art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, faptă din iunie 2009 şi 23/07 - 20/11/2009.

(2). În temeiul disp. art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

(3). În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

IV. (1). În temeiul disp. art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 396 alin. (2) şi 10 din C. proc. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, faptă din iunie 2009.

(2). În temeiul disp. art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

(3). În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

(4). În temeiul disp. art. 91 alin. (1) din C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere şi dispus un termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.

(5). În temeiul disp. art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

· să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

· să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

· să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

· să comunice schimbarea locului de muncă;

· să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă

(6). În temeiul disp. art. 93 alin. (2) din C. pen. a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

(7). În temeiul disp. art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, la Administraţia Domeniului Public - Sector 2 Bucureşti sau la Administraţia Domeniului Public - Sector 6 Bucureşti, pe o perioadă de 100 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

(8). În temeiul disp. art. 91 alin. (4) din C. pen. a fost atenţionat inculpatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, respectiv revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă va mai comite infracţiuni sau dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(9). Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

V. (1). În temeiul disp. art. 289 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 22 760 654 RON.

VI. (1). În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. a fost menţinut sechestrul asigurator instituit prin Ordonanţa din data de 06.06.2017, filele x dup, prin care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului până la concurenţa sumei de 22.760.654 RON, asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare aparţinând inculpatului A., şi prin Ordonanţa nr. 502/P/2016 din data de 18/12/2017, filele x dup care a modificat şi completat ordonanţa din 06.06.2017.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Prin decizia nr. 143/A din 12.02.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1029/15.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost dispusă încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost dispusă încetarea procesului penal cu privire la inculpatul B., sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Au fost menţinute doar dispoziţiile primei instanţe privind respingerea cererilor de constatare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale şi de desfiinţare a înscrisurilor, privind confiscarea şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Prin motivele formulate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că, în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. faţă de inculpaţii A. şi B., motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, a susţinut că, analizând actele si lucrările dosarului de urmărire penală nr. 502/P/2016, dar şi cele ale dosarului nr. x/2017 al instanţei de fond şi apel, rezultă că termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru faptele deduse judecaţii nu s-a împlinit.

Preliminar, a subliniat că analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează la fondul legislativ şi interpretativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata incidenţa acestui motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ.

Totodată, a susţinut că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează, pe de o parte, la verificarea împlinirii termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina fiecărui inculpat în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel, cât şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ, dar şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.

De asemenea, a învederat că legalitatea deciziei nr. 143/A din data de 12.02.2024 de încetare a procesului penal trebuie analizată în raport cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene.

Aşadar, a arătat că, la data de 24 iulie 2023, anterior pronunţării deciziei atacate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a decis că instanţele româneşti pot aplica deciziile Curţii Constituţionale privind prescripţia răspunderii penale faptelor comise în perioada 2018 - 2022, dar nu pot aplica şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (care extindea condiţiile de prescriere stabilite de Curtea Constituţională a României şi pentru perioada 2014 - 2018, pe principiul legii penale mai favorabile).

Totodată, Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene a stabilit prin Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024 că instanţele naţionale sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile şi în dosarele de corupţie.

Recurentul a susţinut că obligativitatea deciziei menţionate de a impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Altfel spus, ceea ce impune Curtea de la Luxembourg este ca efectul aplicării legii penale mai favorabile, aşa cum a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022, să nu se întindă şi anterior datei pronunţării primei decizii de către Curtea Constituţională.

A mai arătat că, în problematica prescripţiei răspunderii penale, instanţele naţionale au aplicat decizia CCR nr. 358/2022 şi ulterior Decizia I.C.C.J. nr. 67/2022 şi nu au aplicat în mod direct dreptul Uniunii Europene, deşi jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg, chiar cea privind România, ar fi permis aceasta.

Ca urmare a sesizării C.J.U.E., hotărârea pronunţată de această instanţă a căpătat caracter obligatoriu pentru materia infracţiunilor relaţionate cu protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, astfel că, în opinia procurorului, nu rămâne la latitudinea judecătorului naţional dacă o aplică sau nu.

Reprezentantul Parchetului a mai susţinut că, prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, statele membre au transferat drepturile şi obligaţiile ce decurg din Tratat de la sistemul lor juridic intern către cel al Uniunii, limitându-şi suveranitatea şi dând naştere unui corp de drept cu caracter obligatoriu, atât pentru cetăţenii lor, cât şi pentru ele însele.

Hotărârile preliminare au putere obligatorie în cauzele iniţiale în care au fost formulate întrebările preliminare, atât pentru instanţele de fond, cât şi pentru cele din calea de atac sau de casaţie. Instanţele nu sunt îndreptăţite să ignore decizia, să modifice conţinutul sau să decidă contrar acesteia.

Astfel, a precizat că infracţiunea care a făcut obiectul acuzaţiei în prezenta cauză intră sub incidenţa dreptului Uniunii, constituind o infracţiune de corupţie, instanţa fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casaţie hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU şi Ordonanţa din data de 9 ianuarie 2024.

În consecinţă, a învederat că trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripţie, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispoziţiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripţie al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză").

În concret, a susţinut că, în acord cu raţionamentul Curţii de Apel, fapta dedusă judecăţii s-a epuizat în iunie 2009, iar actul procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripţiei, conform art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a fost efectuat la data de 31.05.2017, prin emiterea ordonanţelor de continuare a urmăririi penale.

Prin urmare, recurentul a susţinut că acuzaţia vizează, printre altele, semnarea de către inculpat a Notei de fundamentare la data de 15.07.2009, iar acceptarea sumei de bani de la C. a avut loc anterior, în prima parte a lunii iunie, conform declaraţiilor martorilor audiaţi în acest caz. Astfel, a susţinut că, indiferent dacă s-ar reţine dispoziţiile C. pen. anterior sau cele ale C. pen. actual, având în vedere data faptei (iunie 2009) şi data la care au fost emise ordonanţele de continuare a urmăririi penale (31.05.2017), comunicate suspecţilor la aceeaşi dată, termenul de prescripţie nu era împlinit. Ca atare, după ce inculpaţii au fost informaţi cu privire la actele care impuneau, conform legislaţiei, comunicarea obligatorie, cursul prescripţiei a fost întrerupt.

Totodată, a susţinut că termenul prescripţiei speciale este de 15 ani (se împlineşte în anul 2024), conform art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior şi art. 124 din acelaşi cod (depăşirea termenului cu jumătate prevăzut de articolul 122, în forma în vigoare la data faptei), sau de 16 ani (se va împlini în anul 2025), conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 154 din acelaşi cod.

Pe de altă parte, cu toate că instanţa internă are datoria de a impune sancţiuni cu impact real şi descurajant în conformitate cu dreptul european pentru acţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii, dar şi în contextul comiterii unor infractiuni de corupţie, acest aspect nu o absolvă de obligaţia de a proteja drepturile fundamentale ale omului. În legătură cu drepturile fundamentale garantate, Curtea de la Luxembourg a efectuat o evaluare şi a concluzionat că aceste drepturi nu au fost încălcate. Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, fundamentate pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, precum şi pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, se referă la un nivel naţional de protecţie. Curtea a subliniat că în astfel de circumstanţe, trebuie să se realizeze un echilibru între acest standard de protecţie şi dispoziţiile articolului 325 alineatul I din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia privind Protecţia Intereselor Financiare ale Uniunii Europene, astfel încât supremaţia, unitatea şi eficacitatea dreptului european să nu fie afectate. Aceasta implică obligaţia instanţelor de a nu aplica consecinţele legii penale mai favorabile pentru procedurile desfăşurate anterior datei de 25 iunie 2018 (momentul pronunţării primei decizii a Curţii Constituţionale).

Prin urmare, a apreciat că nu există motive pentru a nu aplica hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

Având în vedere considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluţia de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen., faţă de inculpaţii A. şi B., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi respectiv complicitate la luare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 din C. pen., art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen.

Recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente aşadar dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. din perspectiva a două componente distincte ca natură juridică a problemei de drept dezbătute, fiecare dintre acesta circumscriindu-se motivului de casare mai sus invocat.

Astfel, a susţinut că o primă componentă vizează lipsa de tipicitate obiectivă si subiectivă a faptei de luare de mită, prin raportare la inexistenţa atribuţiilor de serviciu ale recurentului A., atribuţii a căror exercitare să fi fost condiţionată de remiterea unui folos necuvenit, înţelegerea infracţională fiind plasată în timp la începutul lunii iunie 2009.

O a doua componentă a motivului de casare invocat, circumscrisă art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează absenţa unui element esenţial al laturii obiective care conduce la imposibilitatea conferirii unui caracter penal al faptei, şi anume inexistenta unui folos necuvenit care să fi fost solicitat/primit ca şi contraprestaţie pentru exercitarea/neexercitarea atribuţiilor de serviciu, în sensul indicat prin actul de sesizare/decizia instanţei de apel.

Prin încheierea din 29 mai 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de parchet, Înalta Curte a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în sensul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., deşi nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale în privinţa inculpaţilor A. şi B., pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Cu privire la cererea formulată de inculpatul A., Înalta Curte a apreciat că recurentul a solicitat rejudecarea cauzei prin reaprecierea şi respectiv prin stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, argumentele invocate constituind veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral care nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

În şedinţa publică din data de 18.09.2024, reprezentatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat respingerea recursului în casaţie formulat de parchet, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 37 din 17.06.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, raportată la decizia nr. 67/2022 a aceluiaşi complet.

Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 29 mai 2024, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul susţinând, în esenţă, că "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal" privindu-i pe inculpaţii A. şi B..

Fapta reţinută în sarcina inculpatului A. constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de secretar de stat în Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu (semnarea notei de fundamentare a proiectului de hotărâre de guvern), a acceptat şi a primit cu titlu de mită "comisionul" în valoare de 3,5% din diferenţa valorii actelor adiţionale 9 şi 10, mascată în contractul de prestări servicii încheiat de S.C. VVTC Euro-Construct S.R.L. cu C. SpA (contract lipsit de oportunitate şi, în realitate, neexecutat), în scopul continuării lucrărilor de către C. SpA la extinderea Aeroportului Internaţional Henri Coandă, pentru executarea lucrărilor fiind necesară aprobarea hotărârii de guvern.

În sarcina inculpatului B. s-a reţinut că a avut iniţiativa mitei, acesta fiind cel care a condiţionat continuarea lucrărilor de către C. SpA la extinderea Aeroportului Henri Coandă de achitarea "comisionului" în valoare de 3,5% din diferenţa valorii actelor adiţionale 9 şi 10.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În cauza de faţă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Inculpatului A. i-a fost imputată infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani, iar inculpatul B. a fost acuzat de complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă sancţionată cu aceeaşi pedeapsă.

Astfel, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, în decizia recurată, că infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. corob. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, au fost săvârşite în anul 2009, dată de la care curge termenul general de prescripţie, care este de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., prin raportare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, respectiv pedeapsa închisorii de la 3 ani la 10 ani închisoare.

Se constată, în aceste condiţii, că, în mod corect, curtea de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 8 ani, calculat prin raportare la durata termenului general de prescripţie prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., raportat la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni, a început să curgă în anul 2009 şi s-a împlinit în anul 2017, pentru ambii inculpaţi, impunându-se soluţia încetării procesului penal declanşat împotriva inculpaţilor, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În concret, instanţa de apel a reţinut, cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, curtea de apel a arătat că nu s-a produs întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 25.06.2018-30.05.2022, C. pen. neprevăzând vreun caz de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, constituind, prin urmare, potrivit art. 5 C. pen., lege penală mai favorabilă.

În conformitate cu decizia nr. 37 in 17 iunie 2024, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2024, publicată pe 18 iulie 2024 în Monitorul Oficial, instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).

Or, aplicarea de către instanţe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conţinut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naţionale obligatorii care interpretează şi fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituţională din România şi în acord cu exigenţele impuse de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este garantat de art. 7 din Convenţie.

Astfel, s-a statuat că legea penală mai favorabilă trebuie aplicată uniform, indiferent de natura infracţiunii, asigurând astfel respectarea drepturilor fundamentale. În caz contrar, un tratament juridic diferenţiat în funcţie de natura infracţiunii ar crea discriminări şi inegalităţi. Înalta Curte a subliniat că neaplicarea Deciziei nr. 67/2022 ar duce la încălcarea dreptului fundamental la legalitatea incriminării şi pedepsei, ceea ce contravine statului de drept.

Pentru aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017 privind pe intimaţii-inculpaţi A. şi B..

Potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 143/A din data de 12 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2017 privind pe intimaţii-inculpaţi A. şi B..

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2024.