Annulment appeal dismissed as inadmissible; assault and unlawful deprivation conviction with damages stands.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 762 din data de 20 septembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latura penală a cauzei:

În baza art. 193 alin. (2), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe (faptă din 28 mai 2020).

În baza art. 205 alin. (1) C. pen. a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă din 28 mai 2020).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă (4 luni închisoare), urmând ca, în final, inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare.

S-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 92 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarea obligaţie: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau de calificare profesională, stabilit de consilierul de probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public Bucureşti - Sector 1 sau în cadrul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, pe o durată de 60 zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus o soluţie şi cu privire la inculpata B..

În latura civilă:

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 1381 C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi s-a dispus obligarea inculpatei A. la plata către aceasta a următoarelor sume: 26.471,71 RON cu titlu de daune materiale (11.471,71 RON reprezentând contravaloarea investigaţiilor medicale, şedinţelor de kinetoterapie şi medicamentelor, iar 15.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat din pierderea temporară a capacităţii de muncă pe parcursul a patru luni) şi 10.000 euro (suma în RON la cursul BNR de la data plăţii) cu titlu de daune morale.

S-a respins, în rest, acţiunea civilă, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpata A. a fost obligată să plătească în favoarea statului suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care 1.000 RON cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale), iar în baza art. 276 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., să plătească părţii civile C. suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri, printre altele, au formulat apel inculpata A. şi partea civilă C..

Prin decizia penală nr. 821/A din 22 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală (îndreptată prin încheierea din 25 iunie 2025 pronunţată de aceeaşi instanţă), printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 762 din 20 septembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând, în fond:

S-a înlăturat obligaţia impusă inculpatei A. în temeiul art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatei A. obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţiile din comunitate.

S-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului parţial cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru apelanta inculpată.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, care nu contravin deciziei.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul inculpatei au fost lăsat în sarcina statului.

Totodată, prin decizia sus-menţionată s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, dispunându-se obligarea apelantei parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

*

La data de 18 iunie 2025, inculpata A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 821/A din 22 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

La data de 25 iulie 2025, intimata parte civilă C. a transmis concluzii scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de recurs în casaţie, pentru argumentele detaliat expuse în cuprinsul documentului sus-menţionat.

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 12 august 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpata A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. la data de 18 iunie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării către aceasta a deciziei din apel (2 iunie 2025), s-a împlinit la data de 3 iulie 2025 şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpata A., care a formulat şi apel în cauză.

În fine, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentei, domiciliul acesteia şi hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată personal de recurenta inculpată.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii formulate, recurenta inculpată A. a precizat că recursul în casaţie vizează exclusiv latura civilă a cauzei, fiind întemeiat pe cazurile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. pen.

În argumentare, invocând, în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., încălcarea legii penale în ceea ce priveşte temeiul obligării sale la despăgubiri civile, respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta inculpată a arătat următoarele:

Hotărârea atacată a stabilit în sarcina inculpatei o obligaţie civilă excesivă, respectiv acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, în condiţiile în care această obligaţie nu are fundament în probe legal administrate şi în raport cu exigenţele legale privind stabilirea răspunderii civile delictuale. În condiţiile în care instanţa a reţinut în apel o modificare a obligaţiilor de supraveghere impuse inculpatei, implicit diminuând gravitatea conduitei reţinute, era necesară o corelare a laturii civile cu circumstanţele reţinute definitiv.

Obligaţia de reparare a prejudiciului nu poate fi stabilită în lipsa unei raportări concrete la existenţa şi întinderea prejudiciului real suferit de partea civilă, respectiv la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, potrivit art. 1357 şi art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea penală şi civilă materială prin stabilirea unor despăgubiri disproporţionate, în contradicţie cu probele administrate legal, existând un exces de putere jurisdicţională în aprecierea cuantumului daunelor morale.

În sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenta inculpată a invocat lipsa motivării/motivarea contradictorie a hotărârii în privinţa cuantumului despăgubirilor civile, susţinând următoarele:

Instanţa de apel a omis să realizeze o analiză fundamentată şi concretă a elementelor care ar fi justificat acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale în sarcina inculpatei A.. Hotărârea instanţei nu cuprinde nicio motivare efectivă cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului moral pretins de partea civilă, lipsind orice analiză detaliată a criteriilor de evaluare pe care jurisprudenţa constantă şi doctrina de specialitate le impun în această materie.

Or, despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral nu pot fi stabilite arbitrar, formal sau în virtutea unei simple prezumţii a suferinţei, ci trebuie să fie rezultatul unui proces de evaluare obiectivă, minuţios articulat pe circumstanţele concrete ale cauzei şi întemeiat pe exigenţele impuse de regimul juridic al răspunderii delictuale civile, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1349 şi art. 1357-1359 din C. civ.

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane". Alin. (2) completează:

"cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Astfel, răspunderea delictuală este una personală, subiectivă, bazată pe fapta proprie, şi implică, în mod cumulativ: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În acelaşi sens, art. 1357 alin. (1) C. civ. statuează că:

"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare". Aşadar, întreaga construcţie a răspunderii civile delictuale este condiţionată de dovedirea culpei autorului, ca formă de vinovăţie civilă, corelată cu fapta ilicită şi prejudiciul rezultat.

În cauză, analiza riguroasă a materialului probator relevă că fapta ilicită pretinsă nu este cert determinabilă sub aspectul existenţei şi al autoratului. Nu s-a administrat nicio probă care să ateste în mod obiectiv faptul că inculpata ar fi săvârşit o acţiune sau inacţiune cauzatoare de prejudiciu, iar elementul vinovăţiei lipseşte complet din analiza instanţei. În mod eronat, instanţa de apel a trecut peste cerinţa esenţială a demonstrării culpei în producerea presupusului prejudiciu, atribuind în sarcina inculpatei o obligaţie reparatorie în temeiul unei simple enunţări a suferinţei persoanei vătămate, fără a fundamenta juridic şi factual existenţa unei conduite ilicite imputabile.

Or, în lipsa unei conduite efective, identificate şi analizate sub aspectul legalităţii şi al vinovăţiei, nu se poate antrena răspunderea civilă. Nu poate fi sancţionată o persoană pentru prejudiciul altuia în absenţa unui fapt generator de răspundere dovedit cu certitudine, întrucât răspunderea civilă nu operează pe temeiuri morale sau de oportunitate, ci în limitele stricte ale legalităţii şi probatoriului.

Mai mult, instanţa nu a făcut nicio referire concretă la condiţiile prevăzute de art. 1358 C. civ., care statuează că "în lipsa unei dispoziţii legale contrare, autorul faptei este obligat la repararea prejudiciului numai dacă acesta este urmarea directă şi necesară a faptei sale". Aşadar, chiar şi în ipoteza reţinerii faptei, răspunderea ar fi putut fi atrasă doar în prezenţa unei legături de cauzalitate directe, neechivoce şi dovedite între acţiunea imputată şi prejudiciul pretins.

În concluzie, în lipsa probării elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, în special vinovăţia şi legătura de cauzalitate, orice soluţie de obligare la plata unor despăgubiri pentru prejudicii morale apare ca profund nelegală şi contrară exigenţelor regimului juridic civil aplicabil. Este astfel evident că, din perspectivă juridico-civilă, inculpata nu poate fi considerată debitoare a unui prejudiciu a cărui producere nu este imputabilă faptelor sale personale, directe şi dovedite în condiţiile legii.

Practic, în prezenta cauză, instanţa de apel a menţinut suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, fără a arăta în concret: în ce constă suferinţa efectivă a părţii vătămate, cum a fost evaluată această suferinţă, ce probe au fost administrate pentru a determina întinderea prejudiciului nematerial şi cum a fost stabilită corelaţia dintre gravitatea presupusei fapte şi cuantumul sumelor acordate. O asemenea lipsă a argumentaţiei blochează, în mod evident, exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate pe latura civilă.

Mai mult, acordarea unei astfel de sume nu a fost fundamentată nici pe existenţa unor suferinţe traumatice dovedite medico-legal, în condiţiile în care în apel au fost invocate vicii esenţiale privind lipsa expertizei medico-legale care să stabilească legătura de cauzalitate dintre fapta pretins săvârşită şi eventualele leziuni sau consecinţe medicale ale părţii vătămate. În lipsa unor asemenea probe obiective şi pertinente, orice evaluare a prejudiciului moral devine speculativă şi contrară principiului reparării integrale, dar echilibrate, a prejudiciului.

Totodată, instanţa nu a analizat în mod efectiv şi complet o împrejurare esenţială invocată în calea de atac a apelului, respectiv existenţa unei afecţiuni medicale cronice preexistente, gonartroza, ce putea avea o contribuţie semnificativă, chiar determinantă, la starea fizică reclamată de partea civilă şi la necesitatea intervenţiei medicale subsecvente.

În cazul acestei afecţiuni, simptomatologia este dominată de durere persistentă la nivelul genunchiului, rigiditate articulară matinală, scăderea amplitudinii mişcărilor şi uneori edem periarticular. Evoluţia sa este progresivă, necesitând tratament conservator (antiinflamatoare, infiltrări intra-articulare) sau, în cazuri avansate, intervenţii chirurgicale de tip protezare totală sau parţială a articulaţiei.

Prin urmare, în lipsa unei expertize medico-legale obiective care să discearnă cu rigoare ştiinţifică între suferinţa preexistentă cauzată de gonartroză şi o eventuală agravare generată de fapta imputată inculpatei, este imposibil de realizat o delimitare clară a răspunderii pentru consecinţele medicale invocate. Această omisiune echivalează cu o lipsă a fundamentului probator privind existenţa unui prejudiciu cert şi individualizat imputabil inculpatei.

Or, în absenţa unor probatorii de specialitate care să stabilească raportul de cauzalitate medical-legal între o presupusă agresiune şi agravarea unei patologii cronice evolutive, atribuirea răspunderii civile apare ca fiind profund speculativă, contrară principiilor dreptului civil şi penal material. Expertiza era cu atât mai necesară cu cât gonartroza nu presupune, prin natura sa, o etiologie traumatică unică, ci o evoluţie degenerativă lentă, ale cărei manifestări pot fi confundate sau amplificate de factori interni, non-delictuali.

În consecinţă, instanţa de apel, prin refuzul de a dispune o expertiză medico-legală şi prin neanalizarea acestei împrejurări exoneratoare, a pronunţat o hotărâre bazată pe o evaluare incompletă a faptelor şi a probelor, în contradicţie cu principiul stabilirii adevărului, consfinţit de art. 5 C. proc. pen. şi cu cerinţele de legalitate, temeinicie şi previzibilitate a hotărârilor judecătoreşti.

În sfera aceluiaşi caz de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenta inculpată a invocat absenţa legăturii de cauzalitate între actul ilicit cauzator de prejudiciu şi persoana sa, precum şi lipsa probelor privind autoratul faptei.

În acest sens, a susţinut că o carenţă fundamentală a hotărârii atacate constă în faptul că instanţa de apel a omis complet să stabilească o legătură de cauzalitate certă şi neechivocă între fapta reţinută şi persoana inculpatei, în absenţa unor probe concludente privind autoratul acesteia. Mai exact, hotărârea nu identifică nicio probă directă ori indirectă aptă să demonstreze că prejudiciul nematerial pretins de partea civilă este rezultatul unei conduite imputabile acesteia.

Or, în lipsa unei legături cauzale clare între faptă şi subiectul activ, analiza răspunderii civile devine imposibilă în mod obiectiv. Instanţa a valorificat exclusiv probe de rezultat (declarative şi medicale), fără a demonstra caracterul lor probator în raport cu inculpata, ignorând că astfel de probe pot dovedi existenţa unei leziuni sau a unei suferinţe, dar nu implică în sine vinovăţia ori implicarea directă a unei persoane determinate în cauzarea acesteia.

Mai mult decât atât, în întreg materialul probator analizat în apel nu se regăseşte vreun element obiectiv care să stabilească în mod credibil şi concret că inculpata ar fi comis actul ilicit care stă la baza pretenţiilor civile.

Aşadar, în absenţa unor mijloace de probă care să stabilească autoratul, iar, mai departe, legătura de cauzalitate între fapta reţinută şi persoana inculpatei, hotărârea pronunţată pe latura civilă apare ca nelegală, fiind contrară principiilor fundamentale ale dreptului procesual penal, în special principiului subiectivităţii răspunderii şi al individualizării răspunderii delictuale.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel, care menţine în sarcina inculpatei o obligaţie de plată a unor despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro, fără ca aceasta să fie susţinută de probe privind autoratul faptei şi legătura de cauzalitate, este lipsită de temei legal, atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pe de altă parte, în mod vădit, instanţa de apel a nesocotit obligaţia legală de a motiva hotărârea judecătorească într-un mod clar, logic şi complet, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 404 alin. (4) lit. c) şi art. 406 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi din art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Motivarea soluţiei privind acordarea sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale este lipsită cu desăvârşire de conţinut analitic, fiind exprimată într-o manieră formală, goală de conţinut juridic verificabil.

Hotărârea este afectată de o lipsă de fundamentare gravă în ceea ce priveşte latura civilă, întrucât nu se indică elementele obiective şi concrete care ar justifica existenţa şi cuantumul prejudiciului moral, respectiv legătura de cauzalitate între pretinsa faptă şi suferinţa părţii vătămate. Atribuirea unei astfel de sume, fără susţinere probatorie şi fără analizarea elementelor relevante ale răspunderii civile delictuale, conduce la o soluţie arbitrară, care nu permite exercitarea unui control judiciar efectiv.

În stabilirea daunelor morale, instanţa trebuie să ţină cont de repere obiective precum: gravitatea faptei, intensitatea şi durata suferinţei, existenţa unui tratament medical, impactul asupra vieţii cotidiene şi profesionale, precum şi contextul social şi personal al părţilor. În speţă, instanţa de apel nu a examinat niciunul dintre aceste elemente, omiţând să analizeze orice probă obiectivă aptă să susţină acordarea despăgubirilor.

Mai mult, nu a fost administrată nicio expertiză medico-legală care să ateste existenţa unor leziuni ori tulburări psihice, lipsind în întregime o demonstraţie ştiinţifică a prejudiciului. În lipsa unor asemenea dovezi, orice cuantificare a prejudiciului nematerial devine pur speculativă şi contrară principiului reparării integrale, dar echilibrate, al prejudiciului.

De asemenea, ignorarea apărării formulate de inculpată, referitoare la existenţa unei afecţiuni medicale preexistente (gonartroză), care putea constitui o cauză autonomă sau concurentă a prejudiciului, reflectă o lipsă de diligenţă în stabilirea cauzalităţii. Această împrejurare impunea evaluarea printr-o expertiză obiectivă, în absenţa căreia nu se poate susţine existenţa unui prejudiciu cert imputabil inculpatei.

Sub aspect probator, instanţa s-a rezumat la declaraţii indirecte ale unor martori lipsiţi de percepţie nemijlocită asupra stării fizice ori psihice a părţii vătămate. Or, declaraţiile de acest tip, fondate pe simple relatări indirecte, nu îndeplinesc cerinţele de legalitate, pertinenţă şi concludentă prevăzute de art. 114 şi 115 C. proc. pen. şi nu pot fundamenta o concluzie privind existenţa şi întinderea prejudiciului nematerial.

Procedând astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre nemotivată în privinţa esenţială a stabilirii despăgubirilor civile, împiedicând în mod efectiv exercitarea controlului de legalitate asupra întinderii şi temeiniciei sumelor acordate. În consecinţă, hotărârea este nelegală prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În sfera ambelor motive de recurs în casaţie sus-menţionate - art. 438 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. pen., recurenta a invocat şi folosirea unor probe obţinute nelegal şi lipsa coroborării acestora în soluţionarea laturii civile a cauzei.

În acest sens, a susţinut că hotărârea instanţei de apel este afectată de grave vicii de legalitate sub aspectul administrării şi valorificării materialului probator, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 114 şi 115 C. proc. pen. referitoare la calitatea procesuală a martorilor şi la condiţiile de admisibilitate a declaraţiilor acestora, aspecte esenţiale în stabilirea întinderii despăgubirilor civile.

În cauză, prejudiciul moral a fost cuantificat în mod exclusiv prin raportare la declaraţiile unor martori propuşi de partea civilă, care nu aveau calitatea legală de martori apţi din punct de vedere procesual, în sensul art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) C. proc. pen., întrucât nu au relatat împrejurări percepute nemijlocit, ci au furnizat informaţii de natură indirectă, bazate pe relatările anterioare ale părţii vătămate, respectiv pe simple presupuneri, deducţii sau informaţii de ordin subiectiv.

Potrivit exigenţelor normei procesual-penale, pentru a dobândi calitatea procesuală de martor, persoana audiată trebuie să deţină cunoştinţe personale, directe şi nemijlocite cu privire la faptele sau împrejurările cauzei. Or, în speţă, martorii indicaţi de partea civilă nu au avut contact nemijlocit cu faptele deduse judecăţii, fiind lipsiţi de percepţie directă asupra presupusului eveniment traumatic, iar declaraţiile lor nu au avut la bază observaţii personale asupra stării de sănătate, suferinţei fizice sau psihice a părţii vătămate ori asupra eventualei deteriorări a calităţii vieţii acesteia, elemente esenţiale în stabilirea prejudiciului nematerial. În consecinţă, declaraţiile acestor martori nu îndeplinesc standardul probator prevăzut de lege, fiind în mod fundamental lipsite de pertinenţă, concludentă şi legalitate.

Or, prin admiterea şi valorificarea unor asemenea declaraţii indirecte, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (2) C. proc. pen., care consacră principiul excluderii probelor obţinute nelegal, generând astfel un dezechilibru procedural grav şi afectând legalitatea întregii soluţii pronunţate pe latura civilă.

Mai mult, instanţa nu a procedat la coroborarea acestor declaraţii indirecte cu alte mijloace de probă apte să fundamenteze existenţa şi întinderea prejudiciului moral. Nu s-a administrat vreo expertiză medico-legală care să stabilească existenţa unei legături de cauzalitate certe şi nemijlocite între presupusa faptă de agresiune şi eventualele intervenţii medicale suferite de partea civilă, deşi aceasta suferea de o afecţiune medicală cronică preexistentă (gonartroză), element care impunea o evaluare ştiinţifică obiectivă prin expertiză, în conformitate cu art. 172 şi urm. C. proc. pen.

Ca urmare, în absenţa unei probe ştiinţifice concludente, instanţa a stabilit prejudiciul moral în mod arbitrar, pe baza unor simple aprecieri subiective, fără o fundamentare legală şi fără respectarea principiilor ce guvernează repararea prejudiciului nematerial.

Practic, întreaga soluţie pronunţată pe latura civilă este astfel rezultatul unui probatoriu incomplet, nelegal administrat şi necoroborat, pronunţarea unei astfel de hotărâri fiind contrară exigenţelor de legalitate, temeinicie şi previzibilitate consacrate de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului la un proces echitabil.

Astfel, atât prin motivele de apel, cât şi în dezbaterile orale, au fost invocate vicii esenţiale de procedură care privesc administrarea nelegală a probatoriului [art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen..], respectiv inexistenţa unei motivări legale şi suficiente a hotărârii sub aspectul stabilirii prejudiciului civil [art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..].

În concret, s-au ridicat aspecte privind lipsa coroborării probelor, caracterul indirect şi inadmisibil al declaraţiilor unor martori, inexistenţa unei expertize medico-legale obiective care să stabilească legătura de cauzalitate între fapta reţinută şi prejudiciul pretins, precum şi refuzul nejustificat al administrării unor probe în apărare. Toate aceste critici au fost formulate şi supuse atenţiei instanţei de apel, fiind de natură a influenţa soluţia asupra laturii civile.

Cu toate acestea, instanţa de apel, deşi a fost legal investită cu examinarea acestor aspecte, nu a procedat la analiza lor punctuală şi nu a argumentat, în cuprinsul hotărârii recurate, chestiunile vizând legalitatea probelor avute în vedere pentru stabilirea prejudiciului civil, respectiv admisibilitatea şi concludenţa acestora.

Or, omisiunea instanţei de control judiciar de a se pronunţa asupra acestor motive esenţiale de apel echivalează, în esenţă, cu o necercetare a fondului unor apărări incidente, care a condus la o motivare incompletă şi contradictorie a hotărârii.

Neexaminarea motivelor invocate constituie o încălcare a obligaţiei instanţei de a analiza toate apărările şi susţinerile părţilor, afectând astfel legalitatea soluţiei pronunţate şi atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În contextul argumentelor invocate de recurenta inculpată A., prealabil evaluării îndeplinirii condiţiei supuse analizei, Înalta Curte, judecătorul de filtru reţine, prioritar, că verificarea respectării exigenţei de admisibilitate ce decurge din dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen. (care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie) presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Or, în cauză, recurenta inculpată A. şi-a fundamentat, parţial, demersul judiciar, pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., care a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013.

În contextul cerinţei de admisibilitate analizate, indicarea expresă a cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. pe care se întemeiază cererea se raportează însă strict la cele cinci situaţii prevăzute de textul de lege precitat în cuprinsul punctelor 1,7, 8, 11 şi 12, în care hotărârea poate fi supusă casării, iar nu şi la celelalte puncte din cuprinsul aceluiaşi text, care, fiind abrogate, nu pot produce efecte juridice.

Tocmai de aceea, invocarea, ca temei legal al căii extraordinare de atac exercitate, a punctelor abrogate ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nu echivalează ab initio cu îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c), raportat la art. 438 C. proc. pen.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată, prin urmare, că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate analizată raportat la cazul de recurs în casaţie abrogat invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.

Deopotrivă, constată că aceeaşi cerere nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate analizată nici prin raportare la cel de al doilea caz de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În acest sens reţine că argumentele invocate în sfera acestui caz de recurs în casaţie vizează, în esenţă, faptul pretinsei menţineri injuste, în apel, a dispoziţiei primei instanţe de obligare a inculpatei A. la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, către partea civilă, recurenta susţinând că această soluţie a fost pronunţată fără a se efectua o analiză riguroasă a datelor concrete ale cauzei prin prisma condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale şi fără a se administra singura probă care putea să stabilească cu certitudine legătura de cauzalitate între fapta reţinută şi prejudiciul moral pretins (expertiză medico-legală), ca urmare a greşitei valorificări de către Curtea de Apel Bucureşti doar a unor mijloace de probă indirecte (declaraţii de martori), care, de altfel, nici nu îndeplinesc condiţiile de legalitate, pertinenţă şi concludenţă, raportat la art. 114 şi art. 115 C. proc. pen. şi care nu se coroborează cu alte mijloace de probă apte să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului moral suferit de partea civilă C..

Or, în reperele prezentate, aducând în discuţie, în concret, chiar temeinicia soluţiei date laturii civile a cauzei sub aspectul daunelor morale solicitate de partea civilă C., criticile formulate de recurenta inculpată A. nu pot fi cenzurate eo ipso nici prin prisma cazului invocat, dar nici a vreunuia dintre celelalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Invocând injusta sa obligare la plata către partea civilă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, recurenta inculpată tinde, însă, la a supune cenzurii instanţei de casaţie, în actualul cadru procesual, nu aspecte de legalitate, ci de temeinicie referitoare la însăşi situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin decizia atacată şi statuările instanţei de apel asupra îndeplinirii condiţiilor necesare angajării răspunderii sale civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat persoanei vătămate.

Recursul în casaţie nu permite, însă, reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Aceasta deoarece, în actualul cadru procesual, instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În fine, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că recurenta inculpată a invocat şi nemotivarea aceleiaşi soluţii pronunţate în latura civilă a cauzei, susţinând că aceasta este lipsită de conţinut analitic, fiind exprimată într-o manieră formală, goală de raţionament juridic verificabil.

Or, sfera actuală a cazurilor în care se poate face recurs în casaţie, configurată limitativ prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nu permite evaluarea criticilor referitoare la pretinse încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de lege.

Ca urmare, aspectele privind pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil - decurgând, în opinia recurentei, din faptul că instanţa de apel nu a procedat la reevaluarea legalităţii probelor administrate în latura civilă a cauzei şi, implicit, nu a asigurat efectivitatea căii de atac exercitate în materie penală - nu pot fi valorificate în recurs în casaţie, nici prin prisma cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., invocat de inculpata A. şi nici prin prisma vreunui alt motiv de recurs în casaţie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, judecătorul de filtru concluzionează că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere cele anterior expuse, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 821/A din data de 22 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 821/A din data de 22 mai 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2025.