Constitutional admissibility of exception challenging non-application of statutory penalty reduction in material error proceedings

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea penală din 28 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 rep., a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de apelantul inculpat A. în dosarul x/2025, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a arătat că, la data de 21.05.2025, apelantul-inculpat A. a depus la dosarul cauzei, în format scris, o cerere prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 C. pen. ce ar încălca art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Constituţia României coroborat cu art. 7 din CEDO şi art. 4 paragraf 2 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

A arătat apelantul-inculpat că prin sentinţa penală nr. 350/25.03.2021 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020 a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani şi 1112 zile închisoare, restul de pedeapsă fiind adăugat conform art. 43 alin. (1) C. pen. şi nu s-a făcut aplicarea Deciziei nr. 269/2014 a CCR şi art. 4 din protocolul nr. 7 CEDO, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie.

A mai solicitat să se observe că a fost condamnat în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv 2-7 ani şi nu au fost reţinute dispoziţiile art. 308 C. pen., care ar fi diminuat limitele pedepsei cu 1/3, respectiv de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni, nu 6 ani, aşa cum a fost condamnat.

A mai arătat apelantul-inculpat că din considerentele Deciziei nr. 1/2015 a ÎCCJ se poate observa că art. 308 din C. pen. nu poate fi perceput ca o simplă cauză de reducere, scopul fiind circumstanţierea subiectului activ, dispoziţiile art. 291 şi 292 din C. pen. raportându-se la art. 308 din C. pen. şi nu invers.

În final, a arătat că art. 308 din C. pen. reprezintă o extindere a categoriei de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii şi nu pot funcţiona independenţi.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 C. pen., Curtea a observat că prin sentinţa penală nr. 350/25.03.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020, în baza art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "cumpărare de influenţă" (faptă din data de 22.06.2020).

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 din C. pen., Curtea a reţinut că excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, apel declarat de către apelantul - inculpat A. împotriva încheierii penale din data de 28.03.2025, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia Penală în dosarul nr. x/2020, având ca obiect cerere de îndreptare a erorii materiale formulate cu referire la sentinţa penală nr. 350/25.03.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020.

Completul de apel din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a constatat că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 din C. pen. în raport de care inculpatul a susţinut că ar fi în contradicţie cu art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Constituţia României coroborat cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 4 paragraf 2 din Protocolul Nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că este nemulţumit de neaplicare art. 308 din C. pen. în sensul că în baza acestui articol nu i s-au redus limitele de pedeapsă cu o treime şi, în acest fel, a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani în afara limitelor prevăzute de lege care trebuiau să fie reduse cu o treime deoarece acestea nu a fost funcţionar.

O primă concluzie pe care Curtea a reţinut-o este că textul de la art. 308 din C. pen. nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la existenţa cerinţei ca dispoziţia legală să aibă legătură cu cauza, curtea a reţinut că existenţa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune întrunirea, cumulativă, a următoarelor condiţii: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract.[...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată" (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).

Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Tot astfel, Curtea a mai reţinut că, într-o altă cauză, s-a arătat că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia, în condiţiile în care posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, completul din apel a constatat că prin excepţia invocată, apelantul critică dispoziţiile art. 308 din C. pen. în raport de care susţine că ar fi în contradicţie cu art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Constituţia României coroborat cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 4 paragraf 2 din Protocolul Nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în motivare inculpatul arată că este nemulţumit de neaplicare art. 308 din C. pen. în sensul că în baza acestui articol nu i s-au redus limitele de pedeapsă cu o treime şi, în acest fel, a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani, în afara limitelor prevăzute de lege care trebuiau să fie reduse cu o treime, deoarece acestea nu a fost funcţionar, fără însă a evidenţia care este legătura dintre excepţia invocată şi cererea sa de îndreptare a erorii materiale, legătură care ar presupune, producerea unor consecinţe pe plan juridic, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.

S-a considerat că apelantul inculpat a criticat neaplicarea art. 308 din C. pen., deci omisiunea instanţelor de judecată şi nu existenţa neconstituţionalităţii textului în sine.

Analizând constituţionalitatea art. 29 alin. (6) din Legea 47/1992, "Curtea a statuat, în esenţă, că aceste prevederi sunt constituţionale, reprezentând norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice, în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale prin analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii. Curtea a mai reţinut că instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate (judecătorul a quo) nu analizează constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, adică nu examinează conformitatea acestora cu prevederi sau principii din Legea fundamentală, ci doar constată dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care sesizarea Curţii Constituţionale (judecătorul a quem) cu excepţia de neconstituţionalitate invocată este obligatorie. În cazul în care constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate fiind astfel inadmisibilă, instanţa de judecată - în temeiul art. 29 alin. (6) din aceeaşi lege - va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, în niciun caz, instanţa de judecată nu soluţionează excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi cu prevederile art. 146 lit. d) privind atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate." (Decizie nr. 1383/2010 din 26 octombrie 2010) .

De asemenea, s-a relevat că, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme -Î.C.C.J., secţia Penală, dosar nr. x/2017, decizia penală nr. 955 din 17 octombrie 2017, nepublicată, definitivă prin Î.C.C.J. Completul de 5 Judecători, dosar nr. x/2017, decizia penală nr. 234 din 11 decembrie 2017, nepublicată - "din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre legile a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Iar această concluzie se sprijină inclusiv pe interesul pe care justiţiabilul îl are în promovarea unei asemenea cereri, respectiv ca, în raport de situaţia sa specifică, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei sale, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia".

În stabilirea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitatea să vizeze un text de lege care are legătură cu fondul cauzei, instanţa de apel a mai notat că, în Decizie nr. 766/2011 din 15 iunie 2011, Curtea Constituţională a arătat că:

"Prevederile Legii nr. 47/1992 pot forma însă obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau a instanţelor arbitrale cu condiţia - prevăzută de art. 29 alin. (1) din lege - să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Aceasta întrucât legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare. Între acestea se numără şi cele privind admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate, a căror aplicare poate avea ca rezultat soluţionarea cauzei în limitele prevăzute de Constituţie, în cazul în care excepţia este apreciată ca admisibilă şi examinată de Curtea Constituţională, sau îngrădirea accesului la justiţie şi o eventuală soluţionare în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale a cauzei, în cazul în care fie judecătorul ordinar, fie cel al instanţei de contencios constituţional refuză să examineze excepţia, hotărând că aceasta este inadmisibilă. La rezultatul contrar ordinii constituţionale se poate ajunge şi în cazul în care însăşi legea organică a Curţii sau legile de procedură judiciară ar limita controlul constituţionalităţii unor legi sau ordonanţe, ignorând prevederile Legii fundamentale."

Instanţa de apel a considerat astfel că excepţia invocată de apelantul inculpat A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei încheieri a exercitat calea de atac inculpatul A., la data de 28 mai 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data 02 iunie 2025, având ca obiect recurs - excepţie de neconstituţionalitate.

Înalta Curte reţine că inculpatul A. nu şi-a motivat în scris recursul declarat în cauză, motivele de recurs ale acestuia fiind prezentate oral de apărător cu prilejul dezbaterilor şi de recurent, aşa cum rezultă din partea introductivă a acestei hotărâri.

Examinând încheierea atacată, în raport de criticile invocate de recurentul A., Înalta Curte constată că recursul formulat de acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:

Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, recurentul inculpat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 din C. pen. ce ar contraveni dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Constituţia României coroborat cu art. 7 din CEDO şi art. 4 paragraf 2 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte subliniază că, dacă evaluarea primelor trei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a patra cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

De asemenea, raportat la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Analizând condiţiile enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, respectiv ale art. 308 din C. pen., fără ca textul criticat să fie declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la condiţia legăturii dintre excepţia invocată cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în speţă. Se reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Or, prin demersul efectuat, recurentul inculpat A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiei art. 308 din C. pen.. În realitate, acesta are în vedere omisiunea aplicării acestor dispoziţii în cauza în care s-a dispus condamnarea sa.

Astfel, recurentul susţine că, prin sentinţa penală nr. 350/25.03.2021 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost condamnat la o pedeapsă în alte limite, prin nereţinerea dispoziţiilor art. 308 din C. pen.. Ca atare, recurentul nu aduce critici propriu-zise de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate, ci invocă omisiunea instanţei de a-i aplica aceste dispoziţii legale, urmărind să obţină o diminuare a limitelor de pedeapsă cu o treime, adică un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate.

Se constată, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în procedura soluţionării unei cereri de îndreptare a erorii materiale, în cauza în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 350/25.03.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 1383/A/20.12.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Ca atare, textul de lege criticat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurent nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nici nu ar fi de natură să influenţeze soluţia, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme. Astfel, în decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014)."

Înalta Curte notând şi faptul că, scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională, constată că soluţia pronunţată prin încheierea din 28.05.2025 de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2025 (având ca obiect cerere îndreptare eroare materială) cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţională este legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în prezenta speţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii penale din 28 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii penale din 28 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2025.