Eligibility of individual agent as active subject in workplace safety crime where legal entity already sanctioned

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1457/02.09.2024 pronunţată de Judecătoria Arad, în dosar nr. x/2023, printre altele, în temeiul art. 349 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., cetăţean sloven, la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (faptă din 27.02.2020).

În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 (doi) ani, care începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) din C. pen., s-a dispus a fi comunicate Serviciului de Probaţiune Arad.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 93 alin. (3) şi (4) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Consiliului Local al Comunei Secusigiu sau în cadrul Consiliului Local al Oraşului Pecica, pe o perioadă de 100 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (2) din C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligaţiilor se fie realizată de Serviciul de Probaţiune Arad.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) coroborat cu art. 96 din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului că nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse ori săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate pe parcursul termenului de supraveghere atrage revocarea suspendării şi executarea pedepsei în regim de detenţie.

În temeiul art. 397 alin. (1) cu referire la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B..

În temeiul art. 274 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 250 RON în cursul urmăririi penale.

În temeiul art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă B..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, între alţii, inculpatul A..

Prin decizia penală 1086/A din 20 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1457/02.09.2024 pronunţate de Judecătoria Arad, în dosarul nr. x/2023.

Apelantul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A..

Indicând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, recurentul a solicitat admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie, trimiterea cauzei completului competent, iar, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei instanţei de apel şi achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prevăzute de art. 349 alin. (1) C. pen., în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

A arătat că, potrivit art. 349 alin. (1) C. pen., "neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".

Raportat la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., a susţinut că fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, reţinută în sarcina sa, în calitate de autor, nu este prevăzută de legea penală, deoarece nu este tipică.

Sub un prim aspect, a precizat că, în cauză, nu-i poate fi reţinută calitatea de subiect activ al infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prev. de art. 349 alin. (1) C. pen.

În acest sens, a arătat că potrivit literaturii de specialitate, subiecţii activi ai infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă pot fi persoana juridică sau persoana împuternicită de către persoana juridică să exercite atribuţiile şi răspunderile în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

A precizat că faţă de persoana juridică C. S.R.L. s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.. (există autoritate de lucru judecat), pe considerentul că aceasta a fost anterior sancţionată contravenţional pentru aceeaşi faptă. Pe cale de consecinţă, a subliniat recurentul, instanţa a considerat că persoana juridică este vinovată de săvârşirea infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prev. de art. 349 alin. (1) din C. pen., din moment ce nu a dispus achitarea acesteia pentru vreunul dintre cazurile de la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., ci a dispus încetarea procesului penal.

Recurentul a învederat că atât lui, cât şi persoanei juridice C. S.R.L. li s-a reţinut calitatea de autor la săvârşirea faptei de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă. Or, a considerat că nu poate avea această calitate, atâta timp cât i s-a reţinut persoanei juridice C. S.R.L. calitatea de autor al infracţiunii.

În condiţiile în care instanţa a considerat că societatea comercială se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, recurentul a apreciat că răspunderea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu s-a transferat în sarcina sa atunci când C. S.R.L. l-a mandatat cu atribuţiile şi răspunderile în acest domeniu.

A mai învederat recurentul că a fost un simplu mandatar al societăţii, iar nu administratorul acesteia, fapt care ar fi fost reţinut de instanţele anterioare.

În concluzie, a susţinut că persoana juridică C. S.R.L., care are un administrator distinct de persoana sa, este singura persoană care întruneşte calitatea de subiect activ al infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă. prev. de art. 349 alin. (1) din C. pen. recurentul a mai precizat că nu are nicio împuternicire din partea persoanei juridice, care să transfere răspunderea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în sarcina sa.

Sub un al doilea aspect, recurentul A. a invocat că fapta de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, pentru care a fost condamnat, nu este tipică din punctul de vedere al elementului material.

A menţionat că, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen. este reprezentat, potrivit doctrinei, de o inacţiune (omisiune), constând în neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către subiectul activ, care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă prin omisiune s-a creat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

Recurentul a învederat că i-a fost imputat faptul că nu a luat măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă prin aceea că:

"angajatorul nu le-a precizat angajaţilor procedura de lucru pe care să o urmeze", "nu a dispus asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate pentru îndeplinirea sarcinii de muncă în condiţii de securitate", "scara (de pe care a căzut persoana vătămată) se afla acolo în mod uzual, era folosită de toţi angajaţii, inclusiv de conducere, şi că era singurul mod în care se puteau conecta prelungitoarele la priză la momentul accidentului cu materialele pe care le aveau la dispoziţie", "persoana vătămată desfăşura o activitate la înălţime pentru care aceasta nu era aptă".

Or, a arătat recurentul, după cum a reţinut instanţa, instruirea periodică a angajaţilor de la nivelul societăţii C. S.R.L. a fost realizată. Mai mult, angajaţilor li s-a făcut instructajul ca, în cazul folosirii unei scări simple, să fie asistaţi întotdeauna de un coleg, pentru a evita riscul de cădere. Angajaţii cunoşteau acest lucru, iar practica la nivelul societăţii era ca un angajat să ţină scara, atunci când un alt angajat trebuia să urce pe ea. Prin urmare, recurentul a învederat că persoana vătămată avea o instruire suficientă şi adecvată pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de serviciu în siguranţă.

Recurentul a mai precizat că nu i se poate imputa faptul că nu a i-a ţinut persoanei vătămate scara sau că nu i-a interzis să urce pe aceasta, în condiţiile în care nu a fost avertizat că doreşte să procedeze în acest fel.

De asemenea, a arătat că nu i-a dat dispoziţie persoanei vătămate să se urce pe scară pentru a-şi desfăşura activitatea, iar aceasta din urmă cunoştea că nu are pregătire pentru lucrul la înălţime şi trebuia să ceară ajutorul.

În ceea ce priveşte lipsa de prelungitoare, necesare pentru ieşirea pe uşa de acces liberă, recurentul a subliniat că niciun angajat nu a sesizat conducerea C. S.R.L. pentru a le suplimenta.

Aşadar, a considerat că victima poartă vina pentru accidentul din data de 27.02.2020, aspect ce nu a fost negat de instanţă.

A reiterat că a fost doar un simplu mandatar al societăţii, iar nu administratorul acesteia. Or, răspunderea mandatarului nu poate echivala cu cea a administratorului, prima fiind mult mai restrânsă.

Prin încheierea din 30 aprilie 2025 pronunţată în această cauză, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil în principiu prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) indicat de acesta, sub aspectul motivelor ce vizează elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 349 din C. pen., sub aspectul elementului material, precum şi cele vizând calitatea subiectului activ al acestei infracţiuni, strict în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Faţă de motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, s-a impus precizarea că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., criticile privind interpretarea probatoriului sau reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă. În egală măsură, s-a precizat că, pe calea recursului în casaţie nu este permisă stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 433 din C. proc. pen., recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 447 din C. proc. pen., instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Aşadar, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent se raportează la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, de vreme ce în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în ipoteza în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, instanţa de recurs în casaţie urmând să examineze - raportat la motivele invocate de recurentul inculpat A. - dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Potrivit art. 349 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.

În speţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, respingând, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., a reţinut că fapta pentru care acesta a fost trimis în judecată, în materialitatea ei, se circumscrie infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen.

Elementul material al laturii obiective constă în neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională. Infracţiunea se comite prin omisiune.

Înalta Curte constată că, în fapt, prin decizia recurată s-a reţinut, în acord cu prima instanţă, că:

"inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., nu a asigurat o instruire suficientă şi adecvată numitului B. şi nu a asigurat mijloace fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranţa personalului, fapt care a condus în data de 27.02.2020, în jurul orei 13:30, la accidentarea numitului B. în timp ce exercita sarcinile de serviciu în cadrul S.C. C. S.R.L., din cauza folosirii unei scări improprii şi a unei ieşiri necorespunzătoare, care la ieşirea dintr-un siloz a alunecat cu scara de la înălţimea de aproximativ 2,5 metri, accidentându-se şi fiindu-i necesare pentru vindecare 160-180 zile de îngrijiri medicale. Fapta antemenţionată a fost comisă de inculpatul A. în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., iar activitatea de decompactarea şi aerisirea cerealelor pusă în sarcina persoanei vătămate B. a fost săvârşită în realizarea obiectului de activitate al societăţii C. S.R.L. care, potrivit extrasului ORC are ca obiect de activitate cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase - corespunzător codului CAEN 0111".

Întrucât recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt, situaţia factuală reţinută de către instanţa de apel a intrat în autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a evocat, în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (în baza căruia a solicitat achitarea pentru infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă), chestiuni ce antamează conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa, care însă contravin situaţiei de fapt reţinute, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, susţinând, în esenţă, că a existat o instruire periodică a angajaţilor la nivelul societăţii C. S.R.L., iar persoana vătămată avea astfel o instruire suficientă pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu în siguranţă.

De asemenea, recurentul a precizat că a fost un simplu mandatar al societăţii comerciale C. S.R.L., iar nu administratorul acesteia, precum şi că nu poate fi tras la răspundere penală în condiţiile în care pentru aceeaşi faptă a intervenit răspunderea societăţii comerciale.

În aceste condiţii, recurentul a solicitat achitarea pentru fapta pentru care a fost condamnat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Se reiterează că, în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

Or, instanţa de apel a mai reţinut că potrivit procesului-verbal de cercetare a accidentului de muncă, nr. x/SCSSM/25.03.2021, întocmit de către Inspecţia Muncii-Inspectoratul Teritorial de Muncă Arad, cauza principală a producerii evenimentului a fost neasigurarea unei instruiri suficiente şi adecvate a persoanei vătămate şi neasigurarea mijloacelor fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranţa personalului, fapt ce a condus la accidentul victimei.

Curtea de apel a mai arătat că atâta timp cât inculpaţii nu au asigurat instruirea suficientă şi adecvată a numitului B. cu privire la modul în care trebuie efectuat accesul în depozit şi nici nu au asigurat mijloacele fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranţa acestuia (precum stabilirea unei singure căi de acces, o scară stabilă, prelungitoare şi alte materiale care să permită folosirea uşii de acces libere etc) nu poate fi reţinută culpa exclusivă a victimei prin aceea că nu a rugat un coleg să susţină scara, în condiţiile în care victima nici nu ar fi trebuit să lucreze la înălţime. În plus, se constată că după incident modalitatea de acces în depozit cu ajutorul scării nu a fost înlăturată sau înlocuită cu presupusa modalitate sigură de acces pe uşa liberă, prin cereale, ci vechea scară a fost doar înlocuită cu o scară mai stabilă, confirmând că inculpaţii nu au asigurat mijloacele fizice conforme care să poată fi folosite fără a pune în pericol siguranţa victimei.

Deopotrivă, instanţa de apel a considerat cărecurentului inculpat: îi revenea obligaţia de a organiza activitatea astfel încât să se asigure condiţii normale de lucru, să nu expună angajaţii la pericol de accidentare şi să îi instruiască în mod corespunzător pentru procedurile pe care erau desemnaţi să le efectueze, să nu permită improvizaţii, lipsa unor materiale sau folosirea unora insuficient de sigure. Or blocarea parţială a unei uşi cu bolţari la o înălţime de 2,5 m şi apoi folosirea în mod uzual a porţiunii rămase libere ca o cale de acces improvizată în/din depozit prin utilizarea unei scări simple din aluminiu de cca 3,5 m, fără a se asigura că persoanele sunt apte pentru o asemenea muncă la înălţime, insuficienţa prelungitoarelor, a surselor de curent cu consecinţa producerii unui accident de muncă, respectiv vătămarea gravă şi iremediabilă a stării de sănătate a victimei sunt aspecte care conduc la concluzia că prima instanţă a efectuat o justă individualizare a modalităţii de executare a pedepsei, amânarea aplicării acesteia fiind considerată prea blândă.

Aşadar, elementul material rezidă, conform deciziei pronunţate în apel, în omisiunea de a lua măsurile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă, în acord cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 319/2006, respectiv omisiunea de a decide asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat, fiind stabilit de instanţa de apel că urmarea imediată a constat într-o stare de pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, corespunzător naturii infracţiunii de pericol concret.

În consecinţă, s-a reţinut că vătămarea persoanei vătămate a fost consecinţa directă şi principală a deficienţelor de organizare a muncii.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a mai reţinut, urmare interpretării probelor, în acord cu prima instanţă de fond, că recurentul inculpat A. avea calitatea de administrator al societăţii C. S.R.L., acesta nefiind un simplu mandatar, iar valabilitatea procurii se întindea pe o perioadă de trei ani de la data semnării, respectiv de la data de 05.07.2018, fapta fiind comisă de inculpat la data de 27.02.2020, când procura era în vigoare.

În privinţa calităţii de subiect activ al infracţiunii, împrejurarea că persoana juridică C. S.R.L. a fost trasă la răspundere contravenţională, ceea ce în materie penală a impus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.., nu produce consecinţe asupra situaţiei juridice a recurentului inculpat A., dat fiind că răspunderea penală este personală şi legiuitorul nu a interzis coautoratul în cazul infracţiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, faptele recurentului inculpat se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 349 alin. (1) din C. pen., iar prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să determine concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1086/A din data de 20 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2025.