Limits of devolutive effect and non reformatio in pejus bars conviencing co-defendant in co-appellee's appeal

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentinţa penală nr. 1400/22.12.2022, pronunţată de Judecătoria Focşani, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata B., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei cu închisoarea, pe durata termenului de încercare de 2 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

(…)

În temeiul art. 19, 20, 25 alin. (1), (84) alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă intentată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Sf. Pantelimon Focşani şi obligată inculpata B., la despăgubiri civile către partea civilă, în valoare de 136,015 RON şi dobânda legală aferentă, calculată de la data de 04.06.2019, reprezentând daune materiale.

A fost admisă acţiunea civilă intentată de partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vrancea şi obligată inculpata B., la despăgubiri civile către partea civilă, în valoare de 39,24 RON, reprezentând daune materiale.

A fost admisă cererea părţilor civile C., D., E. şi F. privind lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile formulate de către aceştia.

În fapt şi în drept, instanţa de fond a reţinut că, fapta inculpatei B. care, la data de 04.06.2019, în jurul orei 09:09, în timp ce conducea auto pe strada din com. Milcovul, sat Lămoteşti, jud. Vrancea, a efectuat manevra de schimbare a direcţiei de deplasare către stânga, pentru a pătrunde pe strada x, fără să se asigure corespunzător şi a intrat în coliziune cu auto, care se angajase în depăşirea sa, iar în urma impactului auto Daewoo Matiz cu nr. x s-a răsturnat peste corpul numitei G., care se afla în afara părţii carosabile în calitate de pieton, provocând decesul victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel inculpata B. şi partea responsabilă civilmente H. S.A.

Inculpata B. a solicitat admiterea apelului şi, în rejudecare, achitarea sa, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciind că în mod greşit a fost condamnată, instanţa de fond reţinând o situaţie de fapt fără corespondent în probele administrate.

Prin motivele de apel, inculpata a invocat că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut în sarcina sa încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, susţinând că, accidentul auto s-a produs din cauza manierei în care coinculpatul A. a depăşit coloana de autovehicule şi a vitezei autoturismului condus de acesta.

Partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A. (societate la care autoturismul condus de inculpată, avea încheiată poliţia de asigurare obligatorie RCA) a solicitat, la rândul său, achitarea inculpatei B., şi, totodată, condamnarea inculpatului A., apreciind că este singurul vinovat de producerea accidentului auto, ce a avut ca urmare decesul numitei G..

Prin decizia penală nr. 1212/A din 04 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpata B. şi partea responsabilă civilmente H. S.A.

S-a desfiinţat sentinţa penală nr. 1400 din 22.12.2022 pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. x/2020, şi în rejudecare:

S-a înlăturat modalitatea de soluţionare a laturii penale a cauzei, precum şi dispoziţia de obligare a inculpatei B. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., întrucât nu există probe că inculpata a săvârşit infracţiunea.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei cu închisoarea, pe durata termenului de încercare de 2 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

Conform art. 93 C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vrancea la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin (2) lit. b) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. va executa obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate;

În baza art. 93 alin (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. va presta o muncă neremunerată pe o perioadă de 80 zile la una dintre următoarele entităţi din comunitate - Biserica Adormirea Maicii Domnului jud. Vrancea sau I. din jud. Vrancea.

Supravegherea executării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse inculpatului se va realiza de către Serviciul de Probaţiune Vrancea.

În baza art. 404 alin (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei prev. de art. 96 C. pen. - nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, săvârşirea unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul disp. art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.400 RON cheltuieli judiciare către stat (din care 1250 RON cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale)

S-a înlăturat modalitatea de soluţionare a laturii civile a cauzei.

S-a dispus trimiterea laturii civile a cauzei spre rejudecare la Judecătoria Focşani.

Astfel, contrar opiniei exprimate de prima instanţă, la judecarea apelului declarat de inculpata B. şi partea responsabilă civilmente H. S.A., instanţa de apel a considerat că inculpatul A. a fost cel care, prin conduita sa contrară normelor rutiere, a generat starea de pericol ce s-a concretizat într-un eveniment rutier cu consecinţe extrem de grave, reţinând în esenţă că, la data de 04.06.2019, în jurul orei 09:09, în timp ce conducea auto, pe strada x din com. Milcovul, sat Lămoteşti, jud. Vrancea, ajuns la intersecţia cu strada x, inculpatul A. a efectuat manevra de depăşire a unei coloane de vehicule şi a autoturismului, fără să se asigure corespunzător, respectiv fără să observe că persoana aflată la volanul acestui autoturism începuse manevra de schimbare a direcţiei de mers către stânga, a intrat în coliziune cu acesta, iar în urma impactului auto condus de acesta s-a răsturnat peste corpul numitei G., care se afla în afara părţii carosabile în calitate de pieton, provocând decesul victimei.

Împotriva deciziei penale nr. 1212/A din 04 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în termen legal, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În motivarea cazului invocat, s-a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât sentinţa instanţei de fond, prin care inculpatul A. a fost achitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a rămas definitivă faţă de acesta şi nu putea fi desfiinţată în apelul declarat de către coinculpata B. şi partea responsabilă civilmente H. S.A., deoarece nici Parchetul şi nici partea civilă nu au formulat apel, menţionând că, la cererea părţilor vătămate, latura civilă a fost lăsată nesoluţionată.

În opinia recurentului inculpat, apelul inculpatei B. nu poate privi decât propria sa calitate, susţinând că instanţa de apel nu a analizat în niciun mod dispoziţiile art. 417 C. proc. pen. privind efectul devolutiv parţial al apelului declarat de inculpata B., limitându-se la a afirma că inculpaţii au interese contrare şi că hotărârea dobândeşte putere de lucru judecat doar în privinţa părţilor care nu au declarat apel şi care nu sunt vizate de declaraţia de apel a altei părţi.

S-a susţinut că sentinţa instanţei de fond fiind o hotărâre penală definitivă faţă de inculpatul A. în privinţa achitării acestuia, coexistenţa acestei hotărâri cu decizia penală recurată reprezintă o încălcare a principiului ne bis în idem prevăzut de art. 4 Protocol 7 CEDO.

Totodată, s-a mai susţinut că, dacă se consideră că sentinţa primei instanţe a fost desfiinţată prin decizia pronunţată în apel, cu încălcarea efectului devolutiv parţial şi ignorarea neexercitării apelului de către Parchet, atunci suntem în prezenţa încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO în materie penală.

Prin încheierea din 15 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis în principiu, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1212/A din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că acesta este fondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

În speţă, instanţa de apel a desfiinţat sentinţa atacată şi, înlăturând modalitatea de soluţionare a laturii penale şi civile a cauzei, a schimbat soluţiile dispuse pe latură penală cu privire la ambii inculpaţi, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., dispunând achitarea inculpatei B. şi condamnarea inculpatului A., cu trimiterea laturii civile spre rejudecare la instanţa de fond.

Astfel, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, inculpaţii fiind conducătorii auto implicaţi într-un accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane, iar victima un pieton, instanţa de apel a apreciat că hotărârea primei instanţa nu a dobândit putere de lucru judecat în privinţa coinculpatului A. care nu a declarat apel, întrucât interesul apelantei inculpate B. era contrar coinculpatului, fiecare dintre aceştia susţinând că celălalt este vinovat de rezultatul produs.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a depăşit limitele legale prin încălcarea efectului devolutiv al apelului şi al limitelor sale, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., prin aceea că a judecat cauza, pronunţând o soluţie în privinţa sa, în lipsa apelului procurorului sau al părţilor civile, în condiţiile în care au declarat apel numai inculpata B. şi partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A.

Totodată, recurentul inculpat a susţinut că hotărârea instanţei de fond era definitivă în privinţa sa, deoarece nu a declarat apel, soluţia fiindu-i favorabilă, precum şi în lipsa apelului procurorului sau al părţilor civile, astfel că, desfiinţarea acesteia şi condamnarea sa în apel încalcă dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO în materie penală.

Raportat la motivele recurentului inculpat, prealabil, Înalta Curte notează că apelul este o cale de atac ordinară, de reformare prin care instanţa de control judiciar remediază erorile de fapt şi de drept identificate în hotărârea primei instanţe, având competenţa de a modifica în tot sau în parte hotărârea supusă apelului, în privinţa părţii care a declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel, în limitele calităţii sale procesuale.

Caracterul de reformare al apelului este limitat, independent de erorile constatate în hotărârea atacată, de efectul devolutiv al apelului, reglementat în art. 417 C. proc. pen., conform căruia "instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept."

Potrivit normei menţionate, limitele devoluţiunii apelului se stabilesc, aşadar, în raport de persoana care l-a declarat şi calitatea acesteia în proces (conform vocaţiei reglementate de art. 409 alin. (1) lit. b)-f) C. proc. pen.), respectiv în raport de persoana la care se referă declaraţia de apel, în ipoteza apelului declarat de procuror (menţiunile din declaraţia de apel stabilind, în acest caz, limitele efectului devolutiv, în condiţiile în care procurorul poate declara apel numai cu privire la anumite părţi/subiecţi procesuali ori numai cu privire la una din laturile procesului penal).

Excepţia de la regula prevăzută de art. 417 alin. (1) Cod procedură decurge din aplicarea efectului extensiv al apelului - reglementat de art. 419 C. proc. pen., când, independent de limitele devoluţiunii, "instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, dar fără să le poată crea o situaţie mai grea."

De remarcat că, analizând prin extindere situaţia părţilor care nu au declarat apel într-o cauză, se ajunge la înlăturarea caracterului definitiv al primei hotărâri, împotriva voinţei părţii, care a ales să nu continue judecata în apel, neavând interes să învestească instanţa de apel cu o nouă judecată a cauzei. În astfel de situaţii, însă, ca şi garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, însăşi norma care permite valorificarea efectului extensiv al apelului, instituie limite, prin aceea că, hotărând în privinţa părţii care nu a declarat apel sau la care acesta nu se referă, instanţa de apel nu poate să îi creeze o situaţie mai grea (principiul non reformaţio in pejus).

Astfel, principiul non reformaţio in pejus (consacrat de art. 418 C. proc. pen.), ce introduce, la rândul său, anumite limite ale devoluţiunii, în sensul că, soluţionând cauza, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel, respectiv nu poate crea o situaţie mai grea părţii în favoarea căreia procurorul a declarat apel, coroborat cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., împiedică, totodată, pronunţarea unei soluţii defavorabile faţă de cel care nu a declarat apel sau la care acesta nu se referă (nu este vizat de apelul procurorului, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente, aceasta din urmă având vocaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latură civilă).

Examinând legalitatea hotărârii atacate, prin prisma considerentelor teoretice relevate raportat la normele legale incidente, având în vedere criticile recurentului inculpat, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., pedeapsa aplicată inculpatului A. fiind rezultatul încălcării principiilor de drept care guvernează judecata în calea de atac, respectiv a efectului devolutiv, încălcare ce a condus la crearea unei situaţii defavorabile inculpatului, prin condamnarea acestuia în apel, în condiţiile în care, hotărârea instanţei de fond nu a fost atacată cu apel de către procuror, părţile civile sau partea responsabilă civilmente S.C. J..

Potrivit art. 409 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. pen., procurorul şi partea civilă pot face apel cu privire la oricare din laturile procesului penal - penală sau civilă, partea responsabilă civilmente referitor la acţiunea civilă, iar în legătură cu cea penală, în măsura în care soluţia asupra acesteia a influenţat-o şi pe cea privind latura civilă.

În baza literei b) a aceleiaşi norme, inculpatul poate declara apel atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă. Însă, inculpatul nu poate invoca, prin apelul declarat, nelegalitatea sau netemeinicia sentinţei primei instanţe referitor la dispoziţiile care privesc exclusiv situaţia unor coinculpaţi, a persoanei vătămate, a altor părţi ori a participanţilor la procesul penal.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile legale, în opinie majoritară, instanţa de recurs în casaţie constată că, în contextul căii de atac declarată de inculpata B. şi partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A., instanţa de apel a fost învestită cu judecarea cauzei numai în privinţa celor două apelante, raportat la calitatea acestora în proces, având interes în pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatei pentru săvârşirea "infracţiunii de ucidere din culpă", aşa cum s-a şi solicitat prin declaraţiile de apel.

În condiţiile în care îl consideră vinovat de producerea accidentului pe inculpatul A., împrejurarea că inculpata B. a făcut referire, în declaraţia de apel, la conduita în trafic a acestuia, reprezintă apărarea inculpatei şi nu are aptitudinea de a învesti instanţa de apel cu judecarea cauzei în privinţa coinculpatului.

Soluţia decurge şi din prevederile art. 419 C. proc. pen. care, obligând instanţa de apel să examineze cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, poate hotărî şi în privinţa lor fără a le crea o situaţie mai grea.

Cu alte cuvinte, după pronunţarea soluţiei în primă instanţă, o nouă judecată faţă de inculpatul A., în scopul tragerii la răspundere penală (finalizarea acţiunii penale exercitate împotriva sa, printr-o soluţie de condamnare), nu este posibilă decât pe calea apelului declarat de către procuror sau părţile civile, situaţie în care judecându-se pricina in rem şi in personam, efectul devolutiv al apelului putea să opereze atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului (cu excepţia în care apelul procurorului ar fi fost în favoarea lui).

Totodată, se reţine că, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă auto, încheiat între proprietarul unui vehicul (asigurat) şi o companie de asigurări autorizată (asigurătorul), cel din urmă (chemat să răspundă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente) preia drepturile şi obligaţiile asiguratului (prin plata despăgubirilor către terţe persoane păgubite în urma unui accident provocat de vehiculul pentru care s-a încheiat poliţa). Pe cale de consecinţă, în aceeaşi măsură, declaraţia de apel a părţii responsabile civilmente S.C. H. S.A. (societatea la care autoturismul condus de inculpată, avea încheiată poliţia de asigurare obligatorie RCA) nu poate conduce la tragerea la răspundere penală a inculpatului A., vocaţia de a declara apel a acestei părţi fiind limitată exclusiv la soluţia pe latură penală cu privire la inculpata B., în măsura în care soluţia pronunţată cu privire la această inculpată a influenţat soluţia pe latură civilă. Aşadar, interesul apelantei parte responsabilă civilmente era în stabilirea nevinovăţiei inculpatei B. în producerea accidentului de circulaţie, pentru a nu fi obligată la acoperirea prejudiciului şi nu în condamnarea inculpatului A..

Concluzionând raportat la cele expuse, fără a nega împrejurările concrete în care ambii conducători auto, inculpaţii A. şi B. au fost implicaţi în producerea accidentului auto soldat cu decesul unui pieton, motiv pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora pentru săvârşirea infracţiunii de "ucidere din culpă" prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., fiind evident că, în apărare, fiecare inculpat era interesat să susţină vinovăţia exclusivă a celuilalt, Înalta Curte constată, în opinie majoritară, că obiectul judecăţii în apel era limitat la a se stabili dacă inculpata B. este sau nu este vinovată de săvârşirea faptei.

Prin urmare, în lipsa apelului inculpatului A. şi al apelului părţii responsabile civilmente S.C. J. (societatea la care autoturismul condus de inculpat avea încheiată poliţia de asigurare obligatorie RCA), coroborat cu nedeclararea apelului de către procuror sau părţile civile, instanţa de apel nu putea reforma latura penală în privinţa acestui inculpat.

În acest context, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. ca urmare a aplicării unei pedepse nelegale, pentru a înlătura greşita aplicare a legii în apel, Înalta Curte consideră, în opinie majoritară, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. fondat, impunându-se reformarea deciziei atacate sub aspectul soluţiei de condamnare a recurentului, menţinându-se sentinţa pronunţată în primă instanţă de către Judecătoria Focşani.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite, cu majoritate, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1212/A din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020.

Va casa în parte decizia atacată numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A..

Va menţine sentinţa penală nr. 1400/22.12.2022, pronunţată de Judecătoria Focşani, în dosarul nr. x/2020 doar cu privire la inculpatul A..

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii casate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul inculpat A. şi intimata inculpată B., în cuantum de câte 720 RON, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1212/A din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020.

Casează în parte decizia atacată numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A..

Menţine sentinţa penală nr. 1400/22.12.2022, pronunţată de Judecătoria Focşani, în dosarul nr. x/2020 doar cu privire la inculpatul A..

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii casate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul inculpat A. şi intimata inculpată B., în cuantum de câte 720 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

Motivarea opiniei separate

În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunţarea unei soluţii de respingere, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de către recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1212/A/2023 din 04 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.

În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen.. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În privinţa cazului de casare reglementat de prevederile art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. acesta are în vedere situaţiile în care instanţele "au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", prevăzută de cazul de casare invocat în prezenta cale de atac, nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică şi cauzele sau stările de agravare şi atenuare reţinute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare şi prin raportare la principiile ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator, cum este non reformatio in pejus (în acelaşi sens, Î.C.C.J., secţia penală, deciziile nr. 144/RC/2015, nr. 390/RC/2015, nr. 98/RC/2018, nr. 333/RC/2018, nr. 150/RC/2019).

În conformitate cu definiţia general acceptată, principiul non reformatio in pejus este un vechi principiu de drept procesual, în prezent consacrat prin dispoziţie expresă potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate crea, pentru partea care a exercitat-o o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Hotărârea atacată, dacă este cazul, poate fi reformată numai în favoarea (in melius) şi nicidecum în defavoarea (in peius) acelei părţi. Principiul are o adâncă semnificaţie logică şi social-juridică.

Avându-se în vedere rolul şi importanţa controlului judiciar, este de interes general ca părţile să nu fie ameninţate de nici un risc de agravare a situaţiei lor, dacă vor exercita o cale de atac pe care legea le-o pune la dispoziţie împotriva unei hotărâri pe care ele o consideră ca fiind nelegală şi netemeinică.

Principiul non reformatio in peius este limitat numai în cadrul folosirii căii de atac proprii. Când aceeaşi cale de atac este folosită şi de către o altă parte, cu interese contrarii, rezultatul judecăţii poate fi defavorabil primei părţi, prin admiterea căii de atac a adversarului.

Potrivit art. 417 din C. proc. pen.., "(1) Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

(2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.".

Conform art. 418 din C. proc. pen.., "(1) Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.".

Se reţine sub un prim aspect că principiul neagravării situaţiei în propriul apel (non reformatio in pejus), prevăzută în art. 418 alin. (1) din C. proc. pen.., interzice instanţei de apel ca, soluţionând cauza, să creeze o situaţie mai grea pentru persoana care a declarat apel. Această regulă se aplică, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, şi în cazul apelului declarat de procuror în favoarea unei părţi, în sensul că instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea în favoarea căreia procurorul a declarat apel.

Însă, legiuitorul a prevăzut că dispoziţiile art. 418 din C. proc. pen.. se aplică numai atunci când apelul a fost exercitat de o singură persoană, de mai multe persoane care nu au interese contrare, de procuror în favoarea unei părţi sau de procuror şi de partea în favoarea căreia procurorul a declarat apel.

Per a contrario, prevederile analizate nu se aplică atunci când calea de atac a apelului a fost exercitată şi de o altă persoană cu interese contrare sau şi de procuror în defavoarea părţii care a declarat apel.

În aceste coordonate, în analiza recursului în casaţie exercitat de către A., reţin că împotriva sentinţei nr. 1400/22.12.2022 pronunţate de către Judecătoria Focşani, în dosarul nr. x/2020, au exercitat calea de atac a apelului inculpata B. şi partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A., fiind criticată soluţia adoptată de instanţa de fond în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii penale a cauzei.

În cauză, inculpatul recurent A. nu a exercitat calea de atac a apelului în condiţiile în care soluţia adoptată de prima instanţă era una de achitare.

Sub un prim aspect, remarc faptul că raportat la împrejurarea neexercitării căii de atac a apelului de către recurent, nu putem fi în prezenţa unei aplicări a principiului non reformatio in pejus în condiţiile în care acesta presupune ca şi condiţie esenţială agravarea situaţiei juridice a persoanei care a exercitat calea de atac, iar în prezenta cauză inculpatul A. nu a procedat în acest sens.

Aşa cum anterior am arătat instituirea acestui principiu a avut în vedere eliminarea eventualelor inhibări pe care persoanele vizate de hotărâri penale le-ar avea în exercitarea căilor de atac, în considerarea faptului că prin aceasta şi-ar crea o situaţie mai dificilă decât cea care rezulta din hotărârea atacată.

În al doilea rând, susţinerile recurentului sunt în sensul că prevederile art. 417 din C. proc. pen.. limitează apelul exercitat de către coinculpata B. la propria sa calitate de inculpată, fără ca prin admiterea căii sale de atac să îi poată fi creată lui o situaţie mai grea.

Cu privire la aceste consideraţii, remarc faptul că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, aceasta având drept obiect un accident de circulaţie soldat cu decesul unei persoane, inculpaţii fiind conducătorii auto implicaţi în eveniment, iar victima un pieton, apelul prin care inculpata a solicitat desfiinţarea sentinţei pronunţate de către Judecătoria Focşani, a avut drept obiect tocmai stabilirea faptului că nu îi aparţine vinovăţia în producerea accidentului de circulaţie, aceasta aparţinând coinculpatului recurent A..

Acceptând susţinerile recurentului referitoare la caracterului definitiv al sentinţei pronunţate de către prima instanţă în ceea ce îl priveşte, precum şi faptul că coinculpata nu putea ataca această hotărâre pentru a obţine pronunţarea unei soluţii contrare celei adoptate de judecătorie, ar însemna că pe de o parte se limitează dreptul unei părţi la exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii primei instanţe, iar pe de altă parte că instanţa de apel nu ar putea pronunţa o soluţie în concordanţă cu probele dosarului, deoarece ar înfrânge o pretinsă autoritate de lucru judecat.

Această situaţie nu poate fi acceptată, în condiţiile în care prevederile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.. obligă instanţa:

"ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept."

Prevederea legală menţionată impune instanţei de apel să pronunţe o soluţie legală şi temeinică, prin raportare la probele dosarului, stingând astfel pe deplin raportul juridic penal.

În fine, recurentul nu menţionează faptul că în cauză a fost exercitată calea de atac a apelului şi de către partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A., aceasta solicitând în mod expres condamnarea inculpatului recurent A. pentru vinovăţia sa exclusivă în producerea accidentului de circulaţie soldat cu decesul unei persoane.

La fel ca şi în cazul coinculpatei B., interesul apelantei parte responsabilă civilmente era în stabilirea vinovăţiei inculpatului recurent A. în producerea accidentului de circulaţie, pentru că în acest mod erau satisfăcute interesele sale legale, nemaifiind obligată la acoperirea prejudiciului.

Raportat la căile de atac exercitate în cauză, consider că nu suntem în prezenţa încălcării principiului non reformaţio in pejus, recurentul neexercitând calea de atac a apelului, iar părţile cu interese contrare exercitând-o şi solicitând tocmai condamnarea acestuia.

Prin urmare, instanţa de apel nu a creat inculpatului recurent o situaţie mai grea în propria cale de atac, situaţie care ar intra sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen.., ci i-a creat o situaţie mai grea în căile de atac exercitate de părţile cu interese contrare.

În fine, este de remarcat faptul că în prezenta cauză, în măsura admiterii prezentului recurs în casaţie, prin raportare la motivul de recurs invocat, soluţia pe care o poate adopta instanţa de apel, urmare a desfiinţării deciziei atacate, nu poate viza decât achitarea inculpatei B., în vreme ce recurentul A. ar rămâne achitat prin efectul sentinţei pronunţate de către Judecătoria Focşani. Consecinţa acestei modalităţi de soluţionare a cauzei va fi aceea că nici o persoană nu va fi găsită vinovată pentru producerea accidentului de circulaţie soldat cu decesului victimei, pieton care se afla pe trotuar.

Având în vedere aceste considerente, apreciez că soluţia ce se impunea a fi adoptată în prezenta cauză era aceea de respingere a recursului în casaţie ca nefondat.