Prescription of criminal liability during the 2020 state of emergency and objective typicity of robbery and blackmail under Romanian Penal Code

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2025

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 178 din 24.02.2025 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 253 pronunţată la data de 22 mai 2024 de către Judecătoria Roman în dosarul nr. x/2017, s-au hotărât următoarele:

I.1. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj, prev. de art. 207 alin. (2) C. pen. (persoana vătămată C.), influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. (asupra persoanei vătămate D.), influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. (asupra persoanei vătămate C.), influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. (asupra persoanei vătămate E.), toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 153-155 C. pen. în aplicarea Deciziei nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141/28.11.2022.

2. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. (asupra persoanei vătămate D.) şi influenţarea declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. (asupra persoanei vătămate E.), toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 153-155 C. pen. în aplicarea Deciziei nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141/28.11.2022.

3. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 153-155 C. pen. în aplicarea Deciziei nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141/28.11.2022.

4. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul D., pentru săvârşirea infracţiunilor concurente de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplic, art. 75 lit. b) C. pen. (persoană vătămată A.) şi furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1)-(22)9 alin. (1) lit. b) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 153-155 C. pen. în aplicarea Deciziei nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141/28.11.2022.

5. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul G., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplic, art. 75 lit. b) C. pen. (persoană vătămată A.), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 153-155 C. pen. în aplicarea Deciziei nr. 67/25 octombrie 2022 a ÎCCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141/28.11.2022.

II. 1.a. În baza prev. art. 32 C. pen. rap. la art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a), d), e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 234 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 (trei) ani.

În temeiul art. 404 alin. (5) C. proc. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

b. În baza prev. art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată asupra persoanei vătămate C., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 234 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 (trei) ani.

În temeiul art. 404 alin. (5) C. proc. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

c. În baza prev. art. 207 alin. (3) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj asupra persoanei vătămate D., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 3 (trei) luni închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

d. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate C., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

e. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate H., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

f. În temeiul prev. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale la care a fost condamnat inculpatul A. şi s-a aplicat acestuia pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 2 ani şi o lună închisoare, urmând ca inculpatul A. să fie condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 5 (cinci) ani şi o lună închisoare, în regim de detenţie.

În baza prev. art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă cea mai grea constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 ani .

În baza prev. art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă cea mai grea prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) noul C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

2. a. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate C., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

b. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate H., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

c. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate E., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

d. În baza prev. art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată asupra persoanei vătămate C., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 234 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 (trei) ani.

În temeiul art. 404 alin. (5) C. proc. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

e. În baza prev. art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (3) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj asupra persoanei vătămate D., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

f. În temeiul prev. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale la care este condamnat inculpatul şi s-a aplicat acestuia pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul B. să fie condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 5 (cinci) ani închisoare, în regim de detenţie.

În baza prev. art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului B., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 ani .

În baza prev. art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului B., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă cea mai grea prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

3.a. În baza prev. art. 32 C. pen. rap. la art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a), d), e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G., a fost condamnat inculpatul F., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 234 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 (trei) ani.

În temeiul art. 404 alin. (5) C. proc. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

b. În baza prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate C., a fost condamnat inculpatul F., la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.

c. În baza prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate H., a fost condamnat inculpatul F., la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

d. În temeiul prev. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale la care a fost condamnat inculpatul şi s-a aplicat acestuia pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani închisoare la care adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 10 luni închisoare, urmând ca inculpatul F. să fie condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare.

În baza prev. art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului F., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) pe o durată de 3 ani.

În baza prev. art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului F., pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă cea mai grea prevăzută de art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exerciţiului drepturilor enunţate de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

e. În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform prevederilor art. 92 noul C. pen.

S-a constatat că pe durata termenului de supraveghere nu se execută pedeapsa accesorie.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. l-a obligat pe inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Iaşi, jud. Iaşi ori a Primăriei com. Miroslava, jud. Iaşi, sau a unităţilor din subordine pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen., referitoare la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului că săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere conduce la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

4. a. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate A., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

b. În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform prevederilor art. 92 C. pen.

Constată că pe durata termenului de supraveghere nu se execută pedeapsa accesorie.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Roman, jud. Neamţ ori a Primăriei com. Horia, jud. Neamţ, sau a unităţilor din subordine pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen., referitoare la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului că săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere conduce la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

5. a. În baza prev. art. 205 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal asupra persoanei vătămate A., a fost condamnat inculpatul G., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în condiţiile art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

b. În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform prevederilor art. 92 C. pen.

S-a constatat că pe durata termenului de supraveghere nu se execută pedeapsa accesorie.

În temeiul art. 93 alin. (1) noul C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Roman, jud. Neamţ ori a Primăriei com. Ion Creangă, jud. Neamţ, sau a unităţilor din subordine pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen., referitoare la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului că săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere conduce la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

III. a. În condiţiile art. 397 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 20 şi 21 C. proc. pen. şi art. 1357 ş.u. C. civ. şi art. 1382 C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă D. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi B. să achite acesteia suma totală de 10.000 euro reprezentând prejudiciul material cauzat.

b. În condiţiile art. 397 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 20 şi 21 C. proc. pen. şi art. 1357 ş.u. C. civ. şi art. 1382 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă A. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii D. şi G. să achite acesteia suma totală de 6.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat, dintre care suma de 1.000 euro cu titlu de daune materiale şi suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.

S-a atras atenţia inculpaţilor D. şi G. cu privire la faptul că, potrivit art. 96 alin. (2) C. pen., dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi s-a dispus executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

c. În condiţiile art. 397 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 20 şi 21 C. proc. pen. şi art. 1357 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi a fost obligat inculpatul B. să achite acesteia suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

d. În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 19-20 C. proc. pen., a luat act de faptul că persanele vătămate G., H. şi C. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

e. În temeiul prev. art. 404 alin. (4) lit. d) C. pen. rap. la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost luată măsura de siguranţă a confiscării speciale de la inculpatul A. a unui pistol tip airsoft (pistol mecanic "pe arc") ridicat de organele de poliţie şi predat la Camera de Corpuri Delicte a Poliţiei Mun. Roman, conform dovezii seria x nr. x din 20.02.2017, aflată la fila x din Vol. I.

f. În temeiul prev. art. 404 alin. (4) lit. d) C. pen. rap. la art. 112 alin. (5) rap. la alin. (1) lit. b) C. pen., a fost luată măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 100 de RON de la inculpatul F., reprezentând contravaloarea bunului folosit de acesta la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (satâr).

IV. În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale la care a fost condamnat inculpatul A. durata reţinerii de 24 de ore din data de 08.02.2017 începând cu ora 19:00, durata arestării preventive, respectiv perioada 09.02.2017 -12.10.2017 şi durata arestului la domiciliu, respectiv 12.10.2017 - 17.12.2017.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale la care a fost condamnat inculpatul B. durata reţinerii de 24 de ore din data de 08.02.2017 începând cu ora 19:00, durata arestării preventive, respectiv perioada 09.02.2017 -12.10.2017 şi durata arestului la domiciliu, respectiv 12.10.2017 - 17.12.2017.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale la care a fost condamnat inculpatul F. durata reţinerii de 24 de ore din data de 08.02.2017 începând cu ora 19:00, durata arestării preventive, respectiv perioada 09.02.2017 -12.10.2017 şi durata arestului la domiciliu, respectiv 12.10.2017 - 17.12.2017.

V. În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, modificată, s-a dispus prelevarea de către personalul medical al penitenciarului a probelor biologice de la inculpaţii A. şi B. în vederea determinării profilului genetic. Potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, modificată, se va aduce la cunoştinţa inculpaţilor că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, modificată, s-a dispus prelevarea de către IPJ Neamţ a probelor biologice de la inculpaţii D. şi G. în vederea determinării profilului genetic şi, potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, modificată, va aduce la cunoştinţă inculpaţilor că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, modificată, s-a dispus prelevarea de către IPJ Iaşi a probelor biologice de la inculpatul F. în vederea determinării profilului genetic şi, potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, modificată, va aduce la cunoştinţă inculpaţilor că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul B. la plata către stat a sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul F. la plata către stat a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul D. la plata către stat a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul G. la plata către stat a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii A., B., D., şi G..

Prin decizia nr. 178 din 24.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 253/2024, pronunţate la data de 22 mai 2024 de către Judecătoria Roman în dosarul nr. x/2017 cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G..

În baza art. 419 C. proc. pen. a fost extins efectul apelului şi cu privire la inculpatul F. cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G..

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, cu privire la aceşti inculpaţi, cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G., s-a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond:

1. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani şi o lună închisoare aplicată inculpatului A., în pedepsele componente.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 alin. 1it. a C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G..

S-a înlăturat pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie aplicată pentru această infracţiune.

În temeiul prev. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale la care a fost condamnat inculpatul A. şi s-a aplicat acestuia pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare la care adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an şi 5 luni închisoare, urmând ca inculpatul A. să fie condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 4 ani şi 5 luni închisoare, în regim de detenţie.

2. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare aplicată inculpatului F., în pedepsele componente

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 alin. 1it. a C. proc. pen. achită inculpatul F., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie calificată asupra persoanelor vătămate D. şi G..

S-a înlăturat pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie aplicată pentru această infracţiune.

În temeiul prev. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale la care a fost condamnat inculpatul şi s-a aplicat acestuia pedeapsa principală cea mai grea de 1 an şi 3 luni închisoare la care adaugă o treime cealaltă pedeapsă, respectiv 5 luni închisoare, urmând ca inculpatul F. să fie condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

A fost menţinută aplicarea dispoziţiilor art. 91 C. pen. şi următoarele, relative la suspendarea executării pedepsei sus menţionate, sub supraveghere.

S-au anulat formele de executare emise faţă de inculpatul F. în baza sentinţei apelate şi s-a dispus emiterea unor forme de executare conform prezentei decizii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul inculpatului A. au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-inculpaţi B., D. şi G. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi fiecare dintre apelanţii-inculpaţi B., D. şi G. la plata către stat a sumei de câte 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 06.03.2025, la Penitenciarul Bacău, unde a semnat de primire. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., deşi decizia i-a fost comunicată la domiciliu în data de 05.03.2025, unde a semnat de primire sora sa, acesta se afla încarcerat de la data de 24.02.2025, conforma adresei aflate la fila x din volumul III al dosarului instanţei de apel

Data până la care inculpatul A. avea posibilitatea să declare recurs în casaţie este 07.04 2025, inclusiv. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., întrucât acestuia nu i-a fost comunicată decizia din apel la locul de deţinere, termenul de recurs în casaţie nu a început să curgă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpaţii A. şi B. au declarat recurs în casaţie la data de 19.03.2025, respectiv la data de 03.04.2025, prin apărător ales, avocat I., cu împuternicire avocaţială depusă la dosarul instanţei recurs în casaţie.

În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, inculpaţii au invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen., cu privire la infracţiunile de şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal şi tâlhărie calificată (inculpatul A.), respectiv complicitate la aceste infracţiuni (inculpatul B.).

În ceea ce priveşte cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenţii-inculpaţi au invocat acest motiv prin prisma deciziei nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale, solicitând să se constate că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penale.

În susţinerea acestui caz, recurenţii-inculpaţi au susţinut că sunt incidente deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., respectiv decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală nr. 67/2022, în speţă, în raport de art. 5 şi art. 154 C. pen., apreciind că a intervenit prescripţia răspunderii. Contrar instanţei de apel, recurenţii-inculpaţi au apreciat că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale ca urmare a Decretelor Preşedintelui nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020, astfel că termenul general al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit la 27.12.2024 pentru infracţiunile de tâlhărie calificată şi lipsire de libertate în mod ilegal, iar la data de 15.01.2025 pentru infracţiunea de şantaj.

În ceea ce priveşte cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenţii-inculpaţi au arătat, în esenţă, că nu sunt întrunite elemente de tipicitate obiectivă pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, întrucât nu se realizează o corespondenţă deplină între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune.

De asemenea, recurenţii-inculpaţi au formulat şi o cerere de suspendare a executării hotărârii.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 16.04.2025, procedura de comunicare a recursurilor în casaţie era îndeplinită.

La data 08.05.2025 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie formulate, prin încheierea din data de 13 mai 2025, Înalta Curte le-a admis în principiu şi a dispus judecarea, fixând termen la data de 10 iunie 2025.

Examinând recursurile în casaţie formulate, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

Chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. prevăd posibilitatea invocării acestui caz de recurs în casaţie doar în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, se observă că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din data de 18 februarie 2025 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal.

În speţă, Curtea de Apel a apreciat că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, în raport de data săvârşirii infracţiunilor, cu excepţia celor faţă de care s-a pronunţat încetarea procesului penal de către prima instanţă.

Astfel, Curtea a constatat că în cauză a intervenit suspendarea prescripţiei răspunderii penale, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale urmează fi împlinit abia în data de 25.02.2025, cel mai devreme.

În acest sens, s-a avut în vedere că termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul faptelor reţinute în rechizitoriu a fi săvârşite la 28.12.2016 (cea mai veche dintre date) a început să curgă de la acea data şi până la data emiterii de către Preşedintele României a Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020, care a fost prelungită ulterior prin Decretul nr. 240 din data de 14.04.2020, potrivit cărora prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă (art. 41).

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze, iar de o astfel de situaţie de fapt nu trebuie să profite inculpatul.

O categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., priveşte împrejurări de neprevăzut, cum ar fi: cutremur, catastrofă, epidemie. În astfel de situaţii, din cauza izolării ori a faptului că primordiale sunt acţiunile de salvare, activitatea judiciară este îngreunată.

Existenţa vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripţiei din ziua în care a apărut şi până în ziua în care a încetat acea cauză.

Acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripţie, urmând ca prescripţia să-şi reia cursul după încetarea cauzei de suspendare. Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiaşi termen de prescripţie, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câştigate prescripţiei toate intervalele de timp de dinaintea apariţiei cauzei de suspendare.

Se observă că procesul penal nu s-a putut desfăşura în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, pe perioada stării de urgenţă, intervenind o împrejurare de neprevăzut şi de neînlăturat în sensul art. 156 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte perioada de 60 de zile în care teritoriul României s-a aflat în stare de urgenţă, s-a considerat de instanţa de apel că este incidentă situaţia unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat, din cele menţionate în cuprinsul art. 156 C. pen., în acea perioadă nu numai activităţile de urmărire penală sau de judecată au fost suspendate, ci, dacă ne amintim, toate activităţile sociale, culturale sau educative au fost suspendate, total sau parţial, sau s-au produs modificări majore.

În perioada menţionată toate instituţiile publice, inclusiv unităţile de poliţie, unităţile de parchete şi instanţele de judecată şi-au modificat programul şi au limitat accesul persoanelor în cadrul acestor instituţii.

De altfel, s-a constatat că aceasta este şi practica instanţelor de judecată cu privire la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru perioada amintită.

Pe de altă parte, cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel care a avut loc la Bucureşti în perioada 15-16 noiembrie 2023, în analiza privind suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale s-a concluzionat în sensul că cele două decrete prezidenţiale, împreună cu efectele pandemiei de coronavirus, se încadrează în noţiunea de "împrejurare de neînlăturat" în sensul art. 156 C. pen.. Astfel, potrivit art. 156 C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

În concluzie, s-a apreciat că a fost suspendat cursul prescripţiei cel puţin în intervalul de 60 de zile în care activitatea organelor judiciare a fost limitată prin decretele Preşedintelui României, reluându-se ulterior, cu consecinţa prelungirii termenului de prescripţie generală cu 60 de zile, la acest moment nefiind aşadar împlinit, ci momentul limită la care s-ar fi împlinit ar fi data de 25.02.2025.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, Înalta Curte constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale nu era împlinit la data pronunţării deciziei în apel.

Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condiţiile pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă:

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:

"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale."

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1229 din 06 decembrie 2024) s-a stabilit că:

"1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018.

2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022."

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018-30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituind legea penală mai favorabilă indiferent de natura infracţiunii deduse judecăţii.

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care cei doi recurenţi inculpaţi au fost condamnaţi.

Termenul de 8 ani, de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi A., prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., art. 207 alin. (3) C. pen. şi art. 233-234 alin. (1) lit. d) C. pen., plecând ca dată de începere a curgerii a termenului de la 28.12.2016 şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunţării deciziei recurate, respectiv 24 februarie 2025 (termenul de prescripţie se împlinea la data de 25 februarie 2025, conform art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

Sub aspectul suspendării cauzei pe durata a 60 de zile, Înalta Curte reţine că în perioada 16 martie - 14 mai 2020, ca urmare a pandemiei de COVID-19, a fost declarată stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020.

Cu privire la aceste decrete, Înalta Curte constată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei penale, întrucât Decretul Preşedintelui României nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală, ca fiind cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale (art. 156 C. pen.), având în vedere calificarea dată Decretelor Preşedintelui de Curtea Constituţională prin decizia nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.

De asemenea, Curtea Constituţională a mai arătat că, "90. Odată stabilită natura juridică a decretului şi poziţia sa în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgenţă, apare evident faptul că atât măsurile care urmează a fi luate, cât şi restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu sunt reglementate de Preşedintele României, ci sunt prevăzute de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorităţi publice. Ca atare, transpunând normele legale, prin actul administrativ de aplicare a legii, Preşedintele nu face decât să identifice acele măsuri de primă urgenţă, prevăzute de lege, dar care sunt adaptate situaţiei concrete care a generat starea excepţională, precum şi acele drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns pe durata stării de urgenţă. Având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară."

Cu privire la împrejurarea că aceste decrete au fost aprobate prin lege, Curtea Constituţională a reţinut:

"91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgenţă este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale, deci având rang constituţional, Curtea constată că acesta este emis sub condiţia rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiţiei atrăgând revocarea de îndată a decretului şi încetarea aplicabilităţii măsurilor dispuse. În vederea obţinerii încuviinţării, Preşedintele are obligaţia de a formula solicitarea în termenul stipulat de Constituţie, cel mult 5 zile de la data luării măsurii. Parlamentul funcţionează pe toată durata stării de urgenţă, iar dacă nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de urgenţă."

În continuare, Curtea Constituţională a arătat că Parlamentul nu şi-a exercitat a rolul de a verifica aceste decrete, reţinând:

"105. Pe de altă parte, Curtea observă că, încuviinţând instituirea stării de urgenţă, Parlamentul României avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor constituţionale şi legale pe care decretul Preşedintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale.

106. Prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 privind încuviinţarea prelungirii stării de urgenţă, Parlamentul a prevăzut expres la art. 2 modul în care poate fi restrâns exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale în starea de urgenţă, respectiv "numai prin acte normative cu putere de lege", restrângerea trebuie să fie determinată exclusiv de prevenirea şi combaterea epidemiei COVID-19, să fie temeinic motivată şi cu respectarea strictă a exigenţelor art. 53 alin. (2) din Constituţie. De asemenea art. 3 din hotărâre prevede că "modificările, abrogările sau completările actelor normative cu caracter legal, motivate de prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19, se pot dispune numai prin acte normative cu caracter legal". Cu toate acestea, anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul prelungirii stării de urgenţă, nu a fost supusă controlului parlamentar.".

Or, în condiţiile în care Curtea Constituţională a constatat că:

I. Măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate directă dispuse prin cele două decrete ale Preşedintelui (printre care şi suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac, limitarea activităţii de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi, suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură în camera preliminară), nu sunt prevăzute de art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 şi constituie, în mod expres [art. 32, art. 37, art. 41] sau implicit, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul instituirii stării de urgenţă, dar Preşedintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale sau, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiţie etc.)."- paragraful 101, dar şi că:

II. Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale (paragraful 105), deşi Preşedintele şi-a exercitat atribuţia constituţională prin depăşirea cadrului legal (paragraful 104).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cele două decrete ale Preşedintelui nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală drept cauză de suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, în perioada stării de urgenţă (16 martie - 14 mai 2020) nu s-au efectuat acte de către prima instanţă de judecată, având în vedere restricţiile de circulaţie pe care starea pandemică le-a impus, situaţie în care cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze.

O categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 156 alin. (1) din C. pen., priveşte împrejurări de neprevăzut, cum ar fi: cutremur, catastrofă, epidemie. În astfel de situaţii, din cauza izolării ori a faptului că primordiale sunt acţiunile de salvare, activitatea judiciară este îngreunată.

Existenţa vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripţiei din ziua în care a apărut şi până în ziua în care a încetat acea cauză.

Se observă că procesul penal în faza de judecată în primă instanţă nu s-a putut desfăşura în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, pe perioada stării de urgenţă, intervenind o împrejurare de neprevăzut şi de neînlăturat în sensul art. 156 alin. (1) din C. pen.

În concluzie, cursul prescripţiei a fost suspendat cel puţin în intervalul de 60 de zile în care activitatea organelor judiciare a fost limitată prin decretele Preşedintelui României, reluându-se ulterior, cu consecinţa prelungirii termenului de prescripţie generală cu 60 de zile.

Acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripţie, urmând ca prescripţia să-şi reia cursul după încetarea cauzei de suspendare. Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiaşi termen de prescripţie, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câştigate prescripţiei toate intervalele de timp de dinaintea apariţiei cauzei de suspendare.

În aceste condiţii, termenul prescripţiei răspunderii penale pentru cele trei infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi A., prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., art. 207 alin. (3) C. pen. şi art. 233-234 alin. (1) lit. d) C. pen., nu era împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data de data 24 februarie 2025 când a fost pronunţată decizia recurată, astfel că nu e incident în cauză cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen., aşa cum a fost configurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025.

În continuare, analizând recursurile în casaţie din perspectiva cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor inculpaţi, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal şi tâlhărie calificată, pentru care a fost condamnat inculpatul A., respectiv pentru care a fost condamnat inculpatul B. în ceea ce priveşte infracţiunile de complicitate la şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal şi tâlhărie calificată, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracţiuni.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale acestor infracţiuni, constă în aceea că:

Fapta inculpatului A. din data de 28.12.2016, după orele 21:00, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 - 234 C. pen., întrucât acesta, prin exercitarea de violenţe fizice şi verbale asupra persoanei vătămate C., a deposedat-o pe aceasta de un telefon mobil, pe care şi l-a însuşit în mod nelegal.

S-a apreciat de către instanţa de apel că nu se poate reţine nicio clipă că persoana vătămată a înmânat telefonul de bună-voie inculpatului B., care mai apoi l-a înmânat inculpatului A., întrucât toate aceste acţiuni s-au petrecut ulterior proferării de ameninţări şi chiar acte de violenţă, în contextul în care persoanele vătămate erau lipsite de libertate, ori pentru a se reţine abuzul de încredere, situaţia premisă este remiterea bunului în condiţii de libertate psihică deplină, fără niciun dubiu, ori în cauză nu se confirmă această situaţie premisă.

Curtea, asemeni judecătorului fondului, a apreciat că este fără echivoc că voinţa persoanei vătămate a fost în mod determinant viciată de toată activitatea anterioară desfăşurată de inculpaţii B. şi A. asupra sa, caracterizată prin violenţe fizice (îmbrâncirea în gard) şi morale (ameninţări atât asupra sa în mod direct cât şi asupra persoanelor vătămate H. şi E.). De asemenea, s-a reţinut că în momentul în care persoana vătămată a realizat că inculpatul A. îi sustrage telefonul, aceasta i-a solicitat în mod insistent şi repetat să i-l restituie, moment în care acesta a refuzat să facă acest lucru, fiind ajutat şi de inculpatul B.. Sigur că violenţele nu au mai fost necesare pentru păstrarea bunului sustras, având în vedere că deja persoana vătămată fusese ameninţată şi lovită, fiind avute în vedere şi circumstanţele cauzei, respectiv comiterea faptei pe timp de noapte, în timp ce victima era ţinută împotriva voinţei sale în scopul de a îl găsi pe inculpatul D..

Din toate declaraţiile date de persoanele vătămate şi coroborate şi cu celelalte elemente de probă, a rezultat, aşa cum corect s-a reţinut la fond, că inculpatul A. a lipsit efectiv de libertate persoanele vătămate C. şi H. pe o perioadă destul de îndelungată de timp, mai mult de oră, prin folosirea de violenţe verbale la data începerii activităţii infracţionale, dar şi având în vedere violenţele fizice şi verbale exercitate de coinculpatul B. şi prezenţa permanentă a inculpatului F..

Urmarea imediată a constatat în lipsirea persoanelor vătămate de libertatea de mişcare, acestea neavând posibilitatea reală de a dispune în mod conştient şi liber cu privire la locul şi activităţile pe care doreşte să le desfăşoare. În acest sens se are în vedere că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiuni nu este necesar ca lipsirea de libertate să fie absolută în sensul ca persoana vătămată să nu poată avea nicio posibilitate de a se împotrivi sau de a anunţa autorităţile, după cum a susţinut inculpatul, ci este suficient ca aceasta să fie obligată, constrânsă să efectueze activităţi pe care nu le consimte în mod liber. Din această perspectivă a rezultat cu claritate că persoanele vătămate C. şi H. nu au acţionat în mod liber în noaptea de 28/29.12.2016, ci au fost obligate de către inculpaţii A. şi B., cu concursul inculpatului F. să îi conducă la domiciliul şi mai apoi la locurile frecventate de inculpatul D. în scopul de a îl găsi pe acesta. Deşi inculpatul a încercat să inducă ideea că persoanele vătămate ar fi fost de acord să îl caute pe inculpatul Roman în acea seară pentru a dovedi că nu au implicare în cauză, instanţa constată că aceste susţineri sunt nereale şi contrare mijloacelor de probă administrate în cauză şi chiar logicii juridice din moment ce persoanele vătămate nu aveau niciun interes real să ajute pe inculpaţi, întrucât erau apropiaţi ai inculpatului Roman. Faptul că persoanele vătămate au dat curs solicitării inculpatului nu reprezintă o expresie a libertăţii lor de voinţă ci o expresie a voinţei viciate a acestora, voinţă alterată în mod clar şi decisiv de acţiunile agresive comise de inculpaţi.

În contextul în care inculpaţii A. şi B. au încercat să determine pe inculpatul D., dar şi pe persoanele vătămate E. şi C. să îşi modifice declaraţiile date la poliţie în scopul exonerării de răspundere a celor 2 inculpaţi cu privire la faptele comise la data de 28.12.2016 şi prezentării în faţa organelor de poliţie a unei alte situaţii de fapt decât cea reală care să permită şi stingerea conflictului juridico-penal dintre părţi, toate aceste acţiuni au fost de natură de natură a întări convingerea instanţei că inculpaţii au recurs la un şantaj asupra inculpatului D., precum şi sub pretextul că partea civilă A. a suferit leziuni în urma agresiunilor suferite şi pentru a ierta pe inculpaţi, inculpaţiii A. şi B. au determinat în mod nelegal, prin ameninţări, dar şi prin presiuni exercitate asupra acestuia, dar şi a membrilor familiei sale şi cercului de prieteni, pe inculpatul D. să le remită suma de 10.000 euro. Astfel, la data de 16.01.2016, inculpatul D., sub imperiul constrângerii morale determinate de agresiunile morale exercitate de coinculpaţi, a remis inculpatului A. suma de 10.000 euro la sediul BNP J. din mun. Roman. Cu acea ocazie, inculpatul A. a dat o declaraţie autentică din care rezultă că a primit suma de 10.000 euro şi că nu mai are nicio pretenţie de la inculpat.

Anterior analizei situaţiei fiecărei infracţiuni în parte, instanţa supremă reaminteşte că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o nouă analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, diferite de cea reţinută de instanţa de apel. Verificarea hotărârii se face doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021).

Potrivit art. 207 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de şantaj în varianta tip, constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) "Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

În varianta tip, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj constă în acţiunea de constrângere a unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

Acţiunea de constrângere se poate săvârşi prin exercitarea oricăror acte de violenţă fizică împotriva unei persoane, în limitele prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen., şi prin ameninţare, care constă în săvârşirea de acte care sunt de natură a inspira victimei temerea unui pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau avutul său ori al unei persoane de care este legată afectiv.

Prin constrângere se înţelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Infracţiunea vizează libertatea persoanei, mai exact libertatea de ordin moral a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare.

În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct şi capabilă să înfrângă rezistenţa fizică a subiectului pasiv, iar constrângerea psihică se exercită prin acte de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău. În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă.

Având în vedere aceste particularităţi ale infracţiunii de şantaj şi, în mod special, obiectul său juridic, care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare modalităţile concrete de realizare a constrângerii, evitându-se astfel restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din C. pen., în acest fel intră sub incidenţa dispoziţiei legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârşite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acţiunile sau inacţiunile prin care constrângerea este executată". (paragr. 14 şi 15 din decizia nr. 689/2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. şi paragr. 15 din decizia nr. 858/2018 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale).

Infracţiunea de şantaj presupune, sub aspectul elementului material, o constrângere exercitată asupra unei persoane, fie de natură fizică, fie de natură psihică, pentru a impune acesteia să facă ceea ce i se cere, aşa cum i se cere, sau să nu facă ceva. Constrângerea, în cazul infracţiunii de şantaj, trebuie să fie de aşa natură încât ea să prilejuiască o stare de temere (de alarmare), care determină victima să acţioneze într-un alt mod decât acela pe care şi-l doreşte şi să aibă drept scop o anumită comportare (aşa cum doreşte constrângătorul) din partea victimei, de pe urma căreia făptuitorul sau altă persoană să obţină un folos injust.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, constă în aceea că, în contextul în care inculpaţii A. şi B. au încercat să determine pe inculpatul D., dar şi pe persoanele vătămate E. şi C. să îşi modifice declaraţiile date la poliţie în scopul exonerării de răspundere a celor 2 inculpaţi cu privire la faptele comise la data de 28.12.2016 şi prezentării în faţa organelor de poliţie a unei alte situaţii de fapt decât cea reală care să permită şi stingerea conflictului juridico-penal dintre părţi, toate aceste acţiuni au fost de natură de natură a întări convingerea instanţei că inculpaţii au recurs la un şantaj asupra inculpatului D., precum şi sub pretextul că partea civilă A. a suferit leziuni în urma agresiunilor suferite şi pentru a ierta pe inculpaţi, inculpaţii A. şi B. au determinat în mod nelegal, prin ameninţări, dar şi prin presiuni exercitate asupra acestuia, dar şi a membrilor familiei sale şi cercului de prieteni, pe inculpatul D. să le remită suma de 10.000 euro. Astfel, la data de 16.01.2016, inculpatul D., sub imperiul constrângerii morale determinate de agresiunile morale exercitate de coinculpaţi, a remis inculpatului A. suma de 10.000 euro la sediul BNP J. din mun. Roman. Cu acea ocazie, inculpatul A. a dat o declaraţie autentică din care rezultă că a primit suma de 10.000 euro şi că nu mai are nicio pretenţie de la inculpat.

În primul rând, instanţa supremă constată că, într-adevăr, infracţiunea de şantaj nu poate fi reţinută în situaţia în care subiectul pasiv este "ameninţat" cu exercitarea unei acţiuni în justiţie împotriva sa. Cu toate acestea, analizând situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută chiar de către instanţa de apel, modul în care inculpaţii A. şi B. au constrâns persoana vătămată D., respectiv prin ameninţări, dar şi prin presiuni exercitate asupra acesteia, dar şi a membrilor familiei sale şi cercului de prieteni, face ca exercitarea unui drept conferit de lege să părăsească sfera licitului, având în vedere că legiuitorul sancţionează dobândirea în mod injust a unui folos nepatrimonial sau patrimonial şi nu faptul că acest folos este just ori injust.

După cum se poate observa, infracţiunea de şantaj vizează, pe de o parte, acţiunea de constrângere a recurenţilor inculpaţi asupra inculpatului D., persoanelor vătămate E. şi C., să îşi modifice declaraţiile date la poliţie în scopul exonerării de răspundere a celor doi inculpaţi cu privire la faptele comise la data de 28.12.2016 şi prezentării în faţa organelor de poliţie a unei alte situaţii de fapt decât cea reală care să permită şi stingerea conflictului juridico-penal, iar, pe de altă parte, acţiunea de constrângere a inculpatului A. şi B. asupra inculpatului D., de a remite inculpatului A. suma de 10.000 euro pentru ca acesta să renunţe la pretenţii.

Preliminar, instanţa supremă reţine că pentru acţiunea de constrângere a celor doi recurenţi inculpaţi în sensul modificării declaraţiilor date la poliţie de către inculpatul D. şi de către persoanele vătămate E. şi C., care a constituit infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, însă, în raport cu dispoziţiile art. 272 teza finala C. pen., care prevăd că în situaţia în care actul de intimidare constituie prin el însuşi o infracţiune, această acţiune a fost avută în vedere şi la analiza tipicităţii infracţiunii de şantaj din perspectiva ansamblului de acţiuni ce constituie elementul material al acestei infracţiuni.

Aşadar, elementul material al infracţiunii de şantaj constă în conduita activă a celor doi recurenţi inculpaţi care s-a manifestat prin ameninţări, dar şi prin presiuni exercitate asupra acestuia, dar şi a membrilor familiei sale şi cercului de prieteni, pentru schimbarea poziţiei procesuale a persoanei vătămate şi, concomitent, pentru obţinerea unui folos material pentru inculpatul A., iar faptul că instanţa de apel nu ar fi precizat în concret în ce anume au constat ameninţările ori presiunile exercitate de către aceştia, este contrazis de ansamblul acţiunilor acestora.

Astfel, din considerentele deciziei penale recurate rezultă modalitatea de constrângere exercitată de aceştia, sens în care se au în vedere demersurile efectuate de cei doi pentru identificarea locului unde se află persoana vătămată D., prin injurii şi ameninţări adresate persoanelor vătămate C., H. şi E., prin ameninţările repetate adresate persoanei vătămate D., dar şi în raport cu întâlnirile repetate atât cu aceasta, cât şi membri ai familiei sale (mama sa K.) şi persoane din anturajul său (martorul L.), în urma cărora a solicitat să i se remită o sumă de bani, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa esenţială a variantei agravate, suma de 10.000 de euro dată de persoana vătămată urmare a constrângerii reprezentând un folos patrimonial.

Critica recurenţilor inculpaţi în sensul că nu se menţionează în ce constă acţiunea de "determinare în mod nelegal", în ce constau constrângerile exercitate de inculpaţi în mod concret, nu se arată în ce constau ameninţările şi presiunile exercitate asupra lui D., a familiei sale şi a prietenilor săi, că nu se precizează care este actul de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău care va provoca o pagubă este contrazisă de demersurile efectuate de către cei doi recurenţi inculpaţi, atâta vreme cât acţiunile recurenţilor inculpaţi, privite în ansamblu, astfel cum s-au desfăşurat şi care sunt arătate mai sus, au fost anterioare momentului la care persoana vătămată a acceptat împăcarea.

În acest context, devine nerelevantă afirmaţia potrivit căreia împăcarea s-a realizat prin intermediul avocatului, iar suma de bani, reprezentând prejudiciul suferit de inculpatul A., a fost remisă în faţa notarului public, atâta vreme cât determinarea persoanei vătămate de a adopta conduita dorită de inculpaţi se produsese deja, prin mijloacele de constrângere reţinute de instanţa de apel.

Prin urmare, susţinerea potrivit căreia s-a acţionat într-un cadru legal, este contrazisă tocmai de modul în care inculpaţii au debutat această activitate, respectiv de căutare a persoanei vătămate D., în concret de comitere a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal a persoanelor vătămate C. şi H., cât şi de acţiunile ulterioare ale inculpaţilor.

Totodată, raportat la această situaţie factuală, care nu mai poate fi cenzurată de Înalta Curte prin intermediul recursului în casaţie, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, prin decizia penală atacată sunt analizate elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, arătându-se în ce mod s-a realizat constrângerea persoanei vătămate şi temerea acesteia în urma constrângerii exercitate de către cei doi inculpaţi, demersuri care au fost expuse pe larg în considerentele deciziei penale atacate.

Aşadar, în raport de starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, urmare a administrării probelor, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de şantaj pentru care inculpaţii au fost condamnaţi.

În ceea ce priveşte infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiunii a constat în următoarele:

Din toate declaraţiile date de persoanele vătămate şi coroborate şi cu celelalte elemente de probă, a rezultat, aşa cum corect s-a reţinut la fond, că inculpatul A. a lipsit efectiv de libertate persoanele vătămate C. şi H. pe o perioadă destul de îndelungată de timp, mai mult de oră, prin folosirea de violenţe verbale la data începerii activităţii infracţionale, dar şi având în vedere violenţele fizice şi verbale exercitate de coinculpatul B. şi prezenţa permanentă a inculpatului F..

Urmarea imediată a constatat în lipsirea persoanelor vătămate de libertatea de mişcare, acestea neavând posibilitatea reală de a dispune în mod conştient şi liber cu privire la locul şi activităţile pe care doreşte să le desfăşoare. În acest sens se are în vedere că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiuni nu este necesar ca lipsirea de libertate să fie absolută în sensul ca persoana vătămată să nu poată avea nicio posibilitate de a se împotrivi sau de a anunţa autorităţile, după cum a susţinut inculpatul, ci este suficient ca aceasta să fie obligată, constrânsă să efectueze activităţi pe care nu le consimte în mod liber. Din această perspectivă a rezultat cu claritate că persoanele vătămate C. şi H. nu au acţionat în mod liber în noaptea de 28/29.12.2016, ci au fost obligate de către inculpaţii A. şi B., cu concursul inculpatului F. să îi conducă la domiciliul şi mai apoi la locurile frecventate de inculpatul D. în scopul de a îl găsi pe acesta. Deşi inculpatul a încercat să inducă ideea că persoanele vătămate ar fi fost de acord să îl caute pe inculpatul Roman în acea seară pentru a dovedi că nu au implicare în cauză, instanţa constată că aceste susţineri sunt nereale şi contrare mijloacelor de probă administrate în cauză şi chiar logicii juridice din moment ce persoanele vătămate nu aveau niciun interes real să ajute pe inculpaţi, întrucât erau apropiaţi ai inculpatului Roman. Faptul că persoanele vătămate au dat curs solicitării inculpatului nu reprezintă o expresie a libertăţii lor de voinţă ci o expresie a voinţei viciate a acestora, voinţă alterată în mod clar şi decisiv de acţiunile agresive comise de inculpaţi.

Sub un prim aspect, instanţa supremă observă că nemenţionarea expresă a violenţelor verbale, fizice ori psihice exercitate de către inculpat asupra persoanelor vătămate, nu conduce la concluzia lipsei de tipicitate a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, acest aspect ţinând de descrierea faptei. Importantă pentru constatarea tipicităţii obiective a faptei este reţinerea instanţei de apel în sensul că inculpatul A. a lipsit efectiv de libertate persoanele vătămate C. şi H. pe o perioadă destul de îndelungată de timp, mai mult de oră, prin folosirea de violenţe verbale la data începerii activităţii infracţionale, dar şi având în vedere violenţele fizice şi verbale exercitate de coinculpatul B. şi prezenţa permanentă a inculpatului F..

Înalta Curte reaminteşte că acţiunea de lipsire de libertate se poate comite printr-un act sau prin mai multe acte de imobilizare, împiedicare sau reţinere a unei persoane de a se mişca, deplasa ori de acţiona după propria voinţă. În cazul de faţă, acţiunile inculpaţilor sunt descrise, iar pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiuni nu este necesar ca lipsirea de libertate să fie absolută în sensul că persoanele vătămate să nu poată avea nicio posibilitate de a se împotrivi sau de a anunţa autorităţile, după cum au susţinut inculpaţii, ci este suficient ca acestea să fie obligate, constrânse să efectueze activităţi pe care nu le consimte în mod liber (deplasările repetate în vederea identificării domiciliului sau locului unde se afla inculpatul D.).

În acest context, aspectele semnalate de către apărarea recurenţilor inculpaţi ţin fie de descrierea faptelor reţinute în sarcina lor, fie de analiza probatoriului pe care instanţele de fond şi apel au efectuat-o, aspect care nu poate face obiectul recursului în casaţie, atâta vreme cât prin aceasta se contestă însăşi situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Referitor la infracţiunea de tâlhărie calificată starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiunii a constat în următoarele:

S-a apreciat de către instanţa de apel că nu se poate reţine nicio clipă că persoana vătămată a înmânat telefonul de bună-voie inculpatului B., care mai apoi l-a înmânat inculpatului A., întrucât toate aceste acţiuni s-au petrecut ulterior proferării de ameninţări şi chiar acte de violenţă, în contextul în care persoanele vătămate erau lipsite de libertate, ori pentru a se reţine abuzul de încredere, situaţia premisă este remiterea bunului în condiţii de libertate psihică deplină, fără niciun dubiu, ori în cauză nu se confirmă această situaţie premisă.

Curtea, asemeni judecătorului fondului, a apreciat că este fără echivoc că voinţa persoanei vătămate a fost în mod determinant viciată de toată activitatea anterioară desfăşurată de inculpaţii B. şi A. asupra sa, caracterizată prin violenţe fizice (îmbrâncirea în gard) şi morale (ameninţări atât asupra sa în mod direct cât şi asupra persoanelor vătămate H. şi E.). De asemenea, s-a reţinut că în momentul în care persoana vătămată a realizat că inculpatul A. îi sustrage telefonul, aceasta i-a solicitat în mod insistent şi repetat să i-l restituie, moment în care acesta a refuzat să facă acest lucru, fiind ajutat şi de inculpatul B.. Sigur că violenţele nu au mai fost necesare pentru păstrarea bunului sustras, având în vedere că deja persoana vătămată fusese ameninţată şi lovită, fiind avute în vedere şi circumstanţele cauzei, respectiv comiterea faptei pe timp de noapte, în timp ce victima era ţinută împotriva voinţei sale în scopul de a îl găsi pe inculpatul D..

Înalta Curte reţine că elementul material al infracţiunii are în structura sa două elemente diferite, dar strâns legate. Astfel, în cazul de faţă, elementul material principal este reprezentat de acţiunea de luare a telefonului mobil de către inculpatul B. din posesia victimei C.. Este asimilat luării bunului inclusiv ipoteza în care victima însăşi remite telefonul în urma violenţelor exercitate de către cei doi recurenţi inculpaţi (fizice - îmbrâncirea în gard, morale - ameninţări directe), iar unul dintre autori, inculpatul B., şi-l însuşeşte. De asemenea, se observă că şi elementul material secundar, exercitarea de violenţe fizice şi psihice de către cei doi recurenţi inculpaţi asupra persoanei vătămate este îndeplinit, devenind nerelevant faptul că telefonul a fost dat de către inculpatul B. inculpatului A., în condiţiile în care acesta a cunoscut în ce context a avut loc această remitere, inclusiv prin implicarea sa şi acceptând să primească de la coinculpatul B. telefonul şi să-l păstreze în pofida solicitărilor repetate ale persoanei vătămate de a-i fi restituit. Faptul că la solicitările insistente ale persoanei vătămate, inculpatul A. a refuzat să îi restituie telefonul mobil denotă faptul că scopul deposedării persoanei vătămate a fost avut în vedere de ambii inculpaţi. De asemenea, faptul că este vorba despre o intenţie repentină nu constituie sub nicio formă o piedică la reţinerea tipicităţii faptei. În plus, se observă că elementul material secundar a fost realizat şi din perspectiva faptului că persoana vătămată a fost lipsită de libertate, fiind ţinută împotriva voinţei sale în scopul de a îl găsi pe inculpatul D..

Urmarea imediată, fiind la rândul ei una complexă, se observă că cea principală este îndeplinită prin scoaterea din sfera de stăpânire a telefonului mobil a victimei C., iar cea secundară în raport de violenţele fizice şi psihice exercitate de către cei doi recurenţi inculpaţi asupra sa.

Aşadar, raportul de cauzalitate rezultă fără putinţă de tăgadă din perspectiva ambelor acţiuni ce intră în conţinutul laturii obiective, precum şi faţă de raportul mijloc-scop având în vedere cele constatate.

Susţinerea recurentului inculpat A. în sensul că nu a existat nicio acţiune de deposedare din partea sa, iar remiterea bunului nu s-a realizat faţă de acesta, nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva întrunirii condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, întrucât acesta, pe de o parte, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, a participat la exercitarea violenţelor fizice şi psihice asupra persoanei vătămate, a cunoscut condiţiile remiterii telefonului mobil de persoana vătămată inculpatului B., care, la rândul său, i l-a înmânat, iar, în final, solicitându-i-se în mod repetat de către persoana vătămată să-i restituie telefonul, inculpatul A. a refuzat.

Neindividualizarea violenţelor fizice şi psihice la care face trimitere apărarea recurenţilor inculpaţi ţin, aşa cum s-a arătat mai sus, de modalitatea în care a fost descrisă fapta, fie de analiza probatoriului pe care instanţele de fond şi apel au efectuat-o, aspect care nu poate face obiectul recursului în casaţie, atâta vreme cât prin aceasta se contestă însăşi situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatul B. şi de inculpatul-parte civilă A. împotriva deciziei penale nr. 178/2025 din data de 24 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017

În baza art. 275 alin. (2) şi 4) C. proc. pen., vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimatul-inculpat-parte civilă D. şi pentru intimatul-inculpatul-persoană vătămată G., în cuantum de câte 753 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatul B. şi de inculpatul-parte civilă A. împotriva deciziei penale nr. 178/2025 din data de 24 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimatul-inculpat-parte civilă D. şi pentru intimatul-inculpatul-persoană vătămată G., în cuantum de câte 753 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2025.