Insurance Fraud Convictions in Staged Car Accident Scheme Upheld; Appeals Ruled Inadmissible

Şedinţa publică din data de 28 mai 2025

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 525 din data de 27 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală a hotărât următoarele:

I. În temeiul. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune privind asigurările în formă continuată, prevăzută de art. 245 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale), ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen. (fapta din 07.06.2017), ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

II. În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 245 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, în formă continuată (4 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 253 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere (faptă din 01.10.2021).

În baza art. 38 alin. (1) şi 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele aplicate de 2 ani închisoare şi de 6 luni închisoare şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, respectiv 2 luni, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 2 (două) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., pe o durată de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În temeiul art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din C. pen., ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatului respectarea, pe durata termenului de supraveghere, a următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 2 Bucureşti sau în cadrul Administraţiei Domeniului Public sector 2 Bucureşti, pe o durată de 120 de zile.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen. referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor impuse ori stabilite în sarcina sa sau al săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen. (fapta din 29.09.2020), ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

III. În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 245 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările, în formă continuată (5 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din C. pen., ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatului respectarea, pe durata termenului de supraveghere, a următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 4 Bucureşti sau în cadrul Administraţiei Domeniului Public sector 4 Bucureşti, pe o durată de 120 de zile.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen. referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor impuse ori stabilite în sarcina sa sau al săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzită de art. 253 alin. (1) din C. pen. (fapta din 10.03.2018), ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) din C. pen. (fapta din 27.06.2020), ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 25 din C. proc. pen. cu referire la art. 22 din C. proc. pen. a luat act că partea civilă D. a renunţat la constituirea de parte civilă.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a lăsat nesoluţionate acţiunile civile formulate de părţile civile B., E. şi F..

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de G. S.A. (cu sediul în Bucureşti).

A obligat inculpatul A. la plata către partea civilă G. a sumei de 26.974,53 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat inculpatul B. la plata către partea civilă G. a sumei de 48.315,21 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat inculpatul C. la plata către partea civilă G. a sumei de 55.249,67 RON, cu titlu de daune materiale.

A respins, în rest, acţiunea civilă formulată de G., ca neîntemeiată.

Prin decizia penală nr. 1605/A din data de 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a dispus:

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de inculpaţii B., C. şi A., împotriva sentinţei penale nr. 525 din data de 27.06.2024, pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Penală, sentinţă pe care a menţinut-o.

Împotriva deciziei penale nr. 1605/A din data de 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală au formulat recurs în casaţie inculpaţii B., C. şi A..

Inculpatul A. nu a înţeles să indice vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, a invocat faptul că fapta de care este acuzat nu este prevăzută de legea penală, întrucât textul legal al art. 245 din C. pen. stabileşte în mod clar şi limitativ situaţiile în care înşelăciunea privind asigurările poate fi imputată, drept caz special al infracţiunii de înşelăciune simplă, respectiv distrugerea unui bun asigurat împotriva distrugerii, în scopul obţinerii sumei asigurate.

S-a mai susţinut că niciunul din bunurile avariate nu erau asigurate împotriva distrugerii, ci doar pentru răspundere civilă şi nici nu a fost obţinută sau măcar urmărită obţinerea sumei asigurate. De asemenea, a menţionat că în contradicţie cu susţinerile instanţei de fond, însuşite fără obiecţii de instanţa de apel, riscurile asigurate prin poliţa RCA sunt enumerate limitativ de art. 11 din Legea 132/2017 şi nu includ riscurile enumerate drept condiţie de prevederile art. 245 din C. pen.

A mai susţinut că instanţa de fond a recunoscut ca nu a încălcat vreo prevedere legală a codului rutier făcând trimiteri la considerentele sentinţei penale. A făcut referire la declaraţia unui martor şi a solicitat vizionarea filmării accidentului rutier.

Deopotrivă, a invocat faptul că nu putea săvârşi cu vinovăţie fapta de a circula legal şi de a "prejudicia" drepturile participanţilor la trafic care încălcau normele legale, precum şi că faptele de care este acuzat nu îi sunt imputabile întrucât nu a încălcat nicio normă legală, fie ea de natură civilă, contravenţională sau penală.

Inculpatul B. nu a înţeles să indice vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, a invocat faptul că fapta de care este acuzat nu este prevazută de legea penală, întrucât textul legal al art. 245 din C. pen. stabileşte în mod clar şi limitativ situaţiile în care înşelăciunea privind asigurările poate fi imputată, drept caz special al infracţiunii de înşelăciune simplă, respectiv distrugerea unui bun asigurat împotriva distrugerii, în scopul obţinerii sumei asigurate.

S-a mai susţinut că niciunul din bunurile avariate nu erau asigurate împotriva distrugerii, ci doar pentru răspundere civilă şi nici nu a fost obţinută sau măcar urmărită obţinerea sumei asigurate. De asemenea, a menţionat că, în contradicţie cu susţinerile instanţei de fond, însuşite fără obiecţii de instanţa de apel, riscurile asigurate prin poliţa RCA sunt enumerate limitativ de art. 11 din Legea 132/2017 şi nu includ riscurile enumerate drept condiţie de prevederile art. 245 din C. pen.

A mai susţinut că instanţa de fond a recunoscut ca nu a încălcat vreo prevedere legală din codul rutier făcând trimiteri la considerentele sentinţei penale.

A mai susţinut că motivarea instanţei de apel în respingerea probei cu expertiza a fost extrem de clară în sensul că este evidentă vinovăţia din punct de vedere legal, doar numărul mare de accidente anulează prezumţia de nevinovăţie. A considerat că a fost condamnat pentru părerea personală a unor magistraţi, fără să fie demonstrată intenţia.

Inculpatul C. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În susţinerea acestuia a menţionat că în ceea ce priveşte accidentul din 03.11.2018 cu numitul H., deşi autoturismul inculpatului era parcat, prima instanţă a ajuns la concluzia halucinantă potrivit căreia "acest accident a fost provocat de către inculpat, cu intenţie, în scopul de a obţine suma asigurată." A făcut referire la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi a considerat că singurul vinovat de producerea acestui accident, în mod cert, este numitul H., inculpatul neavând nicio implicare în producerea lui, autoturismul fiind staţionat alături de alte autoturisme. Totodată, a mai invocat greşita soluţionare a laturii civile.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 434 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;

d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării;

Art. 435. Termenul de declarare a recursului în casaţie. - Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Art. 437. Motivarea recursului în casaţie. - (1) Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;

d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie şi/sau semnătura avocatului.

(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

Art. 438. Cazurile în care se poate face recurs în casaţie. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2. - 6 abrogate;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9. - 10 abrogate;

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13. - 14 abrogate.

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Art. 440 din C. proc. pen. prevede că instanţa dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casaţie, termenul de declarare, părţile ce pot formula calea de atac, motivarea recursului în casaţie, precum şi cazurile în care se poate formula.

Potrivit art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie se constată că aceste sunt inadmisibile.

În cadrul procesual al recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt, analizată de instanţele de fond şi apel sau chiar chestiuni de drept, dar ce nu se circumscriu cazurilor expres reglementate, sunt considerate intrate în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii.

Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt intrate în autoritatea de lucru judecat, nici reevaluarea materialului probator pentru modificarea bazei factuale ori a caracterizării în drept. În privinţa evaluărilor în drept ce pot fi devoluate şi acestea sunt limitate, prin voinţa legiuitorului, la ipotezele (cazurile) enumerate.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, în care părţile pot solicita verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limitele expres şi limitativ prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Evoluţia reglementării în sensul restrângerii devoluţiunii admisibile şi analiza jurisprudenţei aferente, demonstrează că interpretarea extensivă a cazurilor constituie o adăugare nepermisă sau o ignorare a voinţei legiuitorului şi aduce în sfera cenzurii instanţei elemente extrinseci, generând caracterul de soluţie nelegală deciziei pronunţate în recursul în casaţie.

Cereril de recurs în casaţie declarate în prezenta cauză sunt inadmisibile.

Astfel cum s-a expus anterior, în acest cadru procesual instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt sau chiar de drept, ce nu se circumscrie cazurilor expres reglementate este considerată intrată în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestite cu judecarea recursului în casaţie.

Potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Sub acest aspect se reţine că inculpaţii A. şi B. nu au înţeles să indice vreunul din cazurile expres prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie, formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanţele de fond şi apel au dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 245 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Or, în situaţia inculpatului, lipseşte soluţia de condamnare a acestuia, instanţa de fond dispunând încetarea procesului penal. Încetarea procesului penal presupune întrunirea condiţiilor angajării răspunderii penale care însă sunt înlăturate prin voinţa legiuitorului datorită trecerii unui timp îndelungat de la săvârşirea faptei.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că inculpatul critică, în realitate, situaţia de fapt şi forţa probantă a mijloacelor de probă reţinute de instanţele de fond, solicitând reevaluarea acestora pentru modificarea condiţiilor impuse pentru antrenarea răspunderii penale.

Potrivit art. 245 alin. (1) din C. pen., distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Se constată că situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv se circumscrie elementelor de tipicitate obiectivă impuse de dispoziţiile art. 245 din C. pen.

Sub acest aspect se reţine că instanţele de fond au analizat apărările inculpatului şi evaluând întregul material probator a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune privind asigurările.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în sens contrar apărărilor formulate de acesta, acţionează în mod deliberat, în scopul de a obţine despăgubirile constând în contravaloarea reparaţiilor şi/sau a lipsei de folosinţă a autoturismelor avariate pe perioada reparaţiilor. Inculpatul este director al S.C. I. S.R.L., care a închiriat autoturisme chiar către acesta, ulterior creanţele fiind cesionate inculpatului. De asemenea, se constată că modul de operare este clar determinat în contextul în inculpatul profită de neatenţia şoferilor din trafic, neatenţie pe care chiar el o generează ca urmare a faptului că lasă impresia să se creadă că va acorda prioritate, slăbind, astfel, atenţia participanţilor la trafic. Ulterior producerii evenimentelor rutiere, acesta manifestă o atitudine calmă, chiar jovială, necaracteristică unei persoane care tocmai şi-a văzut autoturismul lovit şi convinge persoanele implicate că sunt vinovate de producerea accidentului.

Mai mult, susţinerile inculpatului conform cărora riscurile asigurate prin poliţa RCA nu se circumscriu elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 245 din C. pen., sunt neîntemeiate. Elementul material al infracţiunii de înşelăciune privind asigurările este reprezentat de degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor asigurate împotriva acestor riscuri. Asigurarea poate avea în vedere inclusiv o poliţă RCA a autoturismelor celor implicaţi în incidentele rutiere care dă dreptul de a obţine sumele asigurate.

De altfel, acest aspect a fost evaluat de instanţa de fond ce a reţinut că sub aspectul laturii obiective, o condiţie prealabilă, calificabilă ca situaţie premisă, este ca la momentul comiterii faptei tipice, bunul ce constituie obiectul material al infracţiunii să facă obiectul unui contract de asigurare valabil încheiat, prin care contractul de asigurare contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. Aşadar, contractul de asigurare nu trebuie să fie numai un contract CASCO, cum au susţinut petenţii, ci poate fi orice contract de asigurare deoarece legea nu distinge. Potrivit Legii nr. 132/2017, art. 2 pct. 13, prin contract RCA se înţelege contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie. Astfel, poliţele RCA ale autovehiculelor lovite de către inculpaţi asigură şoferul aparent vinovat contra distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare ale tuturor celorlalte vehicule participante la trafic, avariate de către şoferul vinovat, raportul juridic civil creat de poliţa RCA având subiect pasiv general, care se concretizează însă în momentul accidentului, obligaţia asiguratorului RCA de a plăti daunele născându-se la momentul producerii accidentului, întrucât la acel moment este individualizat subiectul activ, titularul creanţei. De altfel, în sens contrar celor susţinute de inculpaţi, autoturismele erau asigurate împotriva riscurilor prevăzute de art. 245 C. pen., respectiv împotriva distrugerii şi degradării.

În egală măsură, se constată că prin aspectele invocate inculpatul A. critică forţa probantă a mijloacelor de probă ce au stat la baza soluţiei instanţei de apel. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu poate realiza în procedura pendinte o reevaluare a mijloacelor de probă.

Mai mult, se constată că prin criticile formulate inculpatul contestă forma de vinovăţie. Sub acest aspect, în ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat recurentul, se reţine că în conceptul de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă şi condiţia privitoare la forma de vinovăţie, în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen. fiind enumerată distinct trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza corespondenţei obiective de incriminare a faptei, nu poate proceda la o analiză asupra elementelor constitutive ale laturii subiective, care ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat cu privire la circumstanţele concrete de comitere ale infracţiunii.

Astfel, cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală".

De altfel, această interpretare a fost asumată la nivelul secţiei penale a instanţei supreme prin minuta şedinţei judecătorilor secţiei din data de 24 mai 2023, stabilindu-se, în unanimitate, în sensul inadmisibilităţii verificării condiţiilor referitoare la latura subiectivă a infracţiunii în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În egală măsură, instanţa de recurs reţine că prin intermediul cererii de recurs în casaţie nu se poate solicita reţinerea incidenţei unei cauze justificative sau neimputabilitate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Cu privire la cererea de recurs formulată de inculpatul B. se constată că acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 245 din C. pen., sens în care motivele invocate ar putea fi evaluate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că inculpatul critică, în realitate, situaţia de fapt şi forţa probantă a mijloacelor de probă reţinute de instanţele de fond. Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv se circumscrie elementelor de tipicitate obiectivă impuse de dispoziţiile art. 245 din C. pen.

Sub acest aspect se reţine că instanţele de fond au analizat apărările inculpatului şi evaluând întregul material probator au reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune privind asigurările.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a fost implicat în peste 100 de evenimente rutiere (în aceleaşi zone din Bucureşti), toate din postura de persoana păgubită, exclude noţiunea de hazard şi relevă un clar şi bine determinat modus operandi în producerea respectivelor evenimente rutiere. Astfel, instanţa constată că inculpatul speculează situaţii în trafic în care alţi şoferi îl pot acroşa la schimbarea direcţiei de mers şi facilitează sau nu previne producerea acestor accidente.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului conform cărora riscurile asigurate prin poliţa RCA nu se circumscriu elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 245 din C. pen., acest aspect a fost detaliat cu privire la inculpatul A..

Instanţa de recurs constată că şi acest inculpat critică latura subiectivă a infracţiunii apreciind că instanţele de fond au dispus condamnarea prin aprecierea eronată a probatoriului. În acest sens, cu referire la aspectele menţionate cu privire la inculpatul A., Înalta Curte amintesşte că în acest cadru procesual nu poate fi evaluată corespondenţa între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare sub aspectul laturii subiective, acest aspect impunând o reapreciere a materialului probator.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C. se constată că acesta a înţeles să invoce cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu toate acestea, aspectele invocate se circumscriu doar formal cazului de casare invocat. Inculpatul critică, în realitate, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, aspect ce excedează analizei ce incumbă instanţei de recurs în procedura pendinte.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că evaluarea mijloacelor de probă a determinat instanţa de fond şi apel să reţină că autoturismul inculpatului se afla parcat pe marginea drumului şi a fost lovit chiar de martor nu se confirmă prin nicio probă, în afară de declaraţia inculpatului. Astfel, instanţa reţine ca fiind corespunzătoare declaraţiile martorului, care a susţinut că, deşi s-a asigurat, nu a văzut vreun autoturism pe marginea drumului, crezând că a lovit o bordură. În filmarea ce durează câteva secunde nici nu se observă autoturismul inculpatului. Chiar şi dacă autoturismul s-ar fi aflat pe marginea drumului, astfel cum a susţinut inculpatul, nu rezultă că acesta ar fi fost lovit de autoutilitara condusă de martor.

În ceea ce privelte greşita soluţionare a laturii civile se reţine că latura civilă este consecinţa soluţiei dispuse pe latură penală astfel încât în mod corect instanţa de apel a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor materiale.

Faţă de aceste aspecte, se constată că motivele invocate se circumscriu doar formal cazului de casare invocat, sens în care instanţa urmează ca, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., să respingă, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 1605/A din data de 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 1605/A din data de 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2025.