Transfer of sentenced person to executing state without consent due to deportation order from sentencing state

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

Asupra apelului de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată:

Prin sentinţa penală nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În baza art. 166 alin. (3) teza I şi alin. (6) lit. a), raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a fost recunoscută sentinţa penală nr. T 20230049, din data de 12.06.2024, pronunţată de Curtea Coroanei Canterbury, definitivă şi executorie şi s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei de 11 ani şi 3 luni de închisoare, aplicată prin sentinţa penală menţionată.

S-a dedus din pedeapsă perioada de la 07.12.2023, la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat, la data de 27.08.2024, prin adresa nr. x/2024, Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 153 alin. (2), raportat la art. 154 alin. (1) şi la art. 166 alin. (1) - (3) şi alin. (6) din Legea nr. 302/2004, pentru a aprecia cu privire la cererea de transfer formulată de autorităţile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, pentru continuarea executării pedepsei de 11 ani şi 3 luni (4110 zile) închisoare într-un penitenciar din România, aplicată numitului A..

Astfel, prin referatul din 23.08.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin adresa nr. x/08.08.2024 a Ministerului Justiţiei - Direcţia drept internaţional şi cooperare judiciară, a fost transmisă cererea de transfer, împreună cu documentele ataşate, formulată de autorităţile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, privind pe numitul A., condamnat la pedeapsa rezultantă de 11 ani şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de "evaziune frauduloasă a unei prohibiţii", prevăzută de secţiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor şi a managementului accizelor din 1979 şi importul unui drog controlat, prevăzută de secţiunea nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971, în prezent aflat în stare de detenţie într-un penitenciar din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. S-a solicitat transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, aplicată faţă de susnumit, de instanţele statului solicitant.

Instrumentul juridic aplicabil în prezenta cauză este Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996 şi de Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord la 01.08.1985.

Potrivit adresei nr. x/2024 şi a înscrisurilor anexate, cererea a fost formulată la data de 12.10.2023, de autorităţile judiciare britanice, iar în urma consultărilor şi a transmiterii informaţiilor referitoare la condiţiile de detenţie şi cu privire la liberarea condiţionată, statul solicitant a comunicat că îşi menţine solicitarea privind transferarea în România a persoanei condamnate.

(...)

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin sentinţa penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunţată în dosarul x de Curtea Coroanei din Cantebury, rămasă definitivă, numitul A. a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani şi 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune frauduloasă a unei prohibiţii, prevăzută de secţiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor şi a managementului accizelor din 1979.

În sarcina persoanei condamnate s-a reţinut următoarea situaţie de fapt: la data de 06.06.2023, în relaţie cu un drog de clasa A şi anume 28 de kilograme de diamorfină, a fost implicat în mod voit în evaziunea frauduloasă a unei prohibiţii în vigoare privind importarea, în virtutea secţiunii nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971.

În data de 12.06.2024, autorităţile judiciare britanice au solicitat transferarea în România a persoanei condamnate A., în vederea executării pedepsei de 11 ani şi 3 luni de închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunţată în dosarul x, de Curtea Coroanei din Cantebury, rămasă definitivă.

Potrivit art. 141 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea hotărârii judecătoreşti străine de efecte juridice pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. Conform art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată a consimţit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

În prezenta cauză sentinţa penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunţată în dosarul x, de Curtea Coroanei din Cantebury, este definitivă, conform relaţiilor comunicate de statul solicitant.

De asemenea, faptele pentru care autorităţile judiciare britanice au aplicat pedeapsa rezultantă de 11 ani şi 3 luni închisoare, corespunde infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, pentru care legea penală stabileşte aplicarea pedepsei închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare britanice este de 11 ani şi 3 luni (4110 zile) închisoare şi nu depăşeşte limita maximă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, respectiv de 20 ani închisoare. În aceste condiţii, nu se impune readaptarea pedepsei aplicate de autorităţile judiciare britanice.

Potrivit procesului-verbal întocmit la data de 12.04.2024, de autorităţile judiciare britanice, persoana condamnată nu a fost de acord să fie transferată în România în vederea executării pedepsei.

Potrivit art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999:

"Persoane condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră

1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

2. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.

3. În scopul aplicării acestui articol statul de condamnare pune la dispoziţie statului de executare:

a) o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale prevăzute; şi

b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontiere sau de pe orice altă măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare."

În prezenta cauză, deşi persoana condamnată nu şi-a dat acordul pentru transfer, autorităţile judiciare britanice au emis, consecutiv condamnării, şi ordinul de deportare nr. x, din data de 03.04.2024, prin care s-a dispus măsura expulzării şi interdicţia de intrare pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

În raport cu acest ordin în cauză este întrunită condiţia prevăzută de art. 141 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 şi de art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr. 92/1999, Curtea putând dispune transferul persoanei condamnate, pentru a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România, chiar în lipsa consimţământului acestei persoane.

Persoana condamnată este cetăţean român, cu domiciliul în Bucureşti, motiv pentru care executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a acestei persoane.

Conform fişei de cazier judiciar, a procesului-verbal întocmit în data de 20.08.2024 şi a adresei din data de 21.08.2024, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, persoana condamnată în prezent nu este cercetată penal de către autorităţile judiciare române.

Persoana condamnată a fost arestată preventiv 36 de zile, în perioada 07.06.2023-13.07.2023 şi a executat, în detenţie, din pedeapsa aplicată, un număr de 335 de zile, în perioada 14.07.2023-12.06.2024, pedeapsa urmând a fi executată complet la data de 06.09.2033.

Împotriva acestei sentinţe, persoana transferabilă A. a declarat apel, calea de atac fiind susţinută de apărătorul desemnat din oficiu, astfel cum sunt consemnate în practicaua hotărârii. În esenţă, apelantul persoană condamnată nu doreşte să fie transferat într-un penitenciar din România.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacată, Înalta Curte apreciază apelul ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sentinţa penală nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunţată în dosarul x, rămasă definitivă, Curtea Coroanei din Cantebury, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord a dispus condamnarea cetăţeanului român A. la pedeapsa de 11 ani şi 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "evaziune frauduloasă a unei prohibiţii", prevăzută de secţiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor şi a managementului accizelor din 1979, constând în aceea că: la data de 06.06.2023, în relaţie cu un drog de clasa A şi anume 28 de kilograme de diamorfină, a fost implicat în mod voit în evaziunea frauduloasă a unei prohibiţii în vigoare privind importarea, în virtutea secţiunii nr. 3 (1) a Legii privind abuzul de droguri din 1971.

La solicitarea autorităţilor din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa în vederea recunoaşterii hotărârii de condamnare pronunţate de către Curtea Coroanei din Cantebury şi transferarea persoanei condamnate A., pentru a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a analizat sesizarea prin prisma dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 302/2004, reţinând că sunt realizate condiţiile legale în care o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România, astfel că hotărârea atacată respectând cerinţele de legalitate şi temeinicie.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că solicitarea autorităţilor judiciare britanice privind transferarea persoanei condamnate A. este supusă exigenţelor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile cuprinse în Titlul V, "Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe", Secţiunea I " Transferarea persoanelor condamnate, deţinute în state terţe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România", art. 138 - art. 142 din Legea nr. 302/2004, întrucât statul solicitant, respectiv Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord nu mai face în prezent parte din Uniunea Europeană, în relaţia cu acest stat aplicându-se Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983, respectiv protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 18 decembrie 1997.

În temeiul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată a consimţit la executarea pedepsei în România, în afară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la alin. (2). În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin. (2), instanţa poate dispune recunoaşterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate;

e) executarea în România a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea de condamnare pronunţată de Curtea Coroanei din Cantebury, Regatul Unit al Marii Britanii faţă de cetăţeanul român A. este definitivă şi executorie, persoana transferabilă aflându-se în executarea pedepsei de 11 ani şi 3 luni (4110 zile) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "evaziune frauduloasă a unei prohibiţii", prevăzută de secţiunea nr. 170 (2) a Legii vămilor şi a managementului accizelor din 1979, iar condiţia dublei incriminări este îndeplinită, întrucât fapta pentru care acesta a fost condamnat în Marea Britanie are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de "trafic internaţional de droguri de mare risc", prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 166 alin. (6) şi alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la adaptarea pedepsei, deoarece, raportat la pedeapsa prevăzută pentru încadrarea juridică corespondentă în legislaţia română, pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare britanice nu depăşeşte limita maximă prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 143/2000, respectiv de 20 ani închisoare.

În ceea ce priveşte cerinţa art. 142 lit. c) din Legea 302/2004, republicată, observând motivele de apel circumscrise, în esenţă, refuzului de a fi transferat într-un penitenciar din România, se are în vedere că autorităţile britanice au dispus expulzarea cetăţeanului român A. şi interdicţia acestuia de a intra în Regatul Unit al Marii Britanii, aşa încât consimţământul său nu este necesar.

Referitor la condiţia de a nu fi incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzut la art. 142 alin. (2) din Legea 302/2004, republicată, Înalta Curte constată că nu a rezultat niciun indiciu cu privire la posibilitatea derulării unor cercetări faţă de condamnat într-un dosar aflat în prezent pe rolul organelor judiciare din România, sau cu privire la cercetarea, judecarea, condamnarea sa pentru aceleaşi fapte pentru care a fost condamnat în Marea Britanie, iar executarea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent în România nu este contrară principiului non bis in idem şi nici regulii specialităţii.

Totodată, în cauză, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de Legea nr. 302/2004, republicată, având în vedere că persoana transferabilă răspunde penal, nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie, nu a intervenit prescripţia executării pedepsei, amnistia sau graţierea ori dezincriminarea faptei.

Prin urmare, neconturându-se existenţa niciunui motiv de nerecunoaştere şi neexecutare a sentinţei de condamnare nr. 14.37 - 14.53, din data de 13.07.2023, pronunţată de Curtea Coroanei din Cantebury în dosarul x, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, apelul fiind nefondat.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere că hotărârea pronunţată de instanţa penală britanică este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravine ordinii publice a statului român, Înalta Curte va respinge, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A. împotriva sentinţei penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul persoană transferabilă, în cuantum de 1163 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A. împotriva sentinţei penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul persoană transferabilă, în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.