Cassation appeal rejected; embezzlement conviction quashed for limitation upheld, fuel-card de facto manager status confirmed.

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 308 pronunţată de Judecătoria Mediaş la data de 18.12.2023, cu privire la recurentul inculpat A., s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, şi Decizia ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din 25.10.2022, art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului:

- A.- pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - cu referire la ultimul act material- octombrie 2015.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut pentru 24 ore în perioada 23.11.2015-24.11.2015, şi s-a aflat sub măsura arestului preventiv potrivit încheierii penale nr. 127/CC/25/26.11.2015 pronunţată de Judecătoria Mediaş în dosar penal x/2015 şi sub măsura arestului la domiciliul dispusă de Tribunalul Sibiu prin încheierea penală 66/DCL/02.12.2015.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenţii, Reparaţii Capitale şi Operaţii Speciale la Sonde SIRCOSS şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală, s-au dispus următoarele:

I. S-a respins, ca neîntemeiată excepţia tardivităţii căii de atac a apelului declarate de partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenţii, Reparaţii Capitale şi Operaţii Speciale la Sonde SIRCOSS, împotriva sentinţei penale nr. 308/2023 pronunţate de Judecătoria Mediaş la data de 18.12.2023 în dosarul nr. x/2017, invocată de inculpaţii intimaţi B. şi C. prin apărător ales.

II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaş, inculpatul A. şi partea civilă S.N.G.N. ROMGAZ S.A - Sucursala de Intervenţii, Reparaţii Capitale şi Operaţii Speciale la Sonde SIRCOSS, împotriva sentinţei penale nr. 308/2023 pronunţate de Judecătoria Mediaş la data de 18.12.2023 în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 12 decembrie 2024, data plicului.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

A apreciat că în cauză se impunea achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. a), b), c) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, întrucât nu există probe din care să rezulte vinovăţia acestuia şi nu există prejudiciu.

În opinia recurentului-inculpat, instanţele de fond au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 175 C. pen. coroborat cu art. 308 C. pen., reţinând referitor la calitatea specială a făptuitorului în cazul infracţiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcţionar public, că aceasta se aplică şi persoanelor care exercită o însărcinare, cu sau fără remuneraţie, în serviciul unei persoane fizice prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În acest context, a precizat că inculpatul nu are calitatea de funcţionar public, nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 175 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. şi nici din categoria persoanelor prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen., astfel că a apreciat că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 308 C. pen.

Aşadar, a învederat că inculpatul avea doar calitatea de şofer angajat la partea civilă, lucrând şi în calitate de operator măsurător special sonde la Sucursala de Intervenţii şi Reparaţii capitale şi operaţii speciale la sonde D., cu capital privat şi nu în cadrul unei regii autonome. Cardul pe care inculpatul îl deţinea pentru procurarea benzinei necesare efectuării măsurătorilor nu era nominal, astfel că, în opinia sa, împrejurarea că inculpatul completa foile de parcurs în vederea efectuării pontajului în baza căruia era plătit nu îl transformă automat în funcţionar public, gestionar sau administrator al bunurilor părţii civile, aspect ce reiese şi din atribuţiile inserate în fişa postului.

A mai susţinut că noţiunea de gestionar are o semnificaţie juridică precisă, iar a considera că orice persoană care desfăşoară o activitate asemănătoare este gestionar, astfel cum au considerat instanţele ierarhic inferioare, înseamnă a extinde nejustificat aplicarea textului de incriminare.

Un alt aspect invocat de recurentul inculpat vizează împrejurarea că, în raport de probatoriul administrat în cauză şi ignorat de instanţele de fond, s-a stabilit că prin efectuarea activităţii sale, recurentul inculpat nu a provocat niciun prejudiciu părţii civile. În acest sens, a amintit expertiza contabilă efectuată în cauză şi necontestată de partea civilă, respingerea cererii de constituire parte civilă, bilanţul contabil al părţii civile din care rezultă că nu au fost constatate lipsuri sau plusuri în gestiunea societăţii în ceea ce priveşte folosirea carburantului.

A opinat în sensul că atât timp cât nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile, nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiective ale infracţiunii de delapidare constând în însuşirea, folosirea, traficarea în interesul său de către inculpat de bani, valori sau alte bunuri, fiind de neconceput o îmbogăţire a inculpatului fără o sărăcire concomitentă a părţii civile egale cu banii sau valorile însuşite.

În acest sens, a învederat că deşi infracţiunea de delapidare este reglementată în cuprinsul capitolului referitor la infracţiuni de corupţie şi serviciu, aceasta are şi un pronunţat caracter patrimonial, astfel că în mod greşit Curtea a respins apelul inculpatului, apreciind că pentru existenţa infracţiunii de delapidare nu este necesară producerea unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile.

Valoarea socială principală protejată de art. 295 C. pen. sunt relaţiile de serviciu, iar valoarea secundară este reprezentată de relaţiile de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu împotriva faptelor de însuşire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice sau private.

În acest context, a precizat că atât prin Decizia nr. 256/2017, cât şi prin Decizia nr. 15/2024 a Înaltei Curţi, infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile de serviciu care implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul persoanei juridice, iar ca obiect material bani, valori sau alte bunuri, astfel că impune şi existenţa unui prejudiciu.

În cadrul cererii de recurs în casaţie, inculpatul a mai invocat şi inexistenţa unui probatoriu apt de a conduce la o soluţie de condamnare. Astfel, a precizat că a fost trimis în judecată în baza unor presupuneri ale organelor de cercetare penală, potrivit cărora inculpatul ar fi sustras la fiecare transport o cantitate de motorină, fără a se dovedi concret ce cantitate de motorină a sustras recurentul inculpat la fiecare deplasare cu autospeciala părţii civile în interes de serviciu.

Un alt motiv al recursului în casaţie vizează lipsa pericolului public a faptei săvârşite de inculpat, având în vedere că partea civilă a angajat răspunderea disciplinară a inculpatului, apreciind că fapta săvârşită de inculpat constituie abatere disciplinară, sancţiunea aplicabilă fiind desfacerea contractului de muncă.

Prin încheierea din data de 18 februarie 2025, Înalta Curte a admis cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., numai sub aspectul motivelor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în raport de soluţia de încetare a procesului penal dispusă de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel).

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, în susţinerea cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. prin raportare şi la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a formulat critici subsumate, în esenţă, următoarelor chestiuni:

- neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare generată de lipsa calităţii de funcţionar public a inculpatului şi inexistenţa prejudiciului;

- imposibilitatea atragerii răspunderii penale, ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare.

1.1. Neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare generată de lipsa calităţii de funcţionar public a inculpatului.

Cu titlu preliminar, constată Înalta Curte că situaţia de fapt valorificată şi reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel constă în aceea că în perioada 01.07.2015-22.11.2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi având calitatea de conducător auto cu atribuţii de gestionar al cardului de alimentare şi al motorinei din rezervorul autospecialelor cu nr. de înmatriculare x şi y, a sustras, a comercializat şi a folosit pentru uz personal cantitatea totală de 432 litri motorină.

Potrivit dispoziţiilor art. 295 din C. pen., constituie infracţiunea de delapidare, "Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează."

Evaluând susţinerile inculpatului din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii de delapidare, Înalta Curte reţine că subiectul activ este dublu circumstanţiat, în sensul că acesta trebuie să aibă atât calitatea de funcţionar public, cât şi pe cea de administrator sau gestionar al bunurilor instituţiei sau unităţii.

Aşadar, autor al infracţiunii de delapidare poate fi numai un funcţionar public care gestionează sau administrează bunurile unei persoane juridice, prin urmare subiectul activ este calificat prin dubla calitate de funcţionar public şi de gestionar sau administrator al unor bunuri aparţinând unei persoane juridice.

Potrivit art. 175 alin. (1) şi (2) din C. pen., funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură, exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia sau exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În raport de aceste consideraţii, se constată că recurentul inculpat A. a săvârşit fapta în calitatea sa de operator măsurător speciale sonde, în cadrul persoanei juridice cu capital majoritar de stat ROMGAZ S.A. Mediaş, cu sarcini de şofer autocamion, fiind îndeplinită exigenţa cerută de norma de incriminare privind calitatea de funcţionar public a inculpatului.

Deopotrivă, reţine Înalta Curte că potrivit art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, "Gestionar (...) este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia."

Însă, noţiunea de gestionar nu se limitează la definiţia dată de art. 1 din Legea nr. 22/1969, art. 31 din acelaşi act normativ extinzând sfera răspunderii şi la gestionarii de fapt, respectiv la "angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul articolului 1".

În acest context, constată Înalta Curte că recurentul inculpat A. avea şi atribuţii de gestionar, având în vedere că în calitate de şofer, avea asupra sa cardul de alimentare cu motorină al autospecialei, întocmind şi foile de parcurs, chiar dacă acest aspect nu este menţionat expres în actele care îi reglementează activitatea (fişa postului),

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, fiecare autospecială avea alocat un card de carburant care era la dispoziţia şoferului şi a şefului de echipaj, cu scopul de a alimenta autocamionul şi motorul auxiliar al acestuia pentru îndeplinirea misiunilor la sonde, nefiind astfel o gestiune clasică, cu stocuri de motorină fixe, ci exista un card de carburant care permitea achiziţia din benzinării a motorinei necesare deplasării autospecialei la sonde şi desfăşurarea operaţiunilor speciale la sonde.

Gestiunea era aşadar una de fapt tocmai pentru că în baza cardului, cantitatea stocului de motorină din rezervor se modifica ori de câte ori era nevoie, iar consumul se efectua în raport de distanţa parcursă şi de orele lucrate efectiv.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că cerinţa din norma de incriminare privind dubla circumstanţiere a subiectului activ, de funcţionar public şi de gestionar, este îndeplinită în cauză, motiv pentru care se va aprecia că din această perspectivă, motivul de recurs în casaţie apare ca nefondat.

1.2. Neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare generată de inexistenţa prejudiciului.

Infracţiunea de delapidare este prevăzută în cadrul titlului V al Părţii speciale - Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, capitolul II - Infracţiuni de serviciu, art. 295 din C. pen., şi este incriminată într-o variantă-tip, o variantă atenuată şi alta agravată şi face parte din grupa de infracţiuni de serviciu alături de abuzul în serviciu, purtarea abuzivă, neglijenţa în serviciu, obţinerea ilegală de fonduri, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, violarea secretului corespondenţei şi alte infracţiuni apreciate de legiuitor ca aducând atingere relaţiilor de serviciu.

Valoarea socială principală pe care textul art. 295 din C. pen. o protejează este reprezentată de relaţiile de serviciu, conform poziţionării infracţiunii de delapidare în capitolul intitulat "Infracţiuni de serviciu", asigurându-se, în primul rând, o normală desfăşurare a serviciului.

Pe plan secundar, norma vine să confere protecţie relaţiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor de însuşire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private - subiect pasiv al infracţiunii, de către gestionarii sau administratorii acestora.

Problematica referitoare la cerinţa existenţei unui prejudiciu, ca element constitutiv al infracţiunii de delapidare a fost tranşată de Înalta Curte prin Decizia nr. 15 din 16 septembrie 2024 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicat în M. Of. al României nr. 1058 din 22 octombrie 2024, statuându-se cu valoare de principiu, că anterior modificării textului de incriminare prevăzut de art. 295 C. pen., prin Legea nr. 200/2023, "135.valoarea socială protejată de norma în discuţie era patrimoniul, datorită poziţionării sale în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului, şi, deşi era acceptat în literatura de specialitate că există o a doua valoare socială - relaţiile de serviciu -, căreia i se aduce protecţie prin incriminarea delapidării, nu a fost încadrată şi în altă categorie de infracţiuni.

136. Practic, prin noua reglementare a avut loc o reaşezare a acestor două obiecte juridice ale delapidării, aşa cum s-a arătat şi în cadrul expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru că relaţiile de serviciu nu sunt de o mai mică importanţă faţă de relaţiile care aduc atingere patrimoniului şi deci nu pot fi subsumate celor privind patrimoniul persoanei, în considerarea obiectului juridic al delapidării şi în considerarea limitelor de pedeapsă mai mari prevăzute pentru delapidare.

141. (…) prin reaşezarea textului care incriminează infracţiunea de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu nu se produc efecte doar în plan formal, ci se aduce un plus de rigoare în raport cu condiţiile de tipicitate ale textului, în contextul în care pe primul loc se află protejarea unei îndepliniri corecte şi oneste a funcţiei de către funcţionarul public sau funcţionarul privat, iar în plan secund se situează protejarea patrimoniului persoanei care a dat în administrarea sau în gestiunea autorului bunurile obiect al delapidării.

142. Acest aspect a fost statuat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 256 din data de 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din C. pen. cu referire la sintagma "ori în cadrul altei persoane juridice" raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen. şi art. 298 din C. pen., unde a statuat că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile de serviciu ale căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale.

144. Prin urmare, pentru configurarea faptei nu mai este necesar să se determine cu o rigurozitate maximă existenţa unei pagube în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcţionarului public sau privat, din perspectiva obligaţiei sale de a-şi îndeplini conform funcţia.

145. Infracţiunea de delapidare din C. pen. în vigoare, fiind legată de calitatea de funcţionar a celui ce o săvârşeşte şi de comiterea ei în cadrul atribuţiilor funcţionale, se caracterizează prin atributele specifice ale infracţiunilor de serviciu."

Raportând aceste consideraţii de principiu cauzei de faţă, reţine Înalta Curte că în raport de valoarea socială protejată, sub aspectul întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare este necesară existenţa unei conduite abuzive a inculpatului din perspectiva îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în speţă, prin însuşirea surplusului de combustibil destinat maşinii pe care îşi desfăşura activitatea de şofer pentru societatea-partea civilă, iar chestiunea prejudiciului ori producerii unei pagube nefiind unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

2. Imposibilitatea atragerii răspunderii penale, ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare

Prin motivele de recurs în casaţie formulate, recurentul inculpat a criticat decizia penală şi din perspectiva greşitei reţineri a răspunderii penale pentru fapta sa, deşi acesta a fost sancţionat disciplinar, prin desfacerea contractului de muncă.

Practic, recurentul inculpat apreciază că soluţia de condamnare pentru infracţiunea de delapidare ar reprezenta o dublă sancţiune, în raport de sancţiunea disciplinară dispusă deja împotriva sa de către partea civilă.

În aceste coordonate, apreciază Înalta Curte că susţinerile recurentului inculpat s-ar putea subsuma unei eventuale încălcări a principiului ne bis in idem în prezenta cauză, prin suprapunerea răspunderii penale cu răspunderea disciplinară.

Or, potrivit principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi în art. 6 C. proc. pen., acesta corespunde cerinţelor de echitate şi securitate juridică şi garantează persoanei condamnate că nu mai poate fi urmărită ori pedepsită penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform normelor legale şi procedurale penale ale statului.

În dreptul intern, acest principiu este reglementat în cuprinsul art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă chiar şi sub o altă încadrare juridică".

Principiul "ne bis in idem" este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfăşurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracţiune.

În acest sens, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în materie penală, se cere existenţa a două elemente identice, între cauza judecată definitiv şi cauza ce urmează a fi soluţionată, şi anume: identitate de persoană şi identitate de obiect. Or, există autoritate de lucru judecat doar atunci când acţiunea penală a fost stinsă definitiv.

În ceea ce priveşte sintagma "hotărâre definitivă" aceasta trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală.

În acest context argumentativ, Înalta Curte consideră că nu sunt întemeiate criticile inculpatului, întrucât în cauză prin sancţionarea sa disciplinară nu a avut loc o dublare a procedurilor penale, nefiind în prezenţa a două hotărâri definitive prin care s-a soluţionat acţiunea penală. Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare.

Baza factuală astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, respectiv modalitatea concretă în care inculpatul a acţionat, se suprapune riguros peste elementele de tipicitate ale infracţiunii de delapidare, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel reţinând în mod corect, că acţiunile inculpatului se circumscriu ilicitului penal, fără ca sancţionarea disciplinară a inculpatului să împieteze în vreun fel tragerea sa la răspundere penală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul-inculpat A. şi intimaţii-inculpaţi E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în sumă de 720 RON fiecare, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii-inculpaţi C. şi B., în cuantum de 180 RON fiecare, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul-inculpat A. şi intimaţii-inculpaţi E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., în sumă de 720 RON fiecare, rămân în sarcina statului.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii-inculpaţi C. şi B., în cuantum de 180 RON fiecare, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2025.