Admissibility of private environmental recordings as evidence in criminal proceedings versus state-authorized technical surveillance and entrapment defenses

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Asupra cauzei penală de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile privind constatarea neregularităţii actului de sesizare, nelegalitatea actelor de urmărire penală şi neloialitatea administrării probatoriului, formulate de către inculpaţii A. şi B..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2023 întocmit la data de 26.04.2024 de Parchetul de pe Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie- Serviciul Teritorial Constanţa, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen., şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 292 alin. (1) C. pen.

În temeiul aceloraşi dispoziţii procedurale, s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus începerea judecăţii în cauza privindu-i pe inculpaţii A. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 292 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa nr. 183/P/2023 din 26.04.2024 au fost trimişi în judecată inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen., şi inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen.

În fapt, în cuprinsul actului de sesizare, s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că, în luna iulie a anului 2023, a promis suma de 160.000 RON martorului C., reprezentând un procent de 20% din suma de 800.000 RON, pe care acesta din urmă ar fi trebuit să o obţină pentru Arhiepiscopia Tomisului, în urma folosirii influenţei pe care a afirmat că o deţinea asupra funcţionarilor cu drept de decizie în această privinţă din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte.

Totodată, în sarcina inculpatului B. s-a reţinut că, în luna iulie a anului 2023, l-a ajutat pe inculpatul A. să comită infracţiunea de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina acestuia, prin negocierea termenilor concreţi în care urma să se realizeze cumpărarea de influenţă şi să fie disimulată originea ilicită a sumei respective de bani.

Situaţia de fapt expusă în rechizitoriu a fost reţinută de către procuror pe baza următoarelor mijloace de probă: înregistrările în mediul ambiental şi procesele-verbale de redare ale acestora, declaraţiile martorului C., înscrisuri, procese-verbale, fişele de cazier judiciar ale inculpaţilor şi ale martorului.

S-a arătat că, în procedura de cameră preliminară, prin cererile şi excepţiile formulate la data de 20.05.2024, inculpatul A. a solicitat, în esenţă, următoarele:

- constatarea lipsei loialităţii strângerii şi administrării probelor şi a nulităţii relative a acestora, cu consecinţa excluderii înregistrării audio-video preluată de martorul C. ca urmare a predării de către acesta organului de urmărire penală, a unui aparat necunoscut pe care pretins ar fi fost captate imaginile audio-video regăsite la dosarul cauzei, a excluderii procesului-verbal din 05.12.2023 de redare a înregistrărilor (ca probe derivate), precum şi a excluderii procesului-verbal din 28.11.2023 de preluare a unor pretinse fişiere din posesia martorului C. de pe 2 suporţi optici;

- constatarea neregularităţii rechizitoriului din perspectiva insuficientei descrieri a faptelor, ceea ce conduce la imposibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate între probele strânse şi obiectul trimiterii în judecată, raportat la condiţiile art. 282 alin. (1) C. proc. pen.

- constatarea nulităţii relative a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, având în vedere că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen.

- constatarea nelegalităţii trimiterii în judecată pe baza unei singure probe care constă în depoziţia unui colaborator sub acoperire, având în vedere dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen.

- constatarea greşitei clasări a cauzei cu privire la martorul denunţător instigator C..

La data de 06.09.2024, inculpatul B. a depus la dosarul cauzei un set de cereri şi excepţii, prin care a adus critici similare cu cele expuse de către coinculpatul A.. Astfel, s-a reţinut că acesta a solicitat, în esenţă, a se constata:

- nulitatea probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecinţa înlăturării acestora şi a probelor derivate (procesele-verbale de transcriere) din dosar; în acest sens, inculpatul a susţinut că numitul C., prin modul ocult în care a acţionat, poate fi asimilat unei persoane care a acţionat pentru organul de urmărire penală, provocându-i pe cei doi inculpaţi să săvârşească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen. pentru aceste motive, a solicitat aplicarea Deciziei pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 64/2023 a I.C.C.J.;

- încălcarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv prin componenta privind dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, având în vedere modalitatea soluţionării ori nesoluţionării unor plângeri formulate de inculpat împotriva ordonanţelor procurorului de respingere a unor probe.

Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară a reţinut în fapt şi în drept dispoziţiile prevăzute de art. 342, art. 328, art. 286, art. 281 lit. e), art. 282 C. proc. pen. şi a apreciat, sub un prim aspect, ca fiind nefondată critica ambilor inculpaţi referitoare la nulitatea probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecinţa înlăturării acestora şi a probelor derivate.

A constatat că, în motivarea acestei excepţii, inculpaţii au susţinut că proba a fost obţinută nelegal, întrucât înregistrarea audio-video este în fapt o măsură de supraveghere tehnică, ce nu a fost autorizată provizoriu de către procuror şi nici de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind deci incidentă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J., că înregistrarea a fost una premeditată, din răzbunare, iar nu spontană, precum şi faptul că martorul C. a acţionat ca un veritabil colaborator al D.N.A., provocându-i pe cei doi inculpaţi să săvârşească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen.

Curtea a reţinut că în materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

Referitor la legalitatea acestei probe, curtea a reţinut că nu se cere vreo condiţie privitoare la natura infracţiunii ce formează obiectul cauzei, iar problema proporţionalităţii nu se pune, întrucât autorităţile nu sunt implicate în procedeul probatoriu. Aceste înregistrări pot constitui mijloace de probă numai în condiţiile în care particularii care le efectuează nu sunt, în sens european, "agenţi ai statului". Se consideră că acţionează sub controlul statului cel care îşi înregistrează propriile convorbiri telefonice beneficiind de asistenţă din partea organelor judiciare [spre exemplu, din partea procurorului, care sugerează procedeul, şi din partea poliţiştilor, care instalează sistemul tehnic de înregistrare, ambele organe fiind în exercitarea îndatoririlor de serviciu (CEDO, M.M. c. Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003)]. O asemenea înregistrare trebuie autorizată de către judecător; în caz contrar ea nu poate fi folosită în probaţiune.

Tot astfel, în cauza Van Vondel c. Olandei (hotărârea din 25 octombrie 2007, CEDO, parag. 49-55), instanţa europeană a reţinut că înregistrarea convorbirilor telefonice private purtate de reclamant cu un terţ (partener de afaceri), efectuată de către acesta din urmă, prin folosirea echipamentelor tehnice ale poliţiei, constituie o ingerinţă în viaţa privată şi/sau a corespondenţei, ce este imputabilă autorităţilor, dacă nu este prevăzută de lege. Curtea Europeană a reiterat că înregistrarea convorbirilor telefonice particulare de către partenerul de discuţie şi utilizarea, cu caracter privat, a acestora nu este per se incompatibilă cu prevederile art. 8, dacă este efectuată cu mijloace private. Această situaţie trebuie distinsă de monitorizarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate de către o persoană privată, cu conivenţa şi suportul tehnic din partea autorităţilor, în scopul folosirii acestor date într-o anchetă penală.

Totodată, curtea de apel a făcut trimitere şi la practica instanţei de contencios constituţional în materie apreciată ca fiind relevantă şi a constatat că în cauză martorul C. nu a acţionat în calitate de agent al statului, neavând vreo înţelegere cu organele judiciare, ci a acţionat ca un veritabil avertizor public de integritate potrivit Legii nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public şi, prin urmare, nu era necesară autorizarea probei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

În aceste condiţii, contrar autorilor excepţiei, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu este aplicabilă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J. care priveşte, printre altele, procedura prevăzută de art. 148 alin. (3) din C. proc. pen. referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire. De altfel, nici restul practicii invocate nu prezintă relevanţă, cât timp aceasta are drept obiect martori denunţători ori acţiuni de provocare, ipoteze care nu sunt incidente în cauză.

În acest sens, a considerat că nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum se susţine în apărare, câtă vreme aceste prevederi fac trimitere la organele judiciare penale ori la persoanele care acţionează pentru acestea. Nici alin. (1) al aceluiaşi articol nu se referă la situaţia în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracţiuni. Şi jurisprudenţa constantă a CEDO a reţinut că agenţii provocatori trebuie să acţioneze ca agenţi ai statului ori pe baza dispoziţiilor oficiale din partea autorităţilor statului (cauza Ramanauskas v. Lituania nr. 74420/01).

De altfel, dispoziţiile art. 102 C. proc. pen. sancţionează cu excluderea doar probele obţinute în mod nelegal, iar sancţiunea nulităţii, care ar atrage şi ea excluderea probei, ar opera numai în cazul în care nu s-ar fi respectat normele de procedură cu ocazia efectuării actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care acesta a fost administrată, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

De remarcat este şi intervalul de timp semnificativ dintre data sesizării din oficiu şi data publicării materialului D., de aproximativ 5 luni.

În ceea ce priveşte suporţii optici originali, curtea a constatat că în cauză este vorba despre înregistrări deja stocate pe anumiţi suporţi optici puşi la dispoziţie de către martorul C., organul de urmărire penală efectuând în acest caz numai o operaţiune de colectare a înregistrării şi de accesare a comunicării prin ascultarea şi vizualizarea fişierelor stocate, D.N.A. S.T. Constanţa neavând înregistrările originale.

Astfel, curtea a reţinut că accesarea fişierelor de pe suporţii optici de către organele de urmărire penală ulterior înregistrării ori colectării acestora nu se mai află sub incidenţa art. 138 alin. (3) C. proc. pen.. După ce acesta a intrat în sfera de control a organului de urmărire penală (prin înregistrarea ori colectarea comunicării în cauză), acesta poate accesa în orice moment respectiva comunicare fără a fi necesară vreo autorizare din partea judecătorului de drepturi şi libertăţi.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că înregistrările puse la dispoziţia organelor de urmărire penală nu ar fi unele autentice, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, neexistând motive pentru înlăturarea acestor probe, ci această critică ar viza, cel mult, asigurarea fiabilităţii unor mijloace de probă aflate la dosarul de urmărire penală, ce nu face obiectul procedurii de cameră preliminară.

Aşadar, având în vedere că proba cu înregistrările ambientale nu este lovită de nulitate, curtea nu va putea face nici aplicarea dispoziţiilor art. 102 alin. (4) C. proc. pen., privind excluderea probelor derivate (procesele-verbale de transcriere).

Cu privire la criticile inculpatului A. aduse actului de sesizare a instanţei, curtea a reţinut că rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - S.T. Constanţa sub nr. x/2023 din 26.04.2024 respectă exigenţele impuse de art. 328 C. proc. pen., iar acuzaţia adusă inculpatului este descrisă într-o manieră care permite înţelegerea obiectului judecăţii, prin expunerea mijloacelor de probă şi a argumentelor ce susţin încadrarea juridică a faptei.

Judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut că o altă componentă a dreptului la un proces echitabil, consfinţită de art. 6 alin. (3) lit. b) din Convenţie, se referă la necesitatea ca acuzatul să beneficieze de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării, or, fie şi din această perspectivă, devine evident că în lipsa unei descrieri cât mai exacte a faptelor, inculpatul nu îşi va putea exercita în mod corespunzător dreptul de a formula declaraţii şi de a solicita eventuale probe, instanţa aflându-se, la rândul său, în ipostaza dificilă de a lămuri ea însăşi conţinutul precis al acuzaţiilor penale.

Or, în cazul de faţă, acuzaţia penală adusă inculpatului A. nu se limitează la o simplă înşiruire a mijloacelor de probă, aşa cum se susţine în apărare, ci sunt analizate şi evaluate în mod coroborat în capitolul În fapt, cu precizarea fiecărui element cu relevanţă probatorie ce rezultă din examinarea acestora.

Totodată, pe lângă capitolul intitulat În fapt, şi la capitolul denumit În drept este sintetizată situaţia de fapt, fiind prezentate detaliat elementele constitutive ale infracţiunii ce i se impută.

În mod evident, această construcţie juridică din partea procurorului nu leagă instanţa de judecată sesizată cu rechizitoriul şi nici nu este de natură să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie de care inculpatul A. se bucură, esenţial fiind faptul că rechizitoriul, ca act de sesizare, conţine o corespondenţă logică şi sistematică între acuzarea formulată de către procuror (faptă materială şi încadrare juridică) şi probele pe care se fondează raţionamentul acuzării.

Or, imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii invocată de către inculpatul A. presupune că în cauză nu se poate determina, prin folosirea unor argumente logice sau sistemice, fapta şi/sau persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Aşadar, curtea a apreciat că actul de sesizare nu cuprinde deficienţe ori neclarităţi şi că acesta respectă exigenţele impuse de art. 328 C. proc. pen., acuzaţia adusă inculpatului A. fiind descrisă într-o manieră comprehensibilă, care permite înţelegerea obiectului şi limitelor judecăţii.

Referitor la excepţia privind constatarea nulităţii relative a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, întrucât inculpatul A. apreciază că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen., curtea a învederat că incidenţa unui caz dintre cele reglementate de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie un aspect de nelegalitate care să poată fi analizat de către judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele C. proc. pen., în condiţiile în care pronunţarea unei soluţii de achitare este specifică rezolvării acţiunii penale în etapa judecăţii, potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., fiind, prin urmare, o chestiune de fond, supusă analizei instanţei, în faza procesuală respectivă.

Curtea nu a primit nici excepţia invocată de inculpatul A. privind constatarea nelegalităţii trimiterii în judecată pe baza unei singure probe care constă în "depoziţia unui colaborator sub acoperire". Acesta a invocat dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd, însă, o hotărâre de condamnare, de renunţare ori amânare a aplicării pedepsei, ci nu trimiterea în judecată.

Curtea a reamintit că obiectul camerei preliminare nu cuprinde analiza temeiniciei acuzaţiei formulate împotriva inculpatului (existenţa unui suport probatoriu al situaţiei de fapt descrise în rechizitoriu), aşa încât orice apreciere referitoare la temeinicia probelor, dar şi la suficienţa ori insuficienţa acestora este exclusă, aşa cum este deopotrivă exclusă aprecierea de către judecător, în camera preliminară, a concludenţei sau pertinenţei probelor administrate în faza de urmărire penală, căci analiza este limitată, în materie de probe, la legalitatea administrării acestora de către organele de urmărire penală.

Similar, solicitarea inculpatului A. privind constatarea greşitei clasări a cauzei cu privire la martorul C. nu poate fi primită, cu argumentarea că în procedura de cameră preliminară nu pot fi analizate aspecte care ţin de netrimiterea în judecată a oricăror alte persoane, judecătorul de cameră preliminară fiind ţinut să se raporteze strict la faptele şi persoanele care fac obiectul trimiterii în judecată, în deplină concordanţă cu art. 371 din C. proc. pen.

De altfel, exercitarea acţiunii penale faţă de o anumită persoană intră în competenţa funcţională exclusivă a procurorului, potrivit art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., singura situaţie în care judecătorul poate dispune procurorului să completeze urmărirea penală sau să pună în mişcare acţiunea penală fiind aceea a admiterii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, procedură diferită, însă, reglementată expres de art. 340-341 C. proc. pen.

Aşadar, netrimiterea în judecată a martorului C. este un aspect care vizează aprecierea procurorului privind răspunderea sa în acest dosar, chestiune ce nu poate fi analizată prin invocarea neregularităţii întocmirii rechizitoriului.

S-a apreciat că nici critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, invocată de către inculpatul B., din perspectiva modalităţii soluţionării unor cereri ori nesoluţionării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. nu este întemeiată.

Curtea a reţinut că respingerea anumitor solicitări ale inculpatului de administrare a unor probe nu reprezintă o soluţie nelegală, câtă vreme procurorul a motivat dispoziţia de respingere a probelor şi a considerat că probele deja administrate sunt suficiente pentru a sesiza instanţa cu rechizitoriul, iar din coroborarea acestora rezultă explicit, în opinia sa, comiterea faptei de către inculpat. De asemenea, procurorul a explicat şi motivele pentru a apreciat că probele a căror administrare se solicită de către inculpat nu sunt de natură a sprijini urmărirea penală legal desfăşurată.

Curtea a mai reţinut că legiuitorul a lăsat organului de urmărire penală facultatea de a administra sau nu probe, desigur, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, consecinţa unei greşite evaluări a acestuia cu privire la caracterul complet al materialului probator fiind un aspect ce va fi dezbătut în faţa judecătorului fondului în etapa cercetării judecătoreşti şi care poate fi suplinit prin completarea probelor administrate în faza urmăririi penale.

De asemenea, lipsa administrării unor probe solicitate de către inculpat nu conduce, în mod automat, la încălcarea dreptului la apărare prevăzut în favoarea acestuia şi nici la violarea dreptului acuzatului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor omului şi de art. 8 C. proc. pen., ci trebuie apreciat, de la caz la caz, dacă o probă este utilă cauzei astfel încât să se impună administrarea sa, apreciere pe care o face fie procurorul, în cursul urmăririi penale, fie judecătorul, în cursul cercetării judecătoreşti.

Dacă s-ar considera în sens contrar ar însemna ca, în cursul urmăririi penale, toate cererile de administrare de probe să fie admise, fără o evaluare asupra necesităţii lor, însă este evident că voinţa legiuitorul nu a fost aceasta, atâta timp cât dispoziţiile procedurale îi acordă organului de urmărire penală şi opţiunea de a respinge anumite cereri formulate de participanţii la proces, atunci când le constată nefondate.

Nici susţinerile privitoare la lipsa unui răspuns la plângerile formulate în exercitarea controlului ierarhic, conform art. 339 C. proc. pen., nu au putut fi primite. În consens cu parchetul, judecătorul de cameră preliminară nu a identificat în dosarul de urmărire penală plângerile formulate de către inculpatul B. împotriva ordonanţei prin care s-a dispus respingerea cererii de efectuarea unei expertize ori împotriva ordonanţei prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii înregistrărilor ambientale. Simpla depunere a unor copii ale aşa-ziselor plângeri în faţa judecătorului de cameră preliminară, fără a purta vreo menţiune din partea organului de urmărire penală ori fără a se indica în concret filele din dosarul de urmărire penală la care acestea s-ar regăsi fizic, nu sunt în măsură a dovedi veridicitatea celor invocate.

Oricum, dacă prin respingerea unor cereri de probe ori prin omisiunea soluţionării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. s-ar produce vreo vătămare inculpatului, această vătămare nu este sinonimă cu nulitatea, deoarece această sancţiune este condiţionată şi de inexistenţa unui remediu efectiv pus la dispoziţia celui interesat, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. pen., or, acest remediu este reprezentat de posibilitatea pusă la îndemâna oricărui acuzat de a cere administrarea de probe şi cursul judecăţii, care să ajute la verificarea apărărilor formulate.

Întrucât cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A. şi B. s-au dovedit a fi nefondate, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, judecătorul de cameră preliminară a observat că instanţa sesizată cu rechizitoriul este competentă din punct de vedere material şi teritorial în soluţionarea cauzei, potrivit art. 38 alin. (1) lit. e) şi art. 41 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi că în speţă nu se reliefează acte de urmărire penală care să fie sancţionate cu nulitatea absolută sau relativă şi nici probe care să poată fi excluse, rechizitoriul fiind întocmit în conformitate cu exigenţele impuse de art. 328 C. proc. pen.

Întrucât în cauză nu au fost ridicate alte cereri şi excepţii prin care să fie valorificate eventuale cazuri de nulitate relativă, iar din oficiu judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de judecată competente nu a identificat neregularităţi care ar atrage nulitatea absolută, curtea, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, cererile privind constatarea neregularităţii actului de sesizare, nelegalitatea actelor de urmărire penală şi neloialitatea administrării probatoriului, formulate de către inculpaţii A. şi B..

Împotriva acestei încheieri, au formulat contestaţie inculpaţii A. şi B. care, atât în scris, cât şi oral, la termenul de dezbateri din 29 ianuarie 2025, au reiterat fidel criticile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, susţinând că soluţia pronunţată de acesta este netemeinică şi nelegală.

Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii atacate, prin prisma motivelor de contestaţie invocate, în limitele conferite de dispoziţiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen., art. 281 din C. proc. pen. (astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 302/2017 a instanţei de contencios constituţional, publicată în M. Of. nr. 566 din 17.07.2017) şi art. 282 alin. (2) din C. proc. pen. (având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 554/19.09.2017, publicată în M. Of. nr. 1013 din 21.12.2017), Înalta Curte, apreciază nefondate contestaţiile formulate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte, reţine limitele şi specificul obiectului procedurii de faţă, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 din C. proc. pen., normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Legalitatea sesizării implică verificarea, reală şi efectivă, a îndeplinirii condiţiilor de formă şi conţinut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează exigenţelor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare, inter alia, la verificarea sa prealabilă de către procurorul ierarhic superior, la indicarea persoanelor trimise în judecată, a faptelor reţinute în sarcina acestora, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat opţiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În această etapă, accentul cade pe verificarea clarităţii acuzaţiei, respectiv a descrierii faptelor penale - ca manifestări în sfera realităţii obiective - într-o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpaţilor înţelegerea deplină a conţinutului faptic al acuzaţiilor penale, iar judecătorului - individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului şi limitelor judecăţii.

Legalitatea administrării probelor presupune verificarea, din perspectiva dispoziţiilor art. 101-102 din C. proc. pen., a legalităţii procedeelor probatorii şi a mijloacelor de probă administrate în faza iniţială a procesului.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

În materia probaţiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate - excluderea probelor care au stat la baza dispoziţiei de trimitere în judecată, dar care au fost administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conţinutului informativ al probelor de către procuror şi cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora reprezintă chestiuni esenţial circumscrise conceptului de "apreciere a probelor", în înţelesul art. 103 din C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.

Legalitatea efectuării actelor de urmărire penală presupune verificarea, în condiţiile legii, a tuturor actelor de urmărire penală, examen care, similar verificării competenţei, pentru a avea un caracter efectiv trebuie să îndeplinească, deopotrivă, exigenţele anterior menţionate.

În definirea limitelor verificărilor efectuate de judecătorul de cameră preliminară, sunt pertinente, de asemenea, dispoziţiile relative la nulităţi, ele disciplinând atât participanţii procesuali îndreptăţiţi a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât şi coordonatele procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.

Aşadar, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific inevitabil formal.

Analizând în aceste coordonate de principiu contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, reţine următoarele:

În ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare, instanţa de contestaţie reţine sub aspectul acuzaţiilor aduse inculpaţilor, A., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. şi B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. că, din împrejurările descrise atât într-o manieră sintetică (cu ocazia prezentării încadrării în drept), cât şi detaliat, în partea expozitivă a rechizitoriului, rezultă că acuzaţia adusă inculpatului A. constă în aceea că, în luna iulie a anului 2023, a promis suma de 160.000 RON, martorului C., reprezentând un procent de 20% din suma de 800.000 RON, pe care acesta din urmă ar fi trebuit să o obţină pentru Arhiepiscopia Tomisului, în urma folosirii influenţei pe care a afirmat că o deţinea asupra funcţionarilor cu drept de decizie în această privinţă din cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte şi inculpatului B., constând în aceea că în luna iulie a anului 2023, l-a ajutat pe suspectul A. să comită infracţiunea reţinută în sarcina sa, prin negocierea termenilor concreţi în care urma să se realizeze cumpărarea de influenţă şi să fie disimulată originea sa, prin negocierea termenilor concreţi în care urma să se realizeze cumpărarea de influenţă şi să fie disimulată originea ilicită a sumei respective de bani.

Aşadar, în ceea ce priveşte modul de descriere a faptelor pentru care inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată, se constată că actele obiective imputate au fost prezentate de o manieră clară şi inteligibilă în cuprinsul rechizitoriului, fiind apte să permită inculpaţilor cunoaşterea şi înţelegerea întocmai a acuzaţiilor aduse, pregătirea unei apărări corespunzătoare în raport cu acestea, dar şi stabilirea exactă a obiectului judecăţii, astfel cum impun dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen.

Fără a face minime aprecieri asupra temeiniciei fondului acuzaţiilor penale, se observă că, în partea expozitivă a rechizitoriului au fost indicate de către procuror împrejurările, modalitatea şi perioada de timp în care au fost comise presupusele fapte penale, contextul în care ele ar fi fost săvârşite şi succesiunea evenimentelor din care, în opinia procurorului, ar rezulta vinovăţia inculpaţilor A. şi B.. S-a realizat, totodată, o prezentare coroborată a materialului probator pe care se fundamentează dispoziţia de trimitere în judecată, urmând ca instanţa să stabilească, în urma cercetării judecătoreşti, dacă respectivele fapte, aşa cum au fost prezentate de către Ministerul Public, întrunesc sau nu elementele de conţinut ale infracţiunilor de care inculpaţii sunt acuzaţi.

În acest punct al analizei se impune observaţia că operaţiunea de descriere a unor fapte sau situaţii cu semnificaţie juridică (subsumată obiectului camerei preliminare şi obiectiv cenzurabilă în această fază) este distinctă de operaţiunea de interpretare a semnificaţiei juridice a acelor fapte/situaţii, aceasta din urmă fiind eminamente specifică actului de judecată. O descriere adecvată a faptelor sau împrejurărilor de fapt constituie o cerinţă nu doar necesară, ci şi suficientă pentru a se concluziona în sensul legalităţii sesizării, analiza detaliată a relevanţei juridice a respectivelor împrejurări neconstituind un criteriu distinct şi suplimentar de evaluare a regularităţii sesizării, în procedura de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte critica inculpaţilor A. şi B. referitoare la constatarea lipsei loialităţii strângerii şi administrării probelor şi a nulităţii probei cu înregistrările ambientale realizate de numitul C., cu consecinţa înlăturării acestora şi a probelor derivate (proceselor-verbale de redare), întrucât înregistrarea audio-video este în fapt o măsură de supraveghere tehnică, care nu a fost autorizată provizoriu de către procuror şi nici de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind deci incidentă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J., precum şi faptul că martorul C. a acţionat ca un veritabil colaborator al D.N.A., provocându-i pe cei doi inculpaţi să săvârşească o faptă ilicită, contrar prevederilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Aşa cum rezultă din actele dosarului martorul C. nu a acţionat la indicaţiile parchetului, întrucât organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu la data de 22.11.2023, având la bază un material publicat de către site-ul de investigaţii www.x.ro, de unde rezultau indicii privind săvârşirea de către Arhiepiscopul Tomisului, A., a infracţiunii de cumpărare de influenţă şi de către C. a infracţiunii de trafic de influenţă.

Aşadar, materialul site-lui de investigaţii D. a fost înregistrat la data de 30.06.2023, cu mult timp înainte de sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală şi, prin urmare, nu a existat niciun fel de colaborare între Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa şi D. şi C..

Mai mult, textul invocat se referă la cu totul alte ipoteze, şi anume atunci când organul de urmărire penală utilizează promisiuni în scopul obţinerii de probe, respectiv la situaţia în care Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa i-ar fi făcut martorului C. promisiuni pentru ca acesta să declare într-un fel sau altul sau să poarte tehnică pusă la dispoziţie de către organul de urmărire penală, ceea ce nu este cazul. Aşadar, textul nu se referă la situaţia în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracţiuni.

De asemenea, este neclar la ce promisiuni ale lui C. se referă inculpaţii, din moment ce tipicitatea infracţiunii de trafic de influenţă având ca făptuitor pe C. include pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii, iar nu promisiunea, care face parte din tipicitatea infracţiunii de cumpărare de influenţă, presupus săvârşită de inculpatul A..

Deopotrivă, în cauză nu îşi găseşte aplicabilitatea Decizia ÎCCJ nr. 64/2023, publicată în M. Of. nr. 1047/20.11.2023 deoarece, din actele dosarului nu reiese că a existat vreo colaborare între C. şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, primul acţionând ca un veritabil avertizor public de integritate, care a avut ca scop raportarea, divulgarea publică a unor informaţii privind presupuse încălcări ale legii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Se poate reţine că martorul C. a acţionat ca particular, colaborator al unei publicaţii de investigaţii care pregătea o campanie de divulgare publică a unor presupuse acte de corupţie din Biserica Ortodoxă Română, cu prezentarea mai multor cazuri concrete, din mai multe zone ale ţării.

Aşadar, susţinerile inculpaţilor în sensul că C. nu ar fi avertizor de integritate conform Legii 361/2022, nu pot fi reţinute, întrucât:

Potrivit art. 2 din Legea nr. 361/2022, alin. (1) lit. a), prezenta lege se aplică persoanelor care efectuează raportări şi care au obţinut informaţiile referitoare la încălcări ale legii, într-un context profesional.

De asemenea, art. 3 pct. 9 din aceeaşi lege defineşte contextul profesional - activităţi profesionale, actuale sau anterioare, de orice natură, remunerate sau nu, desfăşurate în cadrul autorităţilor, instituţiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum şi în cadrul persoanelor juridice de drept privat, în baza cărora persoanele pot obţine informaţii referitoare la încălcări ale legii şi pot suferi represalii în caz de raportare a acestora.

Mai mult decât atât, conform art. 1 alin. (7) din Legea nr. 361/2022, această lege nu aduce atingere normelor de procedură penală.

Se constată că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că prin Decizia nr. 2831/01.11.2003 a Episcopiei Romanului, martorul C. a fost încadrat în postul de preot paroh, la parohia Hîrja, Protopopiatul Oneşti. Din Decizia nr. 92/2010 din 01.09.2010 a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, reiese că martorul C. şi-a dat demisia, iar conform adresei nr. x/27.09.2023, martorului "i s-a acordat binecuvântare pentru săvârşirea lucrărilor sfinte, în calitate de îmbisericit la Parohia Heltiu - Boiştea, Protopopiatul Oneşti, jud. Bacău".

Prin urmare, martorul C. avea calitatea de avertizor public de integritate deoarece a făcut şi făcea parte dintr-o protoierie, componentă a Bisericii Ortodoxe Române, persoană juridică de interes public, aşa cum a fost recunoscută prin H.G.. 53/2008, care are în componenţa sa protoieriile, conform art. 40 din actul menţionat.

Martorul C., în calitate sa de avertizor în interes public, a recurs la divulgarea publică prin intermediul presei, a unor informaţii referitoare la încălcări ale legii. Divulgarea publică este definită în art. 3 pct. 6 din Legea nr. 361/2022, ca fiind punerea la dispoziţie, în orice mod, în spaţiul public a informaţiilor referitoare la încălcări ale legii. Potrivit art. 19 alin. (2) din aceeaşi lege, sesizarea privind încălcarea legii prin divulgare publică se poate adresa presei, organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale, organizaţiilor neguvernamentale, comisiilor parlamentare sau prin punerea la dispoziţie în orice mod în spaţiul public a informaţiilor referitoare la încălcări ale legii.

Conform art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din Legea nr. 361/2022 avertizorul în interes public care divulgă public informaţii privind încălcarea legii beneficiază de protecţie în cazul în care are motive să considere că în cazul raportării externe riscă represalii sau o probabilitate redusă ca încălcarea să fie remediată.

Aşadar, martorul C. a acţionat a acţionat în mod legitim ca avertizor de integritate, şi nu în mod provocator, ci a expus doar oportunitatea obţinerii de către Arhiepiscopia Tomisului a unei finanţări în schimbul unui comision de 20%, inculpaţii nefiind obligaţi sau determinaţi sub vreo formă să accepte propunerea martorului.

Prin urmare, se constată că, prin încheierea contestată, în mod corect s-a reţinut că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen. întrucât acestea fac trimitere la organele de urmărire penală sau organele ce acţionează pentru acestea or, martorul C. nu a acţionat în niciuna dintre aceste calităţi. Nici alin. (1) al aceluiaşi articol nu se referă la situaţia în care promisiunea face parte chiar din tipicitatea unei infracţiuni.

Deopotrivă, în ipoteza în care s-ar reţine că provocarea trebuie analizată şi în cazul unei persoane private, aceasta nu se poate realiza în etapa camerei preliminare, ci pe fondul cauzei după administrarea materialului probator.

Ca atare, se apreciază că sunt întemeiate aspectele reţinute de judecătorul de cameră preliminară, în sensul că înregistrările efectuate de martorul C. se încadrează în dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen., contrar apărărilor formulate conform cărora înregistrările au caracteristicile unei măsuri de supraveghere tehnică, fiind lipsite de încuviinţările şi garanţiile procesului penal. În acest sens a statuat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 212/09.04.2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., care, în cuprinsul considerentelor, aminteşte de Decizia nr. 813/9.12.2021, prin care Curtea a constatat că sintagma "înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane" la care fac referire dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen. reglementează o excepţie de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din acelaşi cod, conform căreia supravegherea tehnică este dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) - c) din C. proc. pen., şi este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conform art. 142 alin. (1) din C. proc. pen..

Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privinţa efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen., garanţii suplimentare, de natură să protejeze dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă. Astfel, textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terţii.

Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane nu restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condiţiile art. 139 alin. (1) din C. proc. pen.. Mai mult, prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată, paragrafele 22 şi 23, Curtea a constatat că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video.

Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private - invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.

De asemenea, prin Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, paragraful 27, Curtea a reţinut că unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. Astfel, s-a reţinut că înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerinţe prevăzute la art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., respectiv:

înregistrările să fie făcute de către părţi sau de către alte persoane şi înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terţii. În ceea ce priveşte prima condiţie s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părţi sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiţie anterior menţionată s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorităţii statului, o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată.

S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversaţiei, nefiind un simplu observator, precum şi faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanţi ai autorităţilor publice(paragrafele 13, 14, 17 şi 20).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că martorul C. nu a acţionat în calitate de agent al statului, neavând vreo înţelegere cu organele judiciare, ci a acţionat ca avertizor public de integritate potrivit Legii nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public şi, de aceea, nu era necesară autorizarea probei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În aceste condiţii, în cauză, aşa cum s-a anteferit nu este aplicabilă Decizia HP nr. 64/2023 a I.C.C.J. care priveşte, printre altele, procedura prevăzută de art. 148 alin. (3) din C. proc. pen. referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire.

Referitor la critica privitoare la faptul că la dosar nu se regăsesc originalele înregistrărilor audio/video, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, se constată că în cauză este vorba despre înregistrări deja stocate pe anumiţi suporţi optici puşi la dispoziţie de către martorul C., organul de urmărire penală efectuând în acest caz numai o operaţiune de colectare a înregistrării şi de accesare a comunicării prin ascultarea şi vizualizarea fişierelor stocate, neavând înregistrările originale, astfel că accesarea fişierelor de pe suporţii optici de către organele de urmărire penală ulterior înregistrării ori colectării acestora nu se mai află sub incidenţa art. 138 alin. (3) C. proc. pen.. Prin urmare, având în vedere că proba cu înregistrările ambientale nu este lovită de nulitate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 102 alin. (4) C. proc. pen., privind excluderea probelor derivate (procesele-verbale de transcriere).

În ceea ce priveşte critica privind constatarea nulităţii relative a ordonanţei de punere în mişcare acţiunii penale având în vedere existenţa unei cauze dintre cele de la art. 16 C. proc. pen. se constată că această chestiune ţine exclusiv de fondul cauzei. O ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale poate fi, cel mult neîntemeiată, adică ar conduce, împreună cu rechizitoriul x act de sesizare al instanţei, la reţinerea nevinovăţiei inculpaţilor sau la prescrierea faptelor şi nicidecum la nelegalitatea sa. De altfel, acest aspect a fost tranşat de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 116/2022 paragraful 16: "În aceste condiţii, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. Aşadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale."

În ceea ce priveşte critica inculpatului A. privind constatarea nelegalităţii trimiterii în judecată pe baza unei singure probe ce constă în depoziţia unui colaborator sub acoperire este o apărare ce poate face obiectul unei apărări pe fondul cauzei şi nu în cadrul procesual pendinte.

Critica aceluiaşi inculpat privind constatarea greşitei clasări a cauzei privind martorul denunţător C., de asemenea nu poate fi atacată în procedura camerei preliminare, care se referă la legalitatea actelor de urmărire penală care stau la baza trimiterii în judecată.

Referitor la critica inculpatului A. privind lipsa ordonanţelor de delegare, această nu poate fi primită având în vedere că toate actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară reprezintă simple constatări cu caracter administrativ, iar nu toate au fost avute în vedere la întocmirea rechizitoriului, iar pentru altele nu era necesară o delegare a procurorului.

Cu privire la critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, invocată de către inculpatul B., din perspectiva modalităţii soluţionării unor cereri ori nesoluţionării unor plângeri formulate conform art. 339 C. proc. pen. nu este întemeiată, întrucât lipsa unui răspuns la o cerere formulată în cursul urmăririi penale nu poate să conducă la concluzia încălcării dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea cauzelor CEDO, Bulfinski contra României şi Teixeira di Castro contra Portugaliei invocate de inculpatul B. se constată că acestea nu sunt aplicabile în cauza de faţă, întrucât martorul a acţionat în virtutea dreptului său de avertizor în interes public; în cauza Bulfinski, condamnarea a survenit pe fondul necercetării suficiente a acuzaţiei de provocare, iar în cauza Teixeira di Castro, condamnarea a survenit pe fondul insistenţei nepermise a agenţilor statului pentru ca acesta să cumpere droguri.

În ceea ce priveşte celelalte critici privind nelegalitatea administrării probelor între momentul începerii urmăririi penale in rem şi cel al dispunerii în continuare a urmăririi penale/lipsa datelor de identificare ale dispozitivului folosit la efectuarea înregistrării, susţinându-se că procesul-verbal de transcriere întocmit la data de 05 decembrie 2023 ar fi incomplet, lipsind semnătura procurorului, având în vedere că aceste critici nu au făcut obiectul cererilor şi excepţiilor formulate de inculpatul A. în faţa judecătorului de cameră preliminară, motiv pentru care nu pot fi analizate direct în calea de atac a contestaţiei.

Art. 282 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., ce poartă denumirea marginală "Nulităţile relative" prevede următoarele:

"(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate."

Or, în acord cu judecătorul de la fond, instanţa de contestaţie reţine că în cauză au fost respectate dispoziţiile legale sus-menţionate, nefiind identificate încălcări ale acestora, astfel încât apar ca neîntemeiate criticile inculpaţilor.

Susţinerile privind insuficienta motivare a hotărârii atacate sunt nefondate, Înalta Curte constatând că judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe a răspuns succint, dar efectiv, criticilor formulate de inculpaţi, instanţa de contestaţie fiind în măsură să deceleze şi să cenzureze raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia de respingere a excepţiilor formulate de inculpaţi în procedura de cameră preliminară şi care fac obiectul căii de atac promovate.

Potrivit art. 101 din C. proc. pen. care reglementează principiul loialităţii probelor, "(1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe."

Analizând actele şi lucrările dosarului, similar judecătorului de la instanţa de fond, Înalta Curte, Completul de 2 judecători, nu identifică nicio încălcare a prevederilor legale anterior redate de natură să atragă îndepărtarea din materialul probator, ca probe neloial obţinute.

Aşa fiind, întrucât nu au fost constatate încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează administrarea probelor, atât din perspectiva legalităţii, cât şi a loialităţii acestora, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, au fost respinse criticile apărării sub acest aspect.

În ceea ce priveşte legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că au fost respectate prevederile legale ce reglementează succesiunea etapelor acestei faze procesuale, toate ordonanţele de începere a urmăririi penale, de extindere a urmăririi penale, de continuare a urmăririi penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale fiind emise în conformitate cu dispoziţiile procesuale penale.

Astfel, rechizitoriul se limitează la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cuprinde datele referitoare la fapte şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. proc. pen.. De asemenea, în cuprinsul acestuia sunt enumerate datele referitoare la persoana inculpaţilor, activităţile de urmărire penală efectuate, precum şi alte soluţii dispuse în cauză, rechizitoriul fiind analizat şi confirmat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef serviciu al structurii de parchet competente.

Pentru considerentele astfel expuse, Înalta Curte, apreciază încheierea atacată ca fiind legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 347 şi art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.

Totodată, având în vedere că inculpaţii se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea contestatorilor-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 127/P/CP din data de 14 noiembrie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 26 februarie 2025.