Prescription of forgery charges and increased suspended sentence for notary’s abuse in office

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Deliberând asupra apelurilor ce fac obiectul cauzei, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 66 din data de 02 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 1 an şi 4 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 1 an, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 din C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare şi a aplicat pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 1 an şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 7 luni închisoare aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, perioadă în care inculpatul a fost obligat să respecte obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. d), alin. (3) din C. pen.

A atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A dispus ca executarea pedepsei accesorii să se efectueze în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen., iar executarea pedepsei complementare în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 320 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de 10 luni închisoare, în detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor false, respectiv: declaraţia nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019 şi certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019 (aflate în volumul II dos u.p)

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către partea civilă C. şi a obligat în solidar pe inculpaţi la plata sumei de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, şi 1.138,5 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpaţi la plata sumei de 1600 RON fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi faza de judecată.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 din C. pen., constând în aceea că, la data de 19.02.2019, în calitate de notar public, cu ştiinţă, nu a menţionat-o pe partea civilă C. ca fiind moştenitoarea mamei sale, D., în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/26.02.2019, acţionând cu forma vinovăţiei cerută de lege- intenţie directă, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi l-a urmărit, neîndeplinindu-şi obligaţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, respectiv aceea de a proceda la verificarea şi stabilirea identităţii părţii, înainte de autentificarea înscrisului, astfel încât să se asigure că persoana care participă la încheierea actului şi îl semnează este aceeaşi cu persoana menţionată în cuprinsul actului respectiv, constatând că cea care s-a prezentat la sediul biroului său nu este C. şi acceptând ca această persoană, respectiv inculpata B., să semneze în locul persoanei vătămate C. declaraţia de renunţare la succesiune pe care a autentificat-o apoi prin încheierea nr. 385/19.02.2019, cât şi obligaţia legală prevăzută de art. 86 rap. la art. 140 şi art. 141 din Legea nr. 36/1995, respectiv aceea de a refuza îndeplinirea actului notarial, în speţă redactarea şi autentificarea declaraţiei de renunţare la moştenire, deşi a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, întrucât persoana care s-a prezentat în faţa sa nu era numita C..

S-a mai reţinut că acelaşi inculpat a săvârşit şi infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în perioada 19.02.2019-26.02.2019, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de notar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu:

- a falsificat încheierea de autentificare a declaraţiei nr. 385 la data de 19.02.2019, atestând în mod nereal în cuprinsul acesteia faptul că în faţa sa s-a prezentat C. care, după ce a citit actul, a declarat că i-a înţeles conţinutul, că cele scrise în act reprezintă voinţa sa, a consimţit la autentificarea înscrisului şi a semnat unicul exemplar, precum şi toate anexele, deşi ştia că C. nu a fost prezentă în biroul notarial şi nu a semnat declaraţia respectivă;

- a falsificat încheierea finală nr. 123/2019 la data de 26.02.2019, întrucât a consemnat în fals în cuprinsul acesteia că, în calitate de notar public, a constatat că C. este străină de succesiune prin renunţare în termen, conform declaraţiei autentificate sub nr. x/19.02.2019, deşi ştia că C. nu a renunţat la moştenire şi nu a semnat declaraţia respectivă;

- a falsificat certificatul de moştenitor nr. 85 la data de 26.02.2019 consemnând în fals în cuprinsul acestuia faptul că C. a renunţat la succesiune, conform art. 1120 din C. civ. şi potrivit declaraţiei autentificate sub nr. x/19.02.2019, deşi ştia că C. nu a renunţat la moştenire şi nu a semnat declaraţia respectivă.

Totodată, curtea de apel a reţinut că inculpata B. a săvârşit infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, la data de 19.02.2019, a semnat, în fals, în locul părţii civile C., declaraţia autentificată prin încheierea nr. 385/19.02.2019 de către notarul public A..

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt reiese din coroborarea următoarelor mijloace de probă: declaraţiile date de martorii E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., succesiunea lucrărilor notariale instrumentate în ceea ce priveşte modul de lucru al inculpatului A., declaraţiile inculpaţilor, expertiza criminalistică întocmită în faza de urmărire penală, declaraţiile persoanei vătămate C..

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, în cursul lunii februarie 2019, tatăl părţii civile, numitul E., a solicitat deschiderea procedurii succesorale notariale după defuncta D. (soţia sa), Biroului notarial A., fiind depusă sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale (Anexa 24), înscris ce se eliberează o singură dată la cererea moştenitorilor (succesibililor) prezumtivi ai defunctului.

S-a mai reţinut că Anexa 24 reprezintă un act administrativ ce nu este apt a atesta calitatea de moştenitor sau dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile deţinute de defunct.

Potrivit acestui document, moştenitorii defunctei D. ar fi: E. -în calitate de soţ supravieţuitor şi K., C., L.- în calitate de fiice.

Cele două fiice K. şi L. au dat declaraţii de renunţare la moştenire în faţa inculpatului (la o dată ulterioară şi a 4-a fiică, G.).

În schimb, în ceea ce o priveşte pe numita C., care, în intervalul 03.05.2017-18.12.2021, s-a aflat în detenţie în Penitenciarul pentru femei N., inculpatul a acceptat ca în locul acesteia să semneze declaraţia de renunţare la moştenire autentificată sub nr. x/19.02.2019, coinculpata B., fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1996, care îl obligau să refuze autentificarea declaraţiei de renunţare la moştenire, în condiţiile în care inculpata B. nu i-a prezentat cartea de identitate în original, acceptând, totodată, ca la dosarul succesoral nr. x/2019 să fie depusă o fotocopie a cărţii de identitate seria x nr. x (titular partea civilă C.), care prezintă degradări şi urme de pliere.

Ulterior, inculpatul, în baza declaraţiilor de renunţare la moştenire, a întocmit certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019, prejudiciind-o pe partea civilă C., prin înlăturarea acesteia de la moştenirea mamei sale.

În baza acestui certificat de moştenitor, bunurile succesorale au fost înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2019, în favoarea martorei J..

În ceea ce priveşte modul de lucru al inculpatului, respectiv procedura adoptată în cazul sesizării cu dezbaterea unei succesiuni, instanţa de fond a reţinut următoarea succesiune a evenimentelor:

- iniţial, la sediul biroului notarial, s-a prezentat martorul H., interesat în cauză pentru a obţine informaţii cu privire la deschiderea unei moşteniri;

- ulterior, la sediul biroului notarial, s-a prezentat numitul E., soţul supravieţuitor al defunctei D.;

- la data de 04.02.2019, martorele K. şi L., descendentele de gradul I ale defunctei D., s-au prezentat la biroul notarial, unde au declarat că renunţă la succesiunea mamei lor;

- în vederea autentificării declaraţiilor, inculpatul a procedat la identificarea martorelor, cărora li s-au solicitat cărţile de identitate în original, s-au efectuat copii xerox de pe acte de către angajaţii biroului notarial.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care celelalte acte aflate în dosarul succesoral se regăsesc în xerocopii realizate chiar de către biroul notarial, aşa cum se procedează de fiecare dată după cum au arătat angajaţii biroului notarial, nelegalitatea faptelor inculpatului, sub aspectul încălcării prevederilor art. 85 din Legea nr. 36/1995, este evidentă, deoarece în situaţia părţii civile C., inculpatul a înţeles să ignore aceste obligaţii, acceptând ca declaraţia de renunţare la moştenirea defunctei D. să fie semnată de o terţă persoană, respectiv de către inculpata B., cu încălcarea art. 975, art. 1120, art. 1121, din C. civ.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a constatat că prin modalitatea în care a acţionat, atestând, în mod nereal, cu ştiinţă, că partea civilă C. a renunţat la moştenire (în condiţiile în care în faţa sa s-a prezentat inculpata B.), inculpatul A. a comis fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv intenţia directă.

Totodată, s-a reţinut că inculpata B. a semnat declaraţia de renunţare la moştenire prin contrafacerea subscrierii, respectiv aplicarea unei semnături care a dat aparenţa că este a celei îndrituită să semneze -moştenitoarea C., fapta fiind săvârşită cu intenţie directă.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, curtea de apel a reţinut că, deşi inculpatul A. nu a recunoscut comiterea faptelor, astfel cum au fost prezentate în actul de sesizare şi constatate de instanţă, pe baza probatoriului administrat, circumstanţele personale ale acestuia, cu referire la lipsa antecedentelor penale, cariera profesională îndelungată, conduita bună în cadrul comunităţii, conduita procesuală de a se prezenta de fiecare dată în faţa instanţei, sunt elemente care justifică reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 din C. pen., fiind împrejurări favorabile inculpatului, ce urmează a fi valorificate de către instanţă, prin alegerea unei pedepse orientate către limitele minime speciale.

Ca modalitate de executare a pedepsei rezultante, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 91 şi următoarele din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării acesteia şi că se justifică această modalitate neprivativă de libertate a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul inculpatului, acesta fiind în măsură să asigure conştientizarea consecinţelor faptelor comise, reacţia socială fiind proporţională atât cu gravitatea faptelor, cât şi cu circumstanţele personale pozitive ale inculpatului, căruia societatea îi acordă şansa unei reintegrări sociale adecvate.

Instanţa de fond a apreciat că nu se justifică interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care acesta s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunilor, aşa cum a solicitat reprezentantul parchetului, întrucât, în esenţă, în cazul notarilor publici interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. b) din C. pen. nu mai impune şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) din acelaşi cod, deoarece odată interzis dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, este implicit interzis şi dreptul de a ocupa funcţia de notar public.

S-a apreciat că, tocmai de aceea, în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, la art. 40 lit. f), se precizează expres că această calitatea de notar public încetează când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni.

În ceea ce priveşte solicitarea apărării de a se dispune amânarea aplicării pedepsei, instanţa de fond a reţinut că aceasta contravine prevederilor art. 83 alin. (2) din C. pen., legiuitorul excluzând posibilitatea acordării acestui beneficiu, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani (în cazul infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani).

Referitor la inculpata B., instanţa a reţinut existenţa unor factori de natură să favorizeze comportamentul infracţional, în sensul că nu se află la primul conflict cu legea penală, anterior fiind condamnată pe teritoriul altor state, nu a recunoscut săvârşirea faptei, nu s-a prezentat la niciun termen de judecată şi a apreciat că împrejurările de fapt, cert rezultate din actele dosarului, sunt în măsură să justifice stabilirea pedepsei, care exprimă gradul de pericol social concret pe care îl reprezintă fapta săvârşită şi asigură o justă sancţionare a acesteia şi o eficientă folosire a sancţiunii aplicate.

Astfel, instanţa a apreciat că stabilirea unei pedepse de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., realizează o justă individualizare a sancţiunilor, în raport cu gravitatea în concret a faptei comise şi periculozitatea inculpatei, relevate de probele dosarului.

Totodată, instanţa a considerat că, în raport de conduita inculpatei, care nu şi-a exprimat consimţământul de a presta muncă în folosul comunităţii, este necesară executarea pedepsei în regim de detenţie, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 91 şi urm. din C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că persoana vătămată C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpaţilor la plata daunelor materiale în cuantum de 75.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2019, cât şi morale, în sumă de 200.000 euro.

Prioritar, instanţa de fond a reţinut, contrar apărării formulate de către inculpaţi, că cererea de constituire parte civilă a fost formulată în termenul legal instituit prin prevederile art. 20 din C. proc. pen., anterior începerii cercetării judecătoreşti care a debutat la data de 09 februarie 2024, fiind lipsit de orice importanţă faptul că cererea de constituire parte civilă a fost depusă în faza camerei preliminare, în dosarul nr. x/2023.

În ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile, instanţa de fond a apreciat că sunt justificate doar în parte, cu argumentarea, în esenţă, că, deşi este de necontestat că partea civilă C. a fost privată de cota sa parte ce i se cuvenea din moştenirea mamei sale, prin fapta inculpaţilor care au întocmit/semnat în fals declaraţia de renunţare la moştenire şi emis certificatul de moştenitor ce constituie act de proprietate potrivit legislaţiei civile actuale, a cere ca suma încasată cu titlul de preţ urmare a vânzării perfectate sub nr. x/2019, să-i revină părţii civile, este lipsit de orice suport juridic.

Astfel, s-a reţinut în concret că partea civilă, în calitate de descendentă, alături de celelalte trei surori şi tatăl supravieţuitor, are vocaţie succesorală la moştenirea defunctei D., masa succesorală a defunctei fiind compusă din cota de 1/2 părţi din terenul intravilan în suprafaţă de 528 mp, împreună cu C1-locuinţă compusă din chirpici, cu suprafaţa de 69 mp, şi C2- anexă cu suprafaţa construită de 42 mp, imobil înscris în CF nr. x al localităţii Băileşti.

S-a mai reţinut că obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/2019 l-a constituit terenul intravilan în suprafaţă de 528 mp, împreună cu construcţia C3-casă de locuit cu suprafaţa totală de 161,25 mp, construcţia C4 cu suprafaţa construită la sol 10 mp, construcţia C5 -anexă cu suprafaţa construită 38 mp.

În raport cu art. 975 alin. (3) din C. civ., dacă nu ar fi fost înlăturată de la moştenire, partea civilă ar fi cules 3/16 părţi din 1/2 din bunuri, respectiv cota de 3/32 părţi din bunurile înscrise în certificatul de moştenitor nr. x/2019.

Instanţa de fond a constatat că singurul bun care se regăseşte atât în certificatul de moştenitor, cât şi în contractul de vânzare cumpărare nr. 1963 este terenul în suprafaţă de 528 mp, vocaţia părţii civile la despăgubiri limitându-se la acest bun (construcţiile c1 şi c2 fiind demolate la nivelul anului 2012, cum s-a consemnat în actul de vânzare cumpărare nr. x/2019).

Aşadar, s-a reţinut că, practic, partea civilă a fost prejudiciată cu 3/32 părţi din suprafaţa de 528 teren intravilan, care, potrivit grilelor notariale la nivelul anului 2023 a fost evaluat la 23 RON/mp, astfel că valoarea cotei cuvenite părţii civile este de aproximativ 1.138,5 RON.

Curtea de apel a avut în vedere şi pasivitatea părţii civile de a-şi dovedi prejudiciul material, acest criteriu al evaluării fiind sigurul element apt a contura valoarea de piaţă a bunului imobil.

Prin urmare, în raport de situaţia de fapt, instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpaţilor faţă de această parte civilă, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 din C. civ. şi, raportat la daunele morale, având în vedere împrejurările în care a aflat că minorii părţii civile lăsaţi în grija părinţilor nu mai locuiesc în casa părintească, relaţia interpersonală dintre partea civilă şi cel care a dispus de bunurile succesorale -tatăl său, care a achiziţionat un alt imobil unde îşi desfăşoară împreună viaţa de familie, a apreciat că acordarea sumei de 15.000 RON este proporţională cu gradul de suferinţă trăit, fără a constitui, în acelaşi timp o îmbogăţire fără justă cauză a părţii civile.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Instanţa de fond a exclus angajarea răspunderii părţii responsabile civilmente, Casa de asigurări a Notarilor Publici, întrucât, prin contractul încheiat cu inculpatul A., părţile au convenit ca asigurarea de răspundere civilă să devină inactivă în cazul prejudiciilor cauzate prin fapte săvârşite cu intenţie, cum este în cazul de faţă.

Având în vedere cuantumul daunelor acordate părţii civile, în baza art. 2502 din C. proc. pen., instanţa a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii.

Totodată, raportat la natura infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost condamnaţi, instanţa, în baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus anularea înscrisurilor false, respectiv: declaraţia nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019 şi certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019 (aflate în volumul II dos u.p)

În ceea ce priveşte solicitarea părţii civile de a fi desfiinţat şi contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/22.08.2019, judecătorul fondului a apreciat-o ca fiind nejustificată, cu argumentarea că soarta acestui act juridic depinde de modalitatea concretă în care se va realiza dezbaterea succesiunii după defuncta D. (în condiţiile în care bunurile i-ar reveni vânzătorului, valabilitatea actului nu ar fi afectată, securitatea raporturilor juridice fiind la adăpost).

Împotriva acestei sentinţe penale, au declarat apel, în termen legal, inculpaţii B. şi A. şi partea civilă C., care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpata B. a solicitat, în principal, admiterea apelului şi achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege), iar în subsidiar, dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen.

S-a invocat, în esenţă, o greşită apreciere a situaţiei de fapt şi o interpretare eronată a probatoriului, cu argumentarea că instanţa de fond a reţinut în mod neîntemeiat că apelanta ar fi avut o implicare activă în falsificarea documentelor notariale, fără existenţa unui probatoriu cert care să susţină această concluzie, cu atât mai mult cu cât din analiza înscrisurilor şi a declaraţiilor martorilor rezultă că s-a prezentat la notar exclusiv pentru confirmarea unei plăţi, iar prezenţa sa nu poate fi corelată cu acţiuni de natură frauduloasă.

În concret, inculpata a învederat că, aşa cum a declarat şi în faza de urmărire penală, s-a prezentat la biroul notarial în vederea confirmării plăţii parţiale din contul său în contul vânzătorului, numitul E., cu privire la imobilul dobândit de martora J., cu precizarea că suma de 10.000 euro a fost înmânată personal acestuia, în limita legală.

Totodată, a susţinut că, din analiza probatoriului administrat, rezultă că prezenţa sa la biroul notarial a fost constatată o singură dată, fără determinarea certă a datei, însă în mod incontestabil însoţită de vânzătorul E..

Apărarea a mai arătat că, în speţă, nu s-a dovedit că apelanta ar fi avut reprezentarea caracterului ilicit al actului pretins falsificat şi a subliniat că inculpata nu a utilizat înscrisul întocmit la biroul notarial, nu a beneficiat, direct sau indirect, de acesta ori de efectele sale juridice, întrucât nu a fost persoana care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, simpla prezenţă la notar neputând constitui un indiciu suficient pentru reţinerea intenţiei frauduloase.

Prin urmare, apărarea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că existenţa unei semnături pe un înscris echivalează automat cu asumarea efectelor juridice ale acestuia, fără a analiza dacă apelanta (fără studii şi care prestează servicii agricole) a avut cunoştinţă de conţinutul documentului sau dacă a acţionat în mod conştient în vederea producerii unor consecinţe juridice.

Aşadar, făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 618/2020 şi la principiile procesului penal, apărarea a solicitat aplicarea principiului in dubio pro reo.

Totodată, apărătorul ales al inculpatei a reclamat lipsa administrării unor probe suplimentare în faza cercetării judecătoreşti, criticând că hotărârea instanţei de fond s-a întemeiat exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală, fără a fi suplimentat cu elemente noi care să înlăture dubiile asupra existenţei infracţiunii.

Conchizând, apărarea a apreciat că se impune admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi pronunţarea unei soluţii de achitare, având în vedere insuficienţa probatoriului, aplicarea principiului in dubio pro reo şi lipsa elementului subiectiv necesar pentru existenţa infracţiunii de fals.

În subsidiar, în ceea ce priveşte dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., apărarea a arătat că, potrivit rechizitoriului, faptele imputate apelantei ar fi fost comise prin semnarea declaraţiei notariale la data de 19.02.2019.

Astfel, făcând trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018, şi nr. 358/2022, apărarea a susţinut că, în raport cu art. 154 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 26 aprilie 2024, luând în calcul şi perioada Decretelor Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 şi nr. 240 din 14 aprilie 2020, când pe perioada stării de urgenţă, între datele de 16.03.2020 şi 14.05.2020, prescripţia răspunderii penale a fost suspendată, cu excepţia cauzelor în care activitatea de urmărire penală sau de judecată a continuat conform prevederilor din anexele celor două decrete prezidenţiale.

Ca atare, apărarea a solicitat să se dispună o soluţie de încetare a procesului penal faţă de apelanta inculpată B..

În ceea ce priveşte acţiunea civilă promovată în cauză, apărarea a criticat, sub un prim aspect, modalitatea de constituire de parte civilă în cursul procedurii de cameră preliminară.

În opinia apărării, constituirea ca parte civilă în camera preliminară nu este reglementată de C. proc. pen., această etapă având ca obiect exclusiv verificarea competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, a actelor de urmărire penală şi a probatoriului administrat, context în care judecătorul de cameră preliminară poate doar lua act de o astfel de cerere, fără a se pronunţa asupra admisibilităţii acesteia.

S-a mai arătat că, potrivit art. 20 şi 374 din C. proc. pen., constituirea ca parte civilă trebuie realizată la primul termen de judecată, prin indicarea naturii şi întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază şi s-a apreciat că nerespectarea cerinţelor privind indicarea acestor elemente atrage imposibilitatea constituirii ca parte civilă, persoana vătămată având posibilitatea de a introduce acţiunea în faţa instanţei civile. De asemenea, după începerea cercetării judecătoreşti, modificarea pretenţiilor civile este permisă doar în ceea ce priveşte întinderea acestora, nu şi natura lor juridică.

Apărarea a mai susţinut că, dacă partea civilă a solicitat obligarea inculpatei exclusiv la plata daunelor morale sau materiale, după începerea cercetării judecătoreşti nu mai poate modifica obiectul cererii pentru a solicita alternativ repararea prejudiciului în natură sau prin echivalent bănesc, cu excepţia situaţiei în care iniţial a cerut repararea în natură şi, ulterior, a solicitat echivalentul bănesc. De asemenea, după acest moment procesual, nu mai pot fi solicitate dobânzi aferente prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. În aceste condiţii, cererile de modificare formulate ulterior sunt inadmisibile, întrucât nu au temei legal, partea civilă având posibilitatea de a introduce o acţiune separată la instanţa civilă pentru acoperirea integrală a prejudiciului.

În al doilea rând, s-a arătat că, prin cererea din data de 14.03.2024, persoana vătămată a solicitat, în temeiul principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.08.2019 încheiat la BNP O. (în esenţă, o mărire a "întinderii pretenţiilor") în care vânzător este numitul E., iar cumpărător numita J., persoane ce au calitatea de martor în cauza penală dedusă judecăţii.

Apărarea inculpatei a apreciat această solicitare ca fiind neîntemeiată, cu argumentarea, în esenţă, că, în procesul penal, desfiinţarea unui înscris falsificat are ca scop eliminarea acestuia din circuitul juridic, fără a afecta valabilitatea actelor juridice subsecvente, care nu constituie obiect al acţiunii penale şi care pot fi anulate doar printr-o acţiune civilă.

A mai arătat că instanţa penală nu poate anula un act juridic, ci poate doar să desfiinţeze un înscris care constituie probă, conform art. 25 alin. (3) şi art. 315 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen., precum şi faptul că desfiinţarea unui înscris nu echivalează cu anularea unui negotium juris, întrucât actele subsecvente rămân valabile, dacă nu sunt desfiinţate separat, conform regulilor dreptului civil. Principiul securităţii raporturilor juridice protejează terţii de bună-credinţă, iar anularea unui act juridic încheiat cu aceştia necesită probe clare privind reaua-credinţă, conform C. civ.

În concluzie, a solicitat respingerea apelului declarat de partea civilă, în sensul anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.08.2019 încheiat la BNP O., solicitat în temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Inculpatul A. a solicitat, pe cale de excepţie, fără a intra în soluţionarea fondului, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 6 CEDO şi art. 21 din Constituţie, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cu argumentarea, în esenţă, că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât judecătorul de prim grad jurisdicţional a pronunţat soluţiile din speţă cu încălcarea principiului nemijlocirii şi fără să analizeze efectiv mijloacele de probă pe care se bazează hotărârea atacată, preluând situaţia de fapt ca atare din rechizitoriu.

În concret, apărarea a apreciat că, în cazul în care "motivarea" unei hotărâri este preluată din rechizitoriu, în mod quasi identic, din punctul de vedere al formulării, şi identic, din perspectiva argumentelor pro şi contra, justiţiabilul este lipsit de efectivitatea apărării şi un grad de jurisdicţie.

Pe fondul cauzei, apărarea a solicitat, în temeiul art. 386 din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din prevederile art. 297 alin. (1) din C. pen. în dispoziţiile art. 298 din C. pen. şi achitarea:

- în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

- în subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În fine, în ultimul rând, a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte greşita încadrare juridică a faptelor imputate inculpatului, apărarea a arătat, în primul rând, că diferenţa principală dintre abuzul în serviciu şi neglijenţa în serviciu constă în forma de vinovăţie cu care este comisă fiecare dintre cele două infracţiuni.

Astfel, s-a învederat că abuzul în serviciu implică acţiuni comise cu intenţie directă (ipoteză în care autorul are o atitudine indiferentă cu privire la producerea rezultatului), în timp ce neglijenţa în serviciu presupune neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu bazată pe culpă cu sau fără prevedere.

În aceste coordonate de principiu, apărarea a susţinut că din examinarea considerentelor hotărârii atacate rezultă o eventuală culpă a apelantului, întrucât cuvântul "impunea", utilizat de judecătorul fondului, are în pasajul indicat pe larg în cuprinsul motivelor de apel, o semnificaţie echivalentă cu cea a cuvântului "trebuia", utilizat de legiuitor la definirea culpei simple (fără prevedere).

Aşadar, apărarea a solicitat să se observe că, din mijloacele de probă existente în cauză, nu rezultă că apelantul a acţionat cu intenţie ci, având în vedere depoziţiile martorilor (E., H., M.), precum şi declaraţia coinculpatei din faza de urmărire penală, rezultă că acesta nu a cunoscut, la 19.02.2019, faptul că persoana care s-a prezentat la biroul său notarial, pentru a semna declaraţia de renunţare la moştenire în favoarea tatălui său, era alta decât persoana vătămată C..

În ceea ce priveşte solicitarea de achitare pe motiv că fapta nu există, apărarea a susţinut că, aşa cum rezultă din depoziţia pe care apelantul a dat-o în faţa Curţii de Apel Craiova în data de 07.03.2024 (pp. 98-99 din dosarul Curţii de Apel Craiova), până la momentul în care organele de urmărire penală i-au adus la cunoştinţă acuzaţia pentru care a fost ulterior trimis în judecată, acesta nu a cunoscut că persoana care s-a prezentat în faţa sa în data de 19.02.2019 şi care a semnat cererea de renunţare la succesiune nu a fost numita C..

Mai mult, la acea întâlnire a fost prezent şi E., tatăl părţii civile C., care a declarat că nu i-a adus în niciun moment la cunoştinţă notarului A. că persoana care s-a prezentat în data de 19.02.2019, la sediul său profesional, nu este fiica sa.

Apărarea a mai susţinut că persoana despre care apelantul a aflat ulterior că se numeşte B. a prezentat actul de identitate în original şi fotocopie, iar acesta a procedat la identificarea sa, în aceeaşi manieră în care le identificase, în data de 04.02.2019, pe martorele K. şi L., fără să constate vreo diferenţă între documentul original şi cel prezentat în copie.

S-a apreciat că este posibil ca inculpatul, pe fondul încărcăturii profesionale deosebite din acea perioadă, dar şi al presiunii pe care familiile P. şi Q. o exercitau asupra acestuia (care se prezentau de fiecare dată în număr mare la biroul notarial al inculpatului, manifestând o atitudine agresivă, care perturba activitatea), să o fi identificat pe C. doar în baza verificării fotografiilor din actul original şi cel prezentat în copie.

Prin urmare, având în vedere că persoana care s-a prezentat în faţa apelantului semăna izbitor de mult cu C., inculpatul a considerat că aceasta este persoana vătămată.

Apărarea a învederat că din situaţia de fapt astfel cum a fost expusă în cele ce preced reiese că inculpatul a fost convins, pe toată perioadă de interacţiune cu B., că a discutat şi a identificat-o pe C., una dintre moştenitoarele defunctei D..

Cu privire la modalitatea de lucru a inculpatului, apărarea a făcut trimitere la înscrisurile depuse la dosar şi la martorul M. (angajat al biroului notarial), care a declarat la 07.03.2024 (p. 102 din dosarul Curţii de Apel Craiova) că, de obicei, părţile interesate veneau cu fotocopii/xerocopii ale actelor de identitate pe care le prezentau în original şi doar în situaţii excepţionale acesta realiza în cadrul biroului notarial xerocopii ale acestor documente.

Totodată, apărarea a susţinut că, la data de 19.02.2019, apelantul era extrem de încărcat pe plan profesional, iar în acea zi, deşi s-a prezentat, fără o programare prealabilă, persoana ce s-a recomandat drept C., însoţită de mai multe rude ale sale, printre care şi K., dar şi de alţi membri ai familiei Q., niciuna dintre persoanele prezente nu i-a comunicat inculpatului că persoana vătămată C. ar fi fost în executarea unei condamnări pe teritoriul Italiei.

S-a mai precizat că punctul de vedere al apelantului este confirmat de probele administrate în cauză (declaraţiile părţii civile, ale martorei K.) şi, cu precădere, de martorul E., care, audiat fiind în 07.03.2024 de Curtea de Apel Craiova (p. 106 din dosarul de fond), a declarat că nu i-a adus la cunoştinţă în niciun moment inculpatului că fiica sa C. era arestată în data de 19.02.2019. Mai mult, martorul a declarat în faţa organelor de urmărire penală, în data de 24.10.2022, că inculpata B. s-a prezentat la biroul notarial pentru a-l induce în eroare pe apelant, tocmai pentru că aceasta semăna din punct de vedere fizic cu persoana vătămată C..

Apărarea a subliniat că apelantul nu a avut în niciun moment reprezentarea că numitul E., persoană care a solicitat deschiderea procedurii succesorale după soţia sa D., ar fi putut prezenta o altă persoană pentru a semna declaraţia de renunţare în locul fiicei sale şi a învederat că în cuprinsul actului de sesizare nu este evidenţiat un motiv concret pentru care inculpatul să îndeplinească un act în mod defectuos, creând o pagubă cu buna-ştiinţă părţii civile.

S-a mai arătat că, de altfel, nici în cuprinsul rechizitoriului şi nici în hotărârea atacată nu este indicat vreun mobil pentru care, la finalul unei cariere profesionale fără pată până la acel moment, apelantul să intre în conflict cu legea penală.

În ceea ce priveşte înregistrarea AUD ce a fost pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală de către martora K., apărarea a susţinut, în esenţă, că inculpatul a fost într-o eroare de fapt cu privire la conţinutul discuţiei, întrucât a înţeles că martora K. a făcut referire cu acea ocazie la cea de-a patra fiică a numitului E. - G., care nu se regăsea în anexa nr. 24 eliberată de Primăria Băileşti ce cuprindea moştenitorii defunctei D., aşadar nu la C., care nu putuse semna cererea de renunţare la moştenire pentru că s-ar fi aflat în executarea unei pedepse privative de libertate pe teritoriul Italiei. Prin urmare, acesta a fost motivul pentru care notarul a sugerat martorei să se adreseze instanţei de judecată pentru desfiinţarea certificatului de moştenitor ce fusese emis în 26.02.2019.

În fine, apărarea a mai apreciat că infracţiunile de abuz în serviciu şi fals intelectual nu pot coexista din punct de vedere juridic cu privire la activitatea imputată apelantului şi a susţinut că faptele de fals intelectual intră sub incidenţa prescripţiei răspunderii penale în raport de data comiterii acestora, luând în considerare termenul de prescripţie de 5 ani (împlinit în luna februarie 2024).

Partea civilă C. a solicitat, pe latură penală, reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, după caz, iar pe latură civilă, admiterea în tot a acţiunii civile şi obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata sumelor pretinse cu titlu de daune morale şi daune materiale în cuantum total de 275.000 euro, reprezentând 75.000 euro daune materiale -contravaloarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, având încheierea de autentificare nr. x/22.08.2019, şi 200.000 euro daune morale, pentru suferinţa pricinuită prin săvârşirea infracţiunilor.

Totodată, a cerut menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză asupra bunurilor inculpatului A., desfiinţarea înscrisurilor falsificate (declaraţia nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019, certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare, având încheierea de autentificare nr. x/22.08.2019 la BNP O.), precum şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată către partea civilă.

Pe latură civilă, apărarea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, prin faptele inculpatului, partea civilă C. a fost prejudiciată material numai cu privire la cota ce i se cuvenea din terenul intravilan în suprafaţă de 528 mp şi din C1 -casa de chirpici cu suprafaţa de 69 mp şi C2-anexa, întrucât, în realitate, partea civilă a fost prejudiciată şi cu imobilul - casa C3, pe care aceasta o construise pe teren, construcţia C4, construcţia C5, casa ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2019.

În ceea ce priveşte daunele morale, apărarea a susţinut că partea civilă a fost lipsită de locuinţă în sezonul rece, iar cei doi copii minori au fost evacuaţi, conform procesului-verbal depus la dosar, fiind în prezent constrânşi să locuiască într-un spaţiu închiriat.

Apelanta a mai arătat că, aşa cum a declarat şi în faţa organelor de urmărire penală, a muncit în Italia şi a trimis sume de bani familiei pentru construirea unei case cu două etaje, situată în aceeaşi curte cu locuinţa părinţilor săi şi a precizat că tatăl său, E., nu a dispus de resurse financiare pentru edificarea unui astfel de imobil, care, conform actelor existente la dosar, împreună cu soţia sa, a reuşit doar achiziţionarea unei locuinţe modeste, alcătuită din două camere, construită din chirpici.

Or, ca urmare a falsurilor comise de inculpaţi, cei doi copii minori, aflaţi în grija familiei părţii civile, au fost evacuaţi de executorul judecătoresc la data de 06.12.2019, însoţit de organele de poliţie.

Aşadar, apărarea a reclamat că, într-o zi cu semnificaţie specială pentru copii, aceştia au fost îndepărtaţi forţat din locuinţă, în temeiul unor acte falsificate, autentificate de inculpat în calitate de notar, persoană care, prin natura funcţiei, ar fi trebuit să garanteze legalitatea operaţiunilor juridice, nu să faciliteze inducerea în eroare.

S-a mai arătat că, deşi s-au purtat discuţii îndelungate cu executorul şi reprezentanţii poliţiei, măsura evacuării a fost pusă în executare, cauzând o traumă profundă copiilor, având în vedere vârsta fragedă a acestora (6 şi 9 ani şi jumătate). Partea civilă a precizat că executorul i-a scos efectiv din imobilul construit din banii acesteia, iar în prezent este nevoită să locuiască împreună cu soţul şi cei trei copii minori (inclusiv un nou-născut), într-un spaţiu închiriat, din cauza prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunilor imputate inculpaţilor.

Apărarea a susţinut că daunele morale suferite de partea civilă şi de copiii acesteia sunt deosebit de grave, iar o măsură reparatorie justă ar fi anularea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului, contract prin care mama inculpatei şi-a înstrăinat singură bunul, în baza unei procuri autentificate de inculpat, în calitate de notar.

Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel

În al doilea grad de jurisdicţie, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25.04.2024, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 13.06.2024, când instanţa a încuviinţat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantul inculpat A. pentru angajarea unui avocat, a amânat cauza şi a fixat un nou termen de judecată la data de 03 octombrie 2024.

La termenul de judecată din data de 03 octombrie 2024, apelantul inculpat A., personal, a învederat că a dat declaraţii anterior în cauză şi doreşte să uzeze de dreptul la tăcere în apel.

Totodată, la interpelarea instanţei, în eventualitatea în care s-ar constata intervenită prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de fals intelectual, apelantul inculpat A. a învederat că nu doreşte continuarea procesului penal, după ce, în prealabil, s-a consultat sub acest aspect cu apărătorul său ales, avocat R..

Apelanta inculpată B. a învederat că nu doreşte să dea declaraţie în apel şi a solicitat continuarea procesului penal în ipoteza în care se va constata intervenită prescripţia răspunderii penale.

La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra cererilor de probatorii şi a încuviinţat proba testimonială solicitată de:

- apelantul inculpat A., prin apărător ales, constând în audierea martorilor I., S. şi K..

- apelanta parte civilă C., prin apărător ales, constând în audierea martorilor T. şi U..

Apărătorul ales al apelantei inculpate B. a arătat că nu solicită un probatoriu suplimentar în susţinerea motivelor de apel, apreciind că documentele, înscrisurile şi declaraţiile existente la dosarul cauzei sunt suficiente pentru a putea forma o altă opinie, într-o altă interpretare, după analiza motivelor de apel.

Înalta Curte a amânat cauza şi a acordat termen de judecată la data de 14 noiembrie 2024, în vederea audierii martorilor încuviinţaţi.

La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, Înalta Curte a procedat la ascultarea martorilor prezenţi (I., S. şi T.) şi a amânat cauza şi a acordat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în vederea continuării cercetării judecătoreşti în apel cu audierea martorilor K. şi U., pentru când s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pe numele martorei K..

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, s-a amânat cauza şi s-a acordat termen la data de 30 ianuarie 2025, în conformitate cu dispoziţiile art. 354 alin. (2) din C. proc. pen., în vederea respectării principiului nemijlocirii şi al continuităţii completului de judecată în raport cu faptul că prezentul complet de judecată nu are aceeaşi componenţă cu cel învestit cu soluţionarea cauzei.

Totodată, s-a pus în vedere martorului U. să se prezinte la termenul următor în vederea audierii şi s-a dispus citarea martorei K., ca în precedent.

La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2025, după deliberare, în raport cu situaţia neprezentării martorului U. în vederea audierii, precum şi cu lipsa apărătorilor aleşi ai apelantei părţi civile C., la cererea cărora a fost încuviinţată audierea acestui martor, Înalta Curte a constatat că la prezentul termen de judecată nu poate fi pusă în discuţie o eventuală renunţare la ascultarea acestuia şi a apreciat că se impune emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului U..

Totodată, în ceea ce o priveşte pe martora K., având în vedere procesele-verbale repetate transmise la dosar de către organele de poliţie în sensul că nu a fost găsită la adresele indicate şi că este plecată în străinătate, Înalta Curte a apreciat că nu este necesară emiterea unui nou mandat de aducere, nefiind cunoscute alte adrese la care aceasta să fie citată, având în vedere, deopotrivă, precizările anterioare ale părţilor, rude cu martora din cauză, în sensul că este plecată din ţară.

În vederea continuării cercetării judecătoreşti în apel cu audierea martorului U., Înalta Curte a acordat un nou termen de judecată la data de 27 februarie 2025, pentru când s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului U..

La termenul de judecată din data de 27 februarie 2025, Înalta Curte a luat act că apelanta parte civilă C., prin apărător ales, a renunţat la audierea martorului U..

Totodată, Înalta Curte a constatat imposibilitatea de audiere a martorei K. în faza de judecată a apelului şi a luat act de faptul că apelanţii inculpaţi B. şi A., prin apărători aleşi, înţeleg să renunţe la citirea declaraţiilor date de martoră anterior, având în vedere că le este cunoscut conţinutul acestora.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepţii de invocat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri, stabilind termen pentru pronunţare, în condiţiile art. 391 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 406 alin. (1) din C. proc. pen. (în forma în vigoare conform Legii nr. 130/2021), la data de 24 aprilie 2025, termen la care pronunţarea a fost amânată pentru data de 8 mai 2025.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul judecăţii în primă instanţă a fost constituit din acuzaţiile aduse inculpatului A. care, în calitate de notar public a autentificat declaraţia de renunţare la moştenire prin încheierea nr. 385 din data de 19.02.2019, atestând în mod nereal în cuprinsul acesteia faptul că în faţa sa s-a prezentat C. care, după ce a citit actul, a declarat că i-a înţeles conţinutul, că cele scrise în act reprezintă voinţa sa, a consimţit la autentificarea înscrisului şi a semnat unicul exemplar, precum şi toate anexele, declaraţie în baza căreia la data de 26.02.2019 a întocmit şi acte notariale subsecvente, respectiv încheierea finală nr. 123/2019 prin care a constatat că C. este străină de succesiune prin renunţare şi certificatul de moştenitor nr. 85 în cuprinsul căruia a consemnat faptul că C. a renunţat la succesiune.

Astfel, s-a reţinut că persoana care a semnat declaraţia de renunţare la succesiune a fost inculpata B. care a prezentat pentru identificare o copie de pe cartea de identitate a numitei C., care la acea dată se afla în stare de detenţie în Italia, în condiţiile în care inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a verifica şi a stabili identitatea părţii înainte de autentificarea înscrisului şi de a se asigura că persoana care participă la încheierea actului şi îl semnează este aceeaşi cu persoana menţionată în cuprinsul lui, prevăzute de dispoziţiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, precum şi obligaţia de a refuza îndeplinirea actului notarial prevăzută de art. 86 rap. la art. 140 şi art. 141 din Legea nr. 36/1995.

Procedând la reevaluarea probatoriului administrat pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosar atestă faptul că inculpatul A. a procedat la autentificarea declaraţiei de renunţare la moştenire şi a celorlalte acte notariale menţionate, fapt ce rezultă din chiar înscrisurile autentice în care au fost consemnate, cât şi faptul că numita C. se afla la data semnării acestora în stare de detenţie în acest sens fiind înscrisurile comunicate de autorităţile italiene în executarea ordinului european de anchetă emis în cursul urmăririi penale. Ca atare, aceste împrejurări factuale exclud posibilitatea ca partea civilă C. să fi fost persoana care s-a prezentat la biroul notarial al inculpatului A. şi a solicitat şi, ulterior, semnat, declaraţia de renunţare la succesiune.

Cât priveşte persoana care a semnat declaraţia de renunţare la succesiune autentificată prin încheierea nr. 385 din data de 19.02.2019, raportul de expertiză criminalistică nr. x/22.06.2022 întocmit de către I.P.J. Dolj- Serviciul Criminalistic atestă faptul că semnătura de la rubrica "DECLARANTĂ, C." aparţine inculpatei B..

De asemenea, este probat dincolo de orice dubiu faptul că pentru stabilirea identităţii persoanei care a solicitat şi semnat actul de renunţare a fost depusă o fotocopie a cărţii de identitate seria x emisă la 14.01.2015 şi valabilă până la 24.02.2022, fiind exclusă ipoteza prezentării actului de identitate în original la biroul notarial în contextul în care acesta se afla în posesia autorităţilor italiene, fiind utilizat în cadrul formalităţilor de încarcerare a numitei C., conform relaţiilor comunicate în executarea aceluiaşi ordin european de anchetă.

Fotocopia actului de identitate folosită în procedura notarială se regăseşte la dosarul notarial, împrejurare ce permite constatarea stării de degradare a acesteia la momentul prezentării în vederea identificării persoanei care a solicitat autentificarea actului notarial ce consemnează pretinsa renunţare la moştenire de către C.. Astfel, simpla observare a acesteia este suficientă pentru a constata că fotocopia respectivă prezenta urme vizibile de uzură care nu pot fi explicate decât de o păstrare îndelungată în format împăturit, fapt care a condus la ştergerea unora dintre impresiuni. În acest sens, se observă cu ochiul liber două linii orizontale traversând chiar fotografia titularului în dreptul ochilor, dar şi două linii verticale dintre care una face ca două dintre ultimele şase cifre ale CNP, cât şi ca unele litere din alte menţiuni privind domiciliul persoanei să fie ilizibile.

I. Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat A.

Înalta Curte constată în prealabil că apelantul inculpat A. a solicitat în motivele scrise de apel trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă invocând faptul că sentinţa apelată nu ar fi fost motivată corespunzător, pentru ca în concluziile orale, apărătorul său să arate că nu mai susţine această critică, motiv pentru care argumentele prezentate în cererea scrisă nu vor fi analizate punctual, Înalta Curte constatând că cele evocate nu reclamă o statuare din oficiu.

Asupra cauzei de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual în formă continuată

Apelantul inculpat A. a solicitat constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale cu privire la faptele de fals intelectual pentru care a fost cercetat, precizând expres în faţa instanţei de apel că nu solicită continuarea procesului penal sub acest aspect.

Acuzaţia de fals intelectual a constat în aceea că în calitate de notar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul A. a falsificat încheierea de autentificare a declaraţiei nr. 385 la data de 19.02.2019 atestând în mod nereal în cuprinsul acesteia faptul că în faţa sa s-a prezentat C. care, după ce a citit actul, a declarat că i-a înţeles conţinutul, că cele scrise în act reprezintă voinţa sa, a consimţit la autentificarea înscrisului şi a semnat unicul exemplar, iar ulterior a consemnat atât în încheierea finală nr. 123/2019, cât şi în certificatul de moştenitor nr. 85, ambele întocmite la data de 26.02.2019, că C. este străină de succesiune prin renunţare, deşi ştia că C. nu a fost prezentă în biroul notarial şi nu a semnat declaraţia de renunţare.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act."

Înalta Curte, constatând că infracţiunea imputată inculpatului A. este o infracţiune în formă continuată compusă din trei acte materiale, va lua în considerare ca moment al epuizării infracţiunii continuate, data la care ultimul act material se reţine a fi fost săvârşit şi de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv 26.02.2019.

În ce priveşte durata termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 321 din C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., potrivit cărora termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt de 5 ani.

În jurisprudenţa obligatorie relevantă a Curţii Constituţionale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022) s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

Evaluată în contextul celorlalte dispoziţii pertinente în materia prescripţiei, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menţionat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situaţie mai favorabilă pentru inculpat şi, astfel, să devină aplicabilă în speţă, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza intervalul de timp în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de fals intelectual reţinută în sarcina inculpatului a curs în mod efectiv şi constată că, în cauza de faţă, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat ca efect al emiterii de către Preşedintele României a Decretului nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în M. Of. nr. 212/16.03.2020) şi a Decretului nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în M. Of. nr. 311/14.04.2020).

Cum decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor -în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 59/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, par. 74.

Ca atare, atât timp cât decretele menţionate, acte administrative normative au beneficiat de prezumţia de legalitate, acestea şi-au produs efectul suspensiv asupra proceselor penale în curs, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor privind regimul contravenţional cuprinse în actele normative în baza cărora au fost emise decretele respective neavând aptitudinea de a afecta obligaţia organelor judiciare de a respecta măsurile instituite prin acestea.

Prin caracterul lor normativ, executoriu şi general obligatoriu, dispoziţiile din decretele menţionate se circumscriu noţiunii de "dispoziţii legale", atât timp cât sintagma folosită de art. 156 alin. (1) din C. pen. nu restrânge sfera actelor normative la "Legea penală" a cărei definiţie este explicitată de art. 173 din C. pen. şi care are în vedere strict actele normative primare.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (1), (2) C. pen., în intervalul 16.03.2020 - 14.05.2020, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat, el reluându-şi cursul începând cu data de 15.05.2020.

Potrivit art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Socotirea termenului ca împlinit cu o zi înainte de data corespunzătoare momentului de debut ia în calcul atât ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ziua de împlinire a acestuia.

Procedând la calcularea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acesta a început să curgă la data de 26.02.2019, pentru o durată de 1 an şi 19 zile până la data de 15.03.2020 (în condiţiile în care anul 2020 a fost un an bisect), cursul termenului prescripţiei a fost suspendat în intervalul 16 martie -14 mai 2020, acesta fiind reluat la data de 15 mai 2020 şi s-a împlinit la data de 25.04.2024, după trecerea restului de 3 ani, 11 luni şi 11 zile, rămas după scăderea din durata de 5 ani a duratei suspendării, la scurt timp de la pronunţarea sentinţei penale apelate.

Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de fals intelectual atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor prevăzute de art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. privind încetarea procesului penal, apelul inculpatului fiind fondat sub acest aspect.

Cu privire la criticile formulate de către apelantul inculpat A. privind legalitatea şi temeinicia soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte consideră că acestea sunt nefondate.

Fapta imputată inculpatului A. sub încadrarea juridică de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., constă, în esenţă, în aceea că prin încheierea nr. 385/19.02.2019, inculpatul a procedat la autentificarea declaraţiei de renunţare la succesiune a numitei C., cu încălcarea obligaţiilor legale privind verificarea şi stabilirea identităţii solicitantului actului notarial prevăzute de dispoziţiile art. 85 teza a II-a, art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, respectiv a obligaţiei legale prevăzută de art. 86 rap. la art. 140 şi art. 141 din acelaşi act normativ de a refuza îndeplinirea actului notarial, fapt ce a cauzat prejudicierea persoanei vătămate C. prin aceea că a fost înlăturată de la moştenirea mamei sale D..

În ce priveşte conduita prescrisă notarului public în exercitarea funcţiei prin normele legale a căror încălcare este imputată inculpatului, reţinem că la data autentificării declaraţiei de renunţare la succesiune, dispoziţiile art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 stabileau obligaţia notarului public de a verifica şi stabili identitatea părţilor prealabil autentificării unui înscris în condiţiile art. 85 alin. (1) din acelaşi act normativ potrivit căruia "(1) Părţile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin menţiunea în încheiere că ele sunt cunoscute personal de acesta. În cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, este obligat să procedeze la verificarea identităţii acestora, în vederea încheierii unui act sau îndeplinirii unei proceduri notariale, după caz, prin: a) acte de identitate prevăzute de lege (...)".

Or, văzând modalitatea în care inculpatul A. a procedat la stabilirea identităţii părţii prealabil autentificării declaraţiei de renunţare la succesiune, şi anume, pe baza unei fotografii/fotocopii deteriorate a actului de identitate, Înalta Curte constată realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu constând în îndeplinirea unui act prevăzut de lege -autentificarea unui înscris de către notarul public- cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate. Astfel, în primul rând, fotografia/fotocopia unui act de identitate nu este prevăzută de lege ca valabilă în probarea identităţii unei persoane în cadrul unei proceduri notariale, iar în al doilea rând, aceasta nu permitea în concret confruntarea fizionomiei persoanei care s-a prezentat la notar cu fotografia numitei C. din actul de identitate şi nici observarea CNP-ului dată fiind degradarea vizibilă a acestora, context în care inculpatului A. îi revenea obligaţia de a refuza autentificarea, obligaţie prevăzută de art. 86 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 36/1995, conform procedurii prevăzute de art. 140 şi art. 141 din acelaşi act normativ, dispoziţii legale a căror încălcare a fost corect reţinută în conţinutul constitutiv al infracţiunii imputate inculpatului.

Urmare a autentificării declaraţiei de renunţare cu încălcarea obligaţiilor legale ce reveneau inculpatului A. în calitatea sa de notar, partea civilă C. a fost considerată străină de succesiune prin renunţare în procedura succesorală în care inculpatul a emis certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019, fapt ce a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor sale legitime în calitate de moştenitor legal al mamei sale, defuncta D., chestiune ce se circumscrie urmării imediate specifice infracţiunii de abuz în serviciu.

Criticând încadrarea juridică a faptelor, apelantul inculpat prin apărător a arătat că nu a acţionat cu intenţie, ci din culpă susţinându-se că probele administrate nu dovedesc intenţia inculpatului, ci cel mult o culpă a acestuia în organizarea activităţii notariale, precum şi că probele atestă că "cu prilejul autentificării declaraţiei de renunţare, inculpatul a fost "indus în eroare" de persoanele care s-au prezentat la biroul notarial în legătură cu dosarul de succesiune.

Cu privire la critica inculpatului referitoare la lipsa intenţiei, Înalta Curte reţine că aceasta nu se susţine, în principal, în considerarea faptului că inculpatul cunoştea atribuţiile ce îi reveneau în calitate de notar public, iar modalitatea în care a procedat la stabilirea identităţii persoanei care a solicitat şi a semnat declaraţia exclude posibilitatea ca inculpatul să nu fi prevăzut şi, cel puţin, acceptat ca aceasta să nu fie C. şi, pe cale de consecinţă, ca prin autentificarea declaraţiei de renunţare să se producă o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale adevăratei moştenitoare.

Poziţia subiectivă a inculpatului transpare din chiar conduita profesională a acestuia de acceptare a legitimării cu o fotografie/fotocopie deteriorată de pe cartea de identitate care, dincolo de faptul că nu putea constitui un act de identificare valabil, nici nu permitea observarea fizionomiei titularului şi a CNP-ului acestuia, împrejurări ce echivalează în concret cu o lipsă totală a verificării identităţii şi excedează culpei ca formă de vinovăţie, conduita inculpatului neputând fi subsumată unei imprudenţe sau unei simple neglijenţe, ci cel puţin indiferenţă faţă de posibilitatea lezării drepturilor şi intereselor legale ale moştenitoarei legale C..

Critica privind lipsa unor argumente desprinse din probe concrete din care să rezulte că inculpatul A. a acţionat cu intenţie este nefondată în contextul în care intenţia ca element subiectiv, prin natura sa, nu poate fi dovedită cu probe directe, unica probă directă a poziţiei subiective a unei persoane în raport cu o faptă fiind exclusiv recunoaşterea, fiind unanim acceptat de doctrina de specialitate şi de practica judiciară în materie că elementul subiectiv, neavând o existenţă materială obiectivă, se deduce din acţiunile exterioare în care acesta se materializează, poziţia subiectivă a unei persoane în raport de consecinţa acţiunilor sale oglindindu-se în chiar modul în care aceasta acţionează.

Astfel, stabilirea vinovăţiei sub forma intenţiei ca element subiectiv al infracţiunii deduse judecăţii nu se rezumă la probarea ipotezei în care inculpatul A. avea cunoştinţă că persoana care a solicitat şi semnat actul nu este C., ci ea se poate întemeia şi pe împrejurarea că inculpatul nu putea avea certitudinea că persoana legitimată cu o fotografie deteriorată a unui act de identitate este chiar persoana care pretinde că este, aceasta fiind singura ipoteza legală în care legea permite notarului să nu verifice identitatea persoanei pe baza unui act de identitate dintre cele enumerate. Or, contrar susţinerilor apărării, modalitatea în care a procedat la legitimare şi care contravine flagrant obligaţiilor legale care îi reveneau în calitate de notar, denotă prin ea însăşi că inculpatul A. a acceptat posibilitatea ca persoana care semnează declaraţia să nu fie C. în condiţiile în care inculpatul nu cunoştea personal partea, potrivit susţinerilor sale.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de abuz în serviciu a fost comisă cu intenţie, caracterizată de voinţa liberă a autorului în realizarea acţiunii care constituie elementul material -îndeplinirea unui act notarial cu încălcarea obligaţiilor legale- şi conştientizarea de către acesta a faptului că nerespectarea unei norme ce reglementează îndeplinirea atribuţiilor de serviciu are aptitudinea de a afecta prestigiul profesional, dar şi de a produce o vătămare drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane. Or, inculpatul A. a procedat la autentificarea unei declaraţii de renunţare la succesiune fără a verifica şi a stabili identitatea semnatarului în baza unui act de identitate, ci a unei copii deteriorate, împrejurare ce exclude posibilitatea ca acesta să nu fi conştientizat că încalcă dispoziţiile legale menţionate şi că procedând în această manieră actul respectiv este de natură a leza drepturile şi interesele unei persoane.

Pretinsa încărcătură profesională a activităţii biroului notarial la data săvârşirii faptei, cât şi presiunea exercitată de persoanele care s-au prezentat în vederea întocmirii actului, dincolo de faptul că sunt simple susţineri ale inculpatului în lipsa unui minim probatoriu care să confirme aceste teze, nici nu au aptitudinea de a justifica rezonabil reţinerea culpei în efectuarea unui act lipsit de orice complexitate: verificarea corespunzătoare a identităţii unei persoane, act care nu presupune cunoştinţe juridice sau abilităţi profesionale complexe şi nici nu implică o durată semnificativă de timp sau o atenţie sporită.

Responsabilitatea verificării identităţii persoanei care semnează o declaraţie autentificată în procedura notarială revine exclusiv notarului, susţinerile acestuia privind inducerea sa în eroare nefiind relevante din perspectiva obligaţiilor profesionale care îi reveneau.

Relevant sub aspect subiectiv este şi faptul că inculpatul a susţinut în declaraţiile sale că ar fi procedat la identificarea numitei C. prin confruntarea persoanei care s-a prezentat la biroul notarial cu actul de identitate original, chestiune care s-a dovedit a fi nereală după comunicarea informaţiilor de către autorităţile italiene, din care rezultă nu doar că partea civilă se afla la data 19.02.2019 în stare de detenţie, ci şi că originalul actului de identitate a cărui copie a fost folosită în procedura notarială se afla în posesia autorităţilor italiene, fiind reţinut la momentul încarcerării. Aceste susţineri relevă nu doar o poziţie subiectivă care reflectă lipsa asumării responsabilităţii, ci şi faptul că inculpatul a conştientizat caracterul nelegal al conduitei sale şi a încercat să denatureze cele întâmplate pretinzând că s-ar fi conformat normelor ce prescriu conduita profesională.

Critica privind lipsa indicării unui motiv concret pentru care inculpatul A. a procedat astfel nu este susţinută de niciun text de lege, norma de incriminare nu reclamă existenţa unui mobil ca cerinţă esenţială a elementului subiectiv şi, ca atare, stabilirea motivului pentru care notarul a procedat astfel nu are relevanţă în statuarea asupra laturii subiective a infracţiunii, putând fi, în cazul în care ar fi cunoscut, exclusiv un criteriu de individualizare.

În fine, în ce priveşte concursul de calificări evocat de apărătorii inculpatului, Înalta Curte constată că nu există o suprapunere între acuzaţiile aduse inculpatului A., în condiţiile în care infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, iar infracţiunea de fals intelectual este o infracţiune de pericol, conduita incriminată de infracţiunea de abuz în serviciu sancţionează încălcarea unor obligaţii profesionale prevăzute de norme cu putere de lege, în timp ce infracţiunea de fals intelectual incriminează exclusiv atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Astfel, acţiunea comisivă prin omisiune a inculpatului A., care nu a respectat obligaţiile ce îi reveneau în calitate de notar public, urmată de atestarea nereală a identităţii persoanei care a semnat declaraţia autentificată de acesta, constituie fapte incriminate distinct de legea penală.

Se constată, în principal, că subsidiaritatea normei de incriminare a abuzului în serviciu nu este consacrată legislativ, caracterul de subsidiaritate fiind stabilit pe cale jurisprudenţială în baza unui raţionament deductiv decurgând din specificitatea elementului material al unor infracţiuni comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu determinate limitativ în comparaţie cu generalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu.

Acest raţionament a avut ca premisă caracterul general al incriminării în forma anterioară reconfigurării conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016 şi nr. 392/06.06.2017, caracter care nu mai poate fi invocat necritic în urma excluderii din sfera actelor abuzive, în înţelesul legii penale, a acelor comportamente ale funcţionarului public care sunt interzise prin acte infralegale sau acte interne ale angajatorului, în privinţa cărora a operat dezincriminarea sau transpunerea în sfera răspunderii contravenţionale sau disciplinare. Această modificare de conţinut face ca incriminarea să fie una specifică, argumentul de generalitate nemaifiind valabil eo ipso, motiv pentru care se impune analizarea concretă a faptelor contrare conduitei profesionale prescrise de lege ce au făcut obiectul acuzaţiei pentru a verifica pretinsa suprapunere a faptelor imputate inculpatului A..

Or, aşa cum am arătat acţiunea inculpatului ce constituie elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu este una comisivă prin omisiune -îndeplinirea unui act ce intră în sfera atribuţiilor sale de notar prin nerespectarea obligaţiilor prevăzute de lege ce guvernează activitatea notarială- atestarea unei identităţi nereale reflectând doar parţial conduita imputată inculpatului. Mai mult, între acţiunile ce fac obiectul acuzaţiei există o conexitate etiologică, specifică unui concurs de infracţiuni, nerespectarea obligaţiei legale de a refuza autentificarea declaraţiei solicitate de o persoană care s-a legitimat cu o copie vădit alterată a unui act de identitate fiind premergătoare şi necesară comiterii infracţiunii de fals. De altfel, atestarea oficială a unei situaţii nereale este doar una dintre consecinţele modului în care a acţionat inculpatul sancţionată ca atare de legea penală, urmarea imediată a întregii activităţi infracţionale fiind una complexă, ceea ce contrazice teza apărării, faptele imputate inculpatului fiind în materialitatea lor distincte şi sancţionate ca atare de legea penală.

II. Referitor la criticile apelantei inculpate B.

Cu privire la criticile formulate de către apelanta B. privind temeinicia soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Acuzaţia pentru care a fost trimisă în judecată inculpata B. constă în aceea că la data de 19.02.2019 a semnat, în fals, în locul persoanei vătămate C., declaraţia de renunţare la succesiunea defunctei D. autentificată prin încheierea nr. 385/19.02.2019 de către notarul public A..

Fără a reitera toate argumentele de legalitate prezentate în analiza incidenţei cazului de încetare a procesului penal privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte constată că acestea sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 320 alin. (1) din C. pen. imputate inculpatei B..

Aşadar, procedând la calcularea termenului de 5 ani de prescripţie a răspunderii penale stabilit în considerarea pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., Înalta Curte constată că acesta a început să curgă la data de 19.02.2019, pentru o durată de 1 an şi 26 zile până la data de 15.03.2020 (în condiţiile în care anul 2020 a fost un an bisect), cursul termenului prescripţiei a fost suspendat în intervalul 16 martie -14 mai 2020, acesta fiind reluat la data de 15 mai 2020 şi s-a împlinit la data de 18.04.2024, după trecerea restului de 3 ani, 11 luni şi 4 zile, rămas după scăderea din durata de 5 ani a duratei suspendării, la scurt timp de la pronunţarea sentinţei penale apelate.

Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de fals material în înscrisuri oficiale, atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi impune analizarea criticilor pe fondul acuzaţiei şi aplicarea corespunzătoare a soluţiilor alternativ prevăzute de art. 396 alin. (7), (8) din C. proc. pen., în considerarea faptului că inculpata a solicitat continuarea procesului penal.

Inculpata B. a criticat temeinicia soluţiei de condamnare şi a solicitat achitarea invocând incidenţa cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., arătând, în esenţă, că nu a avut reprezentarea conţinutului înscrisului pe care l-a semnat şi a consecinţelor juridice ale respectivului act notarial.

Aşadar, ceea ce contestă inculpata nu este în sine faptul că a semnat în dreptul menţiunii declarantului unde era înscris numele părţii civile C. de pe declaraţia de renunţare la succesiunea defunctei D., autentificată de inculpatul A. în calitate de notar public, fapt de altfel atestat dincolo de orice îndoială rezonabilă de expertiza criminalistică efectuată asupra semnăturii, ci vinovăţia cu care a acţionat. Astfel, aceasta a invocat, pe de o parte, că s-a aflat în eroare cu privire la natura juridică a actului pe care l-a semnat şi, pe de altă parte, că nu a cunoscut şi nici urmărit consecinţele juridice produse.

Înalta Curte constată că, sub aspectul tipicităţii obiective, fapta inculpatei B. de a contraface semnătura numitei C. pe declaraţia de renunţare la succesiune autentificată de notar realizează atât elementul material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, cât şi cerinţa esenţială ca înscrisul să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale.

Referitor la aptitudinea înscrisului de a produce consecinţe juridice în cazul în care este folosit, aceasta constituie ce-a de-a doua cerinţă esenţială ataşată elementului material, fiind îndeplinită din momentul în care înscrisul dobândeşte caracteristicile unui înscris autentic, moment de la care acesta poate produce efecte, or, în cauză, declaraţia a dobândit caracteristicile unui înscris oficial la momentul autentificării sale de către notar, moment la care este îndeplinită şi urmarea imediată, respectiv, starea de pericol care se creează pentru relaţiile sociale a căror formare şi normală desfăşurare se bazează pe încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale.

Aşadar, urmarea imediată este inerentă acţiunii de falsificare prin simplul fapt că înscrisul oficial are putere probatorie şi semnificaţie juridică, pentru existenţa infracţiunii nefiind necesară nicio altă consecinţă, cum eronat sugerează inculpata când menţionează că nu a folosit şi nici nu a profitat de efectele juridice produse, nefiind persoana care a dobândit imobilul ce făcea parte din masa succesorală, chestiuni nerelevante din punct de vedere al tipicităţii infracţiunii de fals de care este acuzată.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se săvârşeşte cu intenţie, caracterizată de voinţa liberă a autorului în realizarea acţiunii care constituie elementul material şi conştientizarea de către acesta a faptului că realizează că plăsmuieşte sau denaturează un înscris care, date fiind caracteristicile sale în cazul în care ar fi folosit ar putea să producă consecinţe juridice, având reprezentarea că periclitează încrederea publică acordată unui înscris oficial. Or, inculpata a semnat la menţiunea "declarant" unde era înscris numele părţii civile C. la sediul unui birou notarial, împrejurări ce exclud posibilitatea ca aceasta să nu fi conştientizat că semnează un act oficial contrafăcând semnătura unei alte persoane şi că acest act are aptitudinea de a produce consecinţe tocmai în considerarea autorităţii funcţiei notariale.

Înalta Curte reiterează faptul că intenţia ca element constitutiv, prin natura sa, nu poate fi dovedită cu probe directe, unica probă directă a poziţiei subiective a unei persoane în raport cu o faptă fiind exclusiv recunoaşterea, elementul subiectiv neavând o existenţă materială obiectivă cu consecinţa că, în lipsa unei recunoaşteri exprese, acesta se deduce din acţiunile exterioare în care se materializează.

Spre deosebire de probele directe care sunt apte prin ele însele, dată fiind legătura lor directă cu existenţa infracţiunii, să demonstreze elementele factuale relevante în cauză, probaţiunea indirectă este mai complexă, fiind necesară coroborarea unui ansamblu de elemente indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la fapta ce face obiectul acuzării. De asemenea, aşa cum s-a subliniat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea unor prezumţii de fapt sau de drept pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine echităţii procedurii. Prezumţiile de fapt şi de drept operează în orice sistem de drept, iar Convenţia nu le interzice în principiu. Cu toate acestea, este necesar ca, în procesul penal, statele părţi să recurgă la prezumţii de fapt sau de drept în limite rezonabile, luând în considerare miza procesului şi cu respectarea dreptului la apărare. În orice caz, recurgerea la prezumţii de fapt trebuie să păstreze un raport de proporţionalitate rezonabilă cu scopul legitim urmărit (cauza Salabiaku c. Franţei, 10519/83, hotărârea din 07.10.1988, Västberga Taxi Aktiebolag and Vulic c. Suediei, 36985/97, hotărârea din 21.05.2003, decizia Falk contra Olandei din 19.10.2004 66273/01).

Or, inculpata a semnat la menţiunea "declarant" unde era înscris numele părţii civile C. la sediul unui birou notarial, împrejurări ce exclud posibilitatea ca aceasta să nu fi conştientizat că semnează un act oficial contrafăcând semnătura unei alte persoane şi că acest act are aptitudinea de a produce consecinţe, versiunea prezentată, de altfel confuz, prin care aceasta pretinde lipsa intenţiei fiind infirmată de probele din care rezultă actul comisiv imputat acesteia şi de prezumţia irefutabilă că în raport de contextul factual, varianta ca inculpata să nu fi conştientizat că semnează în fals un înscris în vederea autentificării de către un notar public, cu alte cuvinte că "nu ştia ce face", este exclusă atât timp cât aceasta are discernământul păstrat în lipsa oricărui indiciu care să ateste contrarul.

Este lipsit de relevanţă din punct de vedere al tipicităţii, faptul că inculpata B. nu a folosit înscrisul oficial şi nici nu a beneficiat de consecinţele juridice decurgând din folosirea acestuia. Astfel, folosirea înscrisului autentic fals nu este o condiţie de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 320 din C. pen., ci o infracţiune distinctă, aceea de uz de fals, prevăzută de art. 323 din C. pen., iar scopul urmărit de autor, ca şi mobilul faptei nu au relevanţă decât în cadrul individualizării judiciare a pedepsei şi nu interesează pentru realizarea laturii subiective, nefiind prevăzute expres de norma de incriminare, criticile inculpatei fiind nefondate.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte concluzionează că în privinţa inculpatei B. nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza a II-a din C. proc. pen., impunându-se soluţia de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen., cu consecinţa modificării temeiului de drept al obligaţiei inculpatei de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă instanţă.

Criticile apelantei inculpate B. vizând latura civilă

Analizând cu prioritate critica cu privire la soluţia primei instanţe asupra acţiunii civile, Înalta Curte constată că obligarea inculpatei B. la plata prejudiciului cauzat în solidar cu inculpatul A. este nelegală şi impune reformarea sentinţei atacate în sensul înlăturării obligării sale de la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă C..

Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. "Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.". Aşadar, pretenţiile ce pot fi acordate în cadrul procesului penal sunt strict circumstanţiate acestuia şi nu pot depăşi cadrul acţiunii penale, respectiv fapta ce face obiectul acuzaţiei, cu alte cuvinte, fapta pentru care se exercită acţiunea penală constituie şi fapta delictuală generatoare a răspunderii penale. Or, infracţiunile de fals în general, cât şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale în particular sunt infracţiuni de pericol care se consumă în momentul în care se creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite şi nu reclamă necesitatea producerii vreunui prejudiciu. Mai mult, aceste infracţiuni nu pot fi prin ele însele cauzatoare de pagube materiale, ci constituie doar fapte care favorizează producerea acestora, pentru concretizarea cărora este necesar să se săvârşească cel puţin un act comisiv sau omisiv distinct.

Prin urmare, observând că inculpata B. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale, constând în aceea că a contrafăcut semnătura părţii civile C. pe declaraţia de renunţare la moştenirea defunctei D., declaraţie autentificată de notarul public A., Înalta Curte constată că nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatei şi pretinsul prejudiciu suferit de partea civilă, apelul inculpatei fiind fondat pentru acest motiv.

III. Asupra apelului formulat de către apelanta parte civilă C.

Critica părţii civile cu privire la individualizarea pedepselor

Partea civilă C. a criticat latura penală a sentinţei apelate solicitând condamnarea inculpaţilor la o pedeapsă mai mare, proporţională cu faptele săvârşite, cu înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. reţinută în favoarea inculpatului A. şi a solicitat ca pedeapsa să fie executată în regim de detenţie.

Având în vedere soluţiile de încetare a procesului penal care se prefigurează a fi pronunţate în cauză, obiectul analizei prin prisma acestei critici va fi limitat exclusiv la pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Se constată că prima instanţă a reţinut că lipsa antecedentelor penale, cariera îndelungată, conduita în cadrul comunităţii, dar şi participarea la procesul penal constituie circumstanţe atenuante în sensul art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.. Potrivit acestor dispoziţii, pot fi luate în considerare de către judecător ca circumstanţe atenuante judiciare împrejurări legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Deşi aprecierea existenţei unor împrejurări care imprimă o gravitate redusă faptei sau relevă o periculozitate minoră a infractorului sunt lăsate la aprecierea instanţei, acestea trebuie să se circumscrie criteriilor minimale impuse de dispoziţia legală, şi anume, să constituie împrejurări aflate în legătură cu fapta, iar nu date personale ale făptuitorului. Aşadar, pot constitui astfel de împrejurări acele date, stări, situaţii, circumstanţe care implică o relaţie cu fapta şi care dovedesc un pericol social redus al infracţiunii. Or, niciuna dintre împrejurările enumerate nu se află în legătură cu fapta, lipsa antecedentelor penale şi buna conduită a inculpatului nu are nicio relevanţă din această perspectivă, fapta de abuz în serviciu de care este acuzat presupunând prin natura sa având ca autor o persoană fără antecedente penale şi integrată social prin prisma calităţii deţinute, aceea ce funcţionar public.

Este de asemenea, lipsit de relevanţă sub aspectul gravităţii faptei sau periculozităţii inculpatului argumentul privind durata carierei profesionale, împrejurarea fiind una neutră în evaluarea pericolului social.

Cât priveşte conduita procesuală a inculpatului, aceasta s-a caracterizat prin inconsecvenţă în declaraţii, prezenţa sa la termenele de judecată fiind justificată exclusiv de interesul său procesual. Ca atare, critica părţii civile este fondată în această privinţă şi impune înlăturarea circumstanţelor atenuante şi a efectelor reţinerii lor.

Constatând că evaluarea criteriilor legale privind individualizarea pedepsei aplicate şi a modalităţii de executare reflectă împrejurările relevante sub acest aspect, Înalta Curte va aplica o pedeapsă orientată la minimul special ce se va executa în aceleaşi condiţii ca cele stabilite de prima instanţă cu excepţia obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei pe durata termenului de supraveghere. Astfel, având în vedere că natura infracţiunii şi persoana inculpatului nu relevă necesitatea de a restrânge dreptul acestuia la liberă circulaţie, Înalta Curte în considerarea efectului devolutiv, din oficiu, va înlocui obligaţia impusă de prima instanţă cu obligarea acestuia la frecventarea unui program de integrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, în condiţiile în care impunerea uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 91 alin. (2) din C. pen. este obligatorie, iar această obligaţie este singura justificată în raport cu fapta şi are aptitudinea de a contribui la realizarea scopului pedepsei.

Criticile părţii civile vizând pretenţiile civile şi desfiinţarea de înscrisuri

Partea civilă C. a solicitat instanţei de apel acordarea pretenţiilor civile în cuantumul solicitat respectiv, 75.000 euro daune materiale reprezentând valoarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare -cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1963/22.08.2019 şi 200.000 euro reprezentând daune morale, precum şi desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv, declaraţia nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019, certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1963/22.08.2019 la BNP O..

Prioritar, se observă că prima instanţă a dispus desfiinţarea înscrisurilor constatate ca fiind produsul infracţiunilor de fals deduse judecăţii, respectiv, declaraţia nr. 385/19.02.2019, încheierea finală nr. 123/2019/26.02.2019 şi certificatul de moştenitor nr. x/26.02.2019 (aflate în volumul II din dosarul de urmărire penală).

Fără a relua argumentele juridice prezentate în cele ce preced privind obiectul acţiunii civile în procesul penal, Înalta Curte reiterează faptul că pretenţiile ce pot fi acordate în cadrul procesului penal sunt strict circumstanţiate acestuia şi nu pot depăşi cadrul acţiunii penale, respectiv fapta ce face obiectul acuzaţiei, cu alte cuvinte, fapta pentru care se exercită acţiunea penală constituie şi fapta delictuală generatoare a răspunderii penale.

Cu privire la infracţiunile de fals acestea sunt infracţiuni de pericol care se consumă în momentul în care se creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotire şi nu pot fi prin ele însele cauzatoare de pagube materiale, ci constituie doar fapte care favorizează producerea acestora, pentru concretizarea cărora este necesar să se săvârşească cel puţin un act comisiv sau omisiv distinct.

Din această perspectivă, analizând acuzaţia adusă inculpatului A. subsumată infracţiunii de fals intelectual în raport cu care se impune încetarea procesului penal, se reţine că aceasta a constat în falsificarea încheierii de autentificare a declaraţiei nr. 385 la data de 19.02.2019 şi a încheierii nr. 123/2019 din data de 26.02.2019, precum şi a certificatului de moştenitor nr. 85 la data de 26.02.2019, înscrisuri oficiale a căror desfiinţare a fost dispusă prin sentinţa atacată.

Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 1963/22.08.2019 la BNP O., acesta excedează limitelor obiectului judecăţii în prezenta cauză, desfiinţarea unui înscris constituind o măsură ce poate fi dispusă de instanţa penală exclusiv în legătură cu o faptă de fals cu care a fost sesizată. Cum o astfel de identitate între condiţiile în care a fost întocmit contractul de vânzare cumpărare menţionat şi obiectul acţiunii penale nu există, solicitarea părţii civile este nefondată.

Trebuie precizat că măsura desfiinţării unui înscris vizează exclusiv înscrisul în sensul de instrumentum probationis şi nu de negotium iuris, respectiv actul juridic pe care îl probează şi nu se confundă cu acţiunea în anulare a actului juridic care nu are ca temei răspunderea civilă delictuală, atât timp cât presupune evaluarea condiţiilor de valabilitate a contractului respectiv.

Anularea contractului de vânzare cumpărare nu poate fi dispusă în cauză nici ca măsură de restabilire a situaţiei anterioare, atât timp cât obiectul acuzaţiei de abuz în serviciu a constat în fapta inculpatului A. de a autentifica declaraţia de renunţare la succesiune cu încălcarea obligaţiilor legale ce îi reveneau în calitate de notar public în condiţiile menţionate, fapte care nu au avut ca efect direct înstrăinarea imobilului.

Văzând conţinutul acuzaţiei de abuz în serviciu, nici solicitarea părţii civile de acordare a daunelor materiale reprezentând contravaloarea imobilului vândut nu poate face obiectul acţiunii civile alăturate procesului penal, pretenţiile acesteia privind succesiunea defunctei C. neputând fi valorificate în cadrul acestui proces penal, ci exclusiv pe cale civilă.

În cauza de faţă, activitatea infracţională, particularităţile modalităţii în care s-a realizat vătămarea drepturilor şi intereselor succesorale ale părţii civile şi consecinţele asupra situaţiei locative au cauzat un prejudiciu de natură nepatrimonială aşa cum în mod corect a stabilit de prima instanţă şi impune acordarea de despăgubiri, conform art. 1385 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) C. civ.. În acest sens, Înalta Curte apreciază că suma de 15.000 de RON, reprezintă o compensare proporţională şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de partea civilă, solicitarea părţii civile de majorare a daunelor morale acordate fiind nefondată.

Se constată caracterul nefondat al cererii părţii civile privind obligarea inculpaţilor la cheltuieli judiciare având în vedere că nu a dovedit efectuarea unor astfel de cheltuieli în cursul urmăririi penale sau al judecăţii în primă instanţă.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelurile, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

1. Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., va repune în individualitatea lor pedepsele componente şi va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Totodată, va înlătura circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. reţinute în favoarea inculpatului şi va majora pedeapsa principală aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., la 2 ani închisoare, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) din C. pen.

Va impune inculpatului să execute obligaţia de a frecventa un program de integrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate şi de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, la Biblioteca municipiului Băileşti sau la Liceul Teoretic Mihai Viteazul din mun. Băileşti, jud. Dolj.

Va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pedeapsa complementară aplicată prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pedeapsa accesorie se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

2. Va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Va înlătura obligarea inculpatei B. de la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă C..

Cheltuielile judiciare în cuantum de 1600 de RON stabilite prin sentinţa apelată în sarcina inculpatei B. se vor suporta de aceasta în conformitate cu art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (3), cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de apelanţii inculpaţi A. şi B., precum şi de apelanta parte civilă C. împotriva sentinţei penale nr. 66 pronunţată la data de 2 aprilie 2024 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare aplicată inculpatului A. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual în formă continuată prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Înlătură circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. reţinute în favoarea inculpatului A. şi majorează pedeapsa principală aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. de la 1 an şi 4 luni închisoare, la 2 ani închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) din C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dolj, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. impune inculpatului să frecventeze un program de integrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, la Biblioteca municipiului Băileşti sau la Liceul Teoretic Mihai Viteazul din mun. Băileşti, jud. Dolj.

Atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pedeapsa complementară aplicată prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Pedeapsa accesorie aplicată prin sentinţa apelată se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

2. În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatei B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Înlătură obligarea inculpatei B. de la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă C..

Cheltuielile judiciare în cuantum de 1600 de RON stabilite prin sentinţa apelată în sarcina inculpatei B. se suportă de aceasta în conformitate cu art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Onorariul parţial al apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpatul A. în cuantum de 250 RON se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică azi, 08.05.2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor şi a procurorului prin mijlocirea grefei instanţei.