Share-purchase addendum award cut to RON 1,966 as appeal on factual findings rejected

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 4 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 154.290,00 euro, reprezentând rest rămas de executat din obligaţia asumată prin actul adiţional la contractul de cesiune a părţilor sociale din 22.06.2018, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 362 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Argeş, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 11 mai 2021, instanţa, constatând că în cuprinsul întâmpinării există solicitări cu caracter reconvenţional, a pus în vedere pârâtului-reclamant să estimeze valoarea obiectului cererii reconvenţionale, faţă de solicitarea de anulare parţială, şi de a timbra la valoare, conform art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013. De asemenea, în temeiul art. 78 alin. (2), a dispus introducerea în cauză şi citarea societăţii C. S.R.L., având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată este determinat de încheierea actului adiţional încheiat de părţi la contractul de cesiune părţi sociale din 22.06.2018, în calitate de intervenient forţat.

La 4 martie 2021, B., în calitate de pârât-reclamant a depus la dosar precizare prin care a arătat că valoarea estimativă a cererii reconvenţionale, exclusiv în vederea timbrării cererii, ca fiind 100.000 Euro, valoarea exactă urmând a fi determinată pe calea unei expertize tehnice judiciare efectuată de un evaluator autorizat care urmează să stabilească drepturile patrimoniale ale asociatului retras din societate, reclamantul A. şi, în raport de acestea, care este suma pentru care a solicitat să se dispună anularea parţială a Actului adiţional la contractul de cesiune de părţi sociale din 22.06.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 90 din 23 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul-pârât; a fost obligat pârâtul-reclamant B. să achite reclamantului-pârât A., suma de 154.189,68 euro în următoarele modalităţi de plată: de îndată, suma de 34.264,37 euro, devenită exigibilă potrivit Actului adiţional la contract, iar diferenţa în cuantum de 119.925,31 euro, în tranşe lunare egale în sumă de 4283,04 euro fiecare, începând cu data pronunţării prezentei sentinţe, până la data de 22.06.2024; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a fost obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 5528,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în cauză şi la plata către stat a sumei de 5528,5 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul-pârât.

Împotriva sentinţei nr. 90 din 23 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş a formulat apel pârâtul B., solicitând admiterea acestuia, în sensul ca pe fond să se respingă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, atât sub aspectul obligării pârâtului la plata sumei de 154.189,68 euro reprezentând pretenţii contractuale, cât şi sub aspectul obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, şi menţinerea în tot a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-intervenientă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant.

Prin decizia nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 90 din 23 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2020, intimaţi fiind reclamantul A. şi intervenienta C. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul-pârât.

A fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 1.966 RON, reprezentând rest rămas de executat din obligaţia asumată prin actul adiţional la contractul de cesiune a părţilor sociale din 22.06.2018.

A fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 142,55 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, cheltuielile reprezentând ajutor public judiciar în sumă de 5528,5 RON de care a beneficiat reclamantul-pârât rămânând în sarcina statului. S-a menţinut în rest sentinţa.

S-a luat act că apelantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, în argumentarea cererii de recurs, reclamantul A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv prevederile art. 478, art. 22, art. 152, art. 14 C. proc. civ., întrucât nu a luat în considerare motivele invocate în faţa primei instanţe, a reţinut în mod greşit incidenţa puterii de lucru judecat şi a omis să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Redând considerente ale deciziei recurate (par. 3, pag. 14 din decizie), în opinia recurentului, Curtea de Apel Piteşti a refuzat să ţină cont de apărările sale, arătând că acestea nu se încadrează în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.).

Cu referire la neluarea în considerare a motivelor invocate la prima instanţă solicită a se observa că art. 478 C. proc. civ. instituie o altă categorie de limite ale efectului devolutiv a căii de atac a apelului, care, în opinia sa, au fost ignorate cu desăvârşire de instanţă.

Menţionează că, în faţa primei instanţe, a invocat în repetate rânduri caracterul neexhaustiv al enumerării din cuprinsul actului adiţional, începând cu răspunsul la întâmpinarea depusă de către intimatul-apelant în faţa instanţei de fond, prin care a încercat să insinueze că această vânzare a părţilor sociale ar fi avut nu un preţ, ci un plafon.

Prin urmare, motivul conform căruia suma de 215.000 euro a reprezentat un preţ obţinut printr-o evaluare globală a părţilor sociale cedate, nefiind compusă doar din cele 3 elemente menţionate în Actul adiţional, a fost un motiv principal în poziţia adoptată de către reclamantul A. în faţa instanţei de fond şi, raportat la prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., acesta era un motiv de care instanţa de apel trebuia să ţină cont, chiar dacă prima instanţă nu l-a reţinut în motivarea sentinţei.

În ceea ce priveşte reţinerea greşită a incidenţei puterii de lucru judecat arată că instanţa de apel are competenţa de a rejudeca fondul cauzei în următoarele limite: motivele invocate de părţi în faţa primei instanţe, motivele de apel şi mijloacele de apărare invocate împotriva acestora. Faţă de această împrejurare, instanţa de apel nu poate invoca puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei atacate, în ceea ce priveşte modalitatea în care a statuat asupra motivelor invocate de părţi în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte omisiunea de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, instanţa de apel a reţinut că apărarea reclamantului, privind caracterul neexhaustiv al enumerării din art. 1 al actului adiţional, are caracterul unei critici asupra considerentelor primei instanţe, prin care s-a reţinut că enumerarea este exhaustivă şi cuprinde 3 elemente.

Apreciază că, în măsura în care judecătorii din apel şi-ar fi adus la îndeplinire îndatorirea de a da o calificare exactă acestor motive şi de a cere explicaţii părţii reclamante cu privire la natura juridică a acestora, s-ar fi ajuns, fie la concluzia că sunt motive reluate din judecata de fond, sau că sunt motive de apel incident. În orice caz, acestea ar fi fost avute în vedere de către instanţă şi nu ar fi fost pur şi simplu ignorate.

Sub un alt aspect, redând considerente ale hotărârii recurate (par. 8 pag. 14; par. 1, pag. 15), susţine că prin aceste considerente determinante pentru soluţia adoptată de către instanţa de apel au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1266-1268 C. civ.

În raport de prevederile menţionate, apreciază că nu au fost luate în considerare scopul şi natura contractului.

Din modalitatea în care a fost redactat actul adiţional la contractul de cesiune a părţilor sociale, rezultă că scopul părţilor a fost de a asigura caracterul oneros al cesiunii, respectiv prin convenirea unui preţ al cesiunii cât mai apropiat de valoarea reală a părţilor sociale, prin raportare la sumele de bani investite de către subsemnatul şi la profiturilor preconizate. Intimatul apelant şi instanţa de apel s-au raportat în mod neîntemeiat doar la profitul pe anul 2017-2018, deşi niciun element al actului adiţional nu conduce la ideea că părţile ar fi înţeles să includă în calcul doar acest profit.

Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, respectiv înscrisurile, interogatoriul şi expertiza, ce conţine opinia expertului judiciar autorizat ANEVAR, în patrimoniul societăţii se regăseau bunuri incorporale cu valoare semnificativă, precum relaţia contractuală cu societatea D., care conferea societăţii calitatea de cel mai mare distribuitor online de licenţe D., furnizorii, clientela, site-urile, vadul comercial. Ţinând cont de acestea, valoarea reală a părţilor sociale a fost estimată la aproximativ 150.000 euro. Totodată, existau stocuri de componente PC "E.", în valoare de aproximativ 72959 USD. în acelaşi timp, conform răspunsului la obiectivul 1 al expertizei, sumele cu care am creditat societatea, nerecuperate până la data cesiunii, 22.06.2018, au fost 47.890,97 euro.

Având în vedere aceste valori, precum şi faptul că oricum reclamantul ar fi fost îndreptăţit să recupereze sumele cu care a împrumutat societatea, este inexplicabil de ce acesta ar fi limitat valoarea cesiunii la cota parte din profit pe anul 2018, despre care ştia că în respectivul an nu va fi mare şi la valoarea nominală a părţilor sociale (infimă prin raportare la valoarea reală).

Precizează că, deşi a dorit să nu îl pună pe intimatul-apelant în dificultate de a achita contravaloarea părţilor sociale, nu a vrut în niciun moment să renunţe cu titlu gratuit, nici în tot, nici în parte la acestea, nefiind dovedită o intenţie de gratificare. Pe cale de consecinţă, regulile de interpretare prin raportare la scopul şi la natura contractului impuneau acordarea de prevalenţă interpretării, conform căreia preţul contractual este cel mai apropiat de valoarea reală a părţilor sociale.

În acest sens, solicită instanţei de recurs să observe că suma de 215000 euro este foarte apropiată de valoarea reală a părţilor sociale şi, prin raportare la evoluţia cifrei de afaceri în anii următori (1.837.626 RON în 2018; 1.468.245 RON în 2019; 2.451.886 RON în 2020; 2.550.198 RON în 2021), este pe deplin justificată.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la cererea de chemare în judecată.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, o mare parte a criticilor expuse de recurentul-reclamant aduc în dezbatere chestiuni privind probele şi situaţia de fapt, existând, însă, şi critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanţa de recurs, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv cele prin care se susţine încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22, art. 152, art. 14 C. proc. civ., art. 478 din acelaşi cod, prin aceea că instanţa de prim control judiciar nu a recalificat juridic argumentele sale din cuprinsul întâmpinării.

Instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, a pus în discuţia părţilor toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate.

Raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinărilor, instanţa de apel a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, demersul analitic al instanţei fiind în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar aprecierilor recurentului, exercitarea rolului activ al instanţei, astfel cum este reglementat de art. 22 C. proc. civ., nu se poate realiza cu nesocotirea unui alt principiu al dreptului procesual civil, respectiv principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Totodată, în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Reiese, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate, că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părţile, obiectul şi cauza acesteia, precum şi a fazelor şi etapelor sale.

Legiuitorul a acordat instanţei posibilitatea de a pune în discuţia contradictorie a părţilor temeiul juridic al cererii, în final alegerea revenind acestora şi nu judecătorului din oficiu, legea stabilind în mod expres situaţiile în care instanţa poate acţiona şi dispune din oficiu.

Însă, ceea ce se pretinde în cauză de către recurent nu priveşte calificarea corectă a unei cereri în raport de conţinutul acesteia, ci chiar posibilitatea instanţei de a alege pentru reclamant calea procesuală potrivită pentru examinarea/admiterea pretenţiilor sale.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurentul, nu-l poate transforma pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Prin urmare, judecătorul nu se poate substitui părţii, modificând calea procesuală aleasă de parte, în cazul în care constată că strategia acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

În acest context juridic, în condiţiile în care reclamantul nu a uzat de dreptul procesual de a formula apel, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., sau apel incident în conformitate cu art. 471 C. proc. civ., cu privire la considerentele sentinţei apelate în care s-a reţinut că "suma în litigiu reprezintă contravaloarea împrumutului societăţii, a părţilor de capital social, precum şi a cotei din profitul firmei, stabilind, astfel, elementele în funcţie de care părţile au convenit să stabilească suma a cărei rambursare şi-a asumat-o apelantul-pârât..." şi nici reclamantul nu a înţeles să formuleze apel împotriva acestor considerente, este de necontestat că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu a putut fi primită apărarea potrivit căreia enumerarea de la art. 1 din actul adiţional ar fi exhaustivă.

Actualul C. proc. civ., tranşând chestiunile legate de partea din hotărâre care poate fi atacată şi posibilitatea promovării apelului incident împotriva hotărârii, prevede în art. 461 că partea poate exercita calea de atac atât împotriva soluţiei din dispozitivul hotărârii, cât şi împotriva considerentelor din hotărâre prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului respectiv sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

O astfel de constatare de fapt era, în mod evident, cea prin care "prima instanţă a reţinut că suma în litigiu reprezintă contravaloarea împrumutului societăţii, a părţilor de capital social, precum şi a cotei din profitul firmei, stabilind, astfel, elementele în funcţie de care părţile au convenit să stabilească suma a cărei rambursare şi-a asumat-o apelantul-pârât prin actul adiţional la contractul de cesiune părţi sociale", pe care intimatul-reclamant a combătut-o doar prin întâmpinarea la apel.

Or, în aceste condiţii, este corect considerentul instanţei de apel potrivit cu care "Acest aspect nu a fost contestat de pârât prin apelul formulat, iar reclamantul nu a înţeles să formuleze apel împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu poate fi primită apărarea intimatului-reclamant din cuprinsul întâmpinării formulate potrivit căreia enumerarea de la art. 1 din actul adiţional este neexhaustivă. Aşadar, prin actul adiţional apelantul-pârât şi-a asumat obligaţia de a rambursa în tranşe lunare sumele învestite de intimatul-reclamant sub formă de împrumut firmă, contravaloarea părţilor de capital social şi cota din profitul firmei până la concurenţa sumei de 215.000 euro."

Deşi apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinţei fondului este supus unei limitări în privinţa caracterului devolutiv al căii de atac. Astfel, instanţa de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., devoluţiunea fiind la problemele de fapt şi de drept care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, instanţa supremă constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 477 alin. (1), art. 479 C. proc. civ., neputând fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost indicat doar formal, întrucât argumentele aduse nu pot determina o analiză a deciziei de apel din perspectiva greşitei aplicări a legii, ci ar presupune o reevaluare a situaţiei de fapt, aspect ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele actului adiţional încheiat şi a aplicat greşit normele edictate de art. 1266, art. 1268 C. civ., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Trebuie subliniat faptul că analizarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia actualului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor prevăzute de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor, analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanţial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Astfel, stabilirea voinţei reale a părţilor contractante constituie un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost scopul şi natura contractului încheiat de părţi, chestiuni la care recurentul face referire. În recurs instanţa nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a constata o altă situaţie de fapt decât cea deja configurată de către instanţa de apel.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.