Eligibility of counter-guarantee for enterprise in difficulty and statutory default interest rate under O.G. 13/2011

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 mai 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2022, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta din urmă să fie obligat la plata sumei de 531.459,99 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data de 02.09.2019, până la stingerea integrală a debitului principal. Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 2433 din 21 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 531.459,99 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată în raport de această sumă începând cu data de 02.09.2019, până la data stingerii integrale a debitului, a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 8.919,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Împotriva acestei sentinţe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2433 din 21 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii de drept material (pe care le redă): art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1 raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către FRC; art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ. art. 3 pct. 1 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006 raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 (art. 3.1. alin. (1), art. 4.1., art. 5.1., art. 6.4. alin. (2) şi alin. (4), art. 12.8., pct. 12 din Anexa C.1) şi la Norma nr. 1/2012 (art. 2.1 lit. f) pct. iii, art. 4.1 alin. (1).

În ceea ce priveşte criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, arată că instanţa de apel a apreciat ca fiind temeinică şi legală hotărârea pronunţată în fond fără a analiza corect cadrul legal incident în materie, înscrisurile care dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate, diligenţa FNGCIMM în îndeplinirea mandatului pe care i l-a acordat.

În opinia recurentului, interpretând în mod greşit dispoziţiile legale şi convenţionale incidente în speţă, instanţa de apel a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la întreprinderea în dificultate, fără să se raporteze la prevederile Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa.

Cu privire la cadrul normativ privind criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", subliniază că în acord cu art. 3.1 alin. (1) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între părţi, pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzută în norme, iar intimata şi-a asumat obligaţia (astfel cum rezultă din art. 4.1. din aceeaşi Convenţie coroborat cu pct. 2 din Anexa C.1 la Convenţie), de a verifica încadrarea beneficiarului în condiţiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă.

Totodată, analizând criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", se poate observa că art. 2.1 lit. f) pct. iii. din Normă defineşte termenul de "întreprindere în dificultate", arătând, printre altele, că o întreprindere este considerată în dificultate dacă întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor de insolvenţă.

La momentul acordării contragaranţiei, legislaţia naţională în materia procedurilor de insolvenţă era reprezentată de Legea nr. 85/2006, care în art. 3.1. conţinea definiţii ale stării de insolvenţă, stabilind în mod clar că insolvenţa este aceea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile; insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă; insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei. Potrivit pct. 12 al aceluiaşi articol "valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 RON, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat".

Criteriul de eligibilitate referitor la "întreprinderea în dificultate", mai susţine recurentul, se verifică inclusiv prin raportare la insolvenţa prezumată, astfel cum este definită la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

În opinia instanţei, eronată având în vedere cadrul juridic aplicabil, starea de dificultate financiară a unei societăţi există numai atunci când aceasta intră în insolvenţă sau îndeplineşte anumite criterii prevăzute în Anexa B2 la Normă, mai puţin cele prevăzute la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma nr. 1/2012 referitoare la condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor de insolvenţă.

În motivarea hotărârii instanţa face referire şi la Adresa nr. x/25.06.2012, emisă de recurent, ca răspuns la clarificările solicitate de intimat cu privire la condiţiile în care o societate cooperativă poate fi considerată în dificultate, însă nu analizează efectiv conţinutul Adresei, ci reia susţinerile intimatului şi astfel reţine în mod eronat că "Adresa nr. x/25.06.2012 reprezintă instrucţiunile mandantului transmise cu privire la executarea mandatului, instrucţiuni care au fost respectate de intimat cu privire la situaţia beneficiarului".

Recurentul consideră că pentru constatarea stării de dificultate este suficient să fie îndeplinite criteriile din Legea nr. 85/2006, astfel cum prevede art. 2.1 lit. f) pct. iii. din Normă. Anexa B.2 la Norma nr. 1/2012 apreciază că trebuie interpretată având în vedere dispoziţiile Normei şi prevederile legislaţiei în domeniu.

Atât intimatul, cât şi instanţa de apel fac o confuzie în analiza condiţiilor prevăzute la art. 2.1 lit. f) din Normă în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate. Astfel, în ceea ce priveşte pct. (i), (ii) şi (iv) se realizează o analiză matematică a indicatorilor financiari reprezentaţi de capitalul social, cifra de afaceri, datorii şi pierdere netă, după caz, iar în ceea ce priveşte pct. (iii) analiza întrunirii condiţiilor prevăzute de legislaţia naţională în materia procedurilor de insolvenţă presupune, în mod evident şi verificarea plăţilor restante potrivit situaţiilor financiare la care se face trimitere în Anexa C7 la Convenţie.

Consideră că erau întrunite condiţiile cumulative din Legea nr. 85/2006 pentru a se constata că beneficiarul se află într-o insolvenţă prezumată/vădită, fiind în stare de dificultate financiară, raportat la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, precum şi la art. 2 şi 4 din Norma nr. 1/2012.

Împrejurarea că Beneficiarul era la data acordării contragaranţiei (27.06.2013) în stare de dificultate rezultă cu claritate din situaţiile financiare ale beneficiarului pentru exerciţiul 2012 (mai exact formularul F30), care arată că la data de 31.12.2012 beneficiarul înregistra datorii restante mai vechi de 90 de zile în sumă de 125.468 RON.

Ca atare, în raport cu prevederile legislaţiei naţionale în materie de insolvenţă rezultă că IMM-ul beneficiar îndeplinea condiţia pentru a fi considerat întreprindere în dificultate la data acordării contragaranţiei, respectiv în sensul că la data acordării contragaranţiei întrunea condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă, fiind în insolvenţă vădită potrivit definiţiei de la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

Sub un alt aspect, apreciază că instanţa de apel a interpretat eronat obligaţiile mandatarului, intimat în speţă, referitoare la verificarea stării de dificultate a Beneficiarului.

Curtea de Apel a reţinut că intimatul şi-a îndeplinit mandatul deşi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. nu a verificat deloc îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la "dificultate" prin raportare la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Normă.

La dosar, subliniază recurentul, nu există nicio dovadă că intimatul a verificat acest criteriu prin raportare la insolvenţa prezumată, iar intimatul-reclamant apreciază că nici nu trebuia.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să constate că intimatul nu a respectat mandatul acordat în cauză, verificând pur formal situaţiile financiare ale beneficiarului aflate la dispoziţia sa.

Mai mult, având în vedere valoarea mare a datoriilor scadente potrivit ultimelor două exerciţii financiare precedente acordării contragaranţiei, rezultă o prezumţie a stării de insolvenţă a beneficiarului (insolvenţă prezumată), pe care intimatul trebuia să o răstoarne, însă nu a comunicat niciun detaliu faţă de achitarea acestor datorii, potrivit art. 249 C. proc. civ. (sarcina probei).

În acest context, al datoriilor foarte mari, apreciază că în speţă a fost încălcat mandatul de către intimată şi prin nesocotirea pct. 12 din Anexa C.1 (Mandatul acordat Garantului) la Convenţia nr. 1/2012.

Intimatul-reclamant, în calitate de mandatar cu titlu oneros şi care răspunde pentru cea mai mică culpă (diligenţa în propriile afaceri) nu a făcut nicio investigaţie sau lămurire cu privire la datoriile înregistrate de beneficiar la 31.12.2012, nu a solicitat recurentului punctul de vedere potrivit pct. 12 din Anexa C.1 la Convenţia nr. 1/2012 şi nici nu a răsturnat prezumţia stării de dificultate dovedită de către recurent.

Aşadar, intimatul nu şi-a executat corespunzător mandatul, având în vedere: obligaţia pe care şi-a asumat-o prin art. 4.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 coroborat cu pct. 2 din Anexa C.1 la Convenţie, de a verifica încadrarea beneficiarului în condiţiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă; art. 3.1 din aceeaşi Convenţie potrivit căruia pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzută în norme; art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012 potrivit căruia nu pot fi acordate contragaranţii întreprinderilor aflate în stare de dificultate; art. 2.1 din aceeaşi normă, lit. f) pct. iii) prin trimitere la condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă; pct. 12 din Anexa C.1 la Convenţia nr. 1/2012 unde se reglementează mandatul Garantului şi se prevede că în situaţii nestandard, acesta nu este mandatat sa acorde contragaranţii şi să aprecieze pe cont propriu în aceste situaţii; art. 5 lit. b) şi art. 6 lit. a) din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care stipulează că nu pot beneficia de contragranţii IMM-urile aflate în stare de dificultate.

În plus, dispoziţiile art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012 prevăd o obligaţie de diligenţă a mandatarului, iar potrivit art. 12.8 din aceeaşi convenţie, a 1480 alin. (1) şi art. 2018 C. civ. diligenţa cerută în executarea obligaţiilor este aceeaşi cu cea pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Aşadar, intimatu-reclamant avea obligaţia de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranţiei, cu diligenţa unui bun proprietar.

Conchizând, recurentul-pârât subliniază că din analiza documentelor anexate cererii de plată, respectiv situaţiile financiare anuale pentru ultimele două exerciţii finaciare încheiate a rezultat ca societatea A. S.R.L. îndeplinea condiţiile pentru a fi considerată o societate "în dificultate"; intimatul nu a trimis informaţii suplimentare cu privire la plata acestor datorii scadente; intimatul nu a solicitat recurentului punctul de vedere (cum se stipulează în mandatul acordat potrivit pct. 12 din Anexa C.1 la Convenţia nr. 1/2012) având în vedere datoriile mari cu care societatea figura în situaţiile financiare anuale pe anul 2012.

Consideră că la momentul verificării condiţiilor de eligibilitate de către intimat, Beneficiarul se afla într-o stare de insolvenţă vădită, culpa sa în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constând în aceea că a acordat contragaranţia, deşi nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia atacată este nelegală deoarece s-a dat cu aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

Soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

A menţionat că dobânda reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranţiei, şi urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale, iar consecinţa aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligaţia de plată a accesoriului-dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia recurentului, nu există obligaţia de plată a principalului-contragaranţia.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a dobânzii, în ipoteza respingerii argumentelor anterior prezentate, precizează că O.G nr. 13/2011, în vigoare la data prezentei, reglementează, prin dispoziţiile art. 3, trei niveluri ale dobânzii legale penalizatoare potenţial aplicabile în funcţie de data încheierii contractului şi natura raporturilor juridice dintre părţi.

Apreciază că nu este aplicabil în speţă art. 20 din Legea nr. 72/2013 prin care a fost introdus alin. (2)1 la art. 3 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia "(2) În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale".

În speţă, susţine recurentul, obligaţiile de plată rezultând din Convenţia nr. 1/2012 sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv la 5 aprilie 2013, astfel că art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 nu este incident în speţă.

Se mai arată că Fondul Român de Contragarantare S.A. este autoritate publică asimilată în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, având în vedere că a fost autorizată prin lege să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului la finanţare al sectorului IMM, ceea ce în opinia recurentului-pârât, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

În condiţiile în care instanţa va aprecia că datorează dobândă, solicită a se observa că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia rata dobânzii se impune a fi diminuată cu 20%.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de care prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

La termenul din 14 mai 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN prin întâmpinare şi a rămas în pronunţare pe fondul recursului.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat în esenţă, că: instanţa de apel nu a analizat corect cadrul legal incident în materie, nefiind suficientă raportarea la Anexa B.2 la Norma 1/2012, ci era necesară raportarea la prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006 în materia insolvenţei, apreciind că înscrisurile depuse la dosar dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate întrucât avea datorii foarte mari; intimatul trebuia să efectueze verificări suplimentare pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate la data acordării contragaranţiei; intimatul nu a respectat mandatul acordat în cauză, verificând pur formal situaţiile financiare ale beneficiarului aflate la dispoziţia sa etc.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici face trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţă, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel în raport de Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, solicitând, în realitate instanţei de recurs în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmaţiilor pârâtului privind faptul că beneficiara A. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla într-o "insolvenţă prezumată" şi era o întreprindere în dificultate.

Or, aceasta este în contradicţie cu cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, în recurs neputând fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente care, în opinia recurentului, ar dovedi neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.

În concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, instanţa de control judiciar a arătat cu justeţe că beneficiarul trebuia să îndeplinească criteriul de eligibilitate prin raportare la contractul încheiat de părţi şi dispoziţiile legale aplicabile.

Cât priveşte aspectele invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligenţa cerută mandatarului, instanţa de apel a reţinut că, în executarea convenţiei de contragarantare, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucţiunile mandantului (recurentul-pârât), care sunt expuse explicit în contract.

Astfel, potrivit art. 6.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 pârâtul avea obligaţia de a plăti reclamantului contragaranţia dacă reclamantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C.7.

Raportat la manifestarea de voinţă a părţilor, exprimată în Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, coroborată cu prevederile din Norma nr. 1/2012 privind stimularea accesului la finanţare a IMM, instanţa de apel a constatat că niciuna din dispoziţiile legale sau contractuale invocate de apelantul nu impunea ca intimatul să efectueze verificări suplimentare pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate la data acordării contragaranţiei şi să efectueze în fapt o analiză specifică activităţii judecătorului sindic, de deschidere a procedurii insolvenţei, ci avea obligaţia de a se raporta la documentele mai sus menţionate şi la calculul privind încadrarea ca "întreprindere în dificultate" pe baza situaţiilor financiare, astfel cum rezultă din anexa B.2 la Norma 1/2012.

Prin urmare, în mod greşit recurentul se prevalează o aşa-zisă "confuzie" în analiza condiţiilor prevăzute la art. 2.1 lit. f) din Normă în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate, fiind absurd a impune în sarcina intimatului mai multe obligaţii decât cele asumate prin convenţia semnată de către părţi.

În condiţiile în care în contract s-au prevăzut expres verificările care trebuiau efectuate şi documentele în baza cărora se efectuează aceste verificări, în speţă comportamentul diligent a fost analizat în mod legal prin raportare la aceste statuări contractuale.

În acest sens, efectul devolutiv al apelului a permis instanţei să conchidă că intimatul-reclamant a acţionat cu diligenţa convenită de către părţi prin raportare la cap. 3 şi următoarele din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, neputându-se reţine în sarcina intimatului mai multe obligaţii decât cele asumate prin convenţia semnată de către părţi, iar adresa nr. x/25.06.2012 (pe care o aduce în discuţie recurentul) reprezintă instrucţiunile mandantului transmise cu privire la executarea mandatului, instrucţiuni care au fost respectate de intimat cu privire la situaţia beneficiarului.

Aşa fiind, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.

Nefondată este şi critica privind acordarea dobânzii, care, în opinia recurentului, este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

În acest sens, Înalta Curte constată că în mod corect pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) ind. 1 din O.G. nr. 13/2011, prevederi potrivit cărora, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.

Contrar susţinerilor recurentului, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reţine aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 (faţă de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este cel al acordării contragaranţiei, respectiv data de 27 iunie 2013, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenţiei de contragarantare, respectiv 1 iulie 2012, întrucât convenţia de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranţii constituind momentul naşterii unui raport juridic concret între părţi.

De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condiţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aşa cum pretinde recurentul ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâtul a fost constituită).

Pentru raţiunile înfăţişate şi constatând că prin criticile recurentului-pârât nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.