Contract dissolution upheld; advance refund affirmed after res judicata and cassation grounds rejected.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 ianuarie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să dispună rezilierea contractului de furnizare materiale şi execuţie lucrări întreţinere şi plantaţie agricolă din 14 februarie 2019 încheiat între reclamantă şi pârâtă; să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300000 de RON reprezentând avans necuvenit; să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 65947,68 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la 17 ianuarie 2022, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, până la returnarea efectivă a avansului şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516, art. 1530, art. 1554, art. 1872 C. civ. şi pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinarea formulată la 18 februarie 2022, pârâta B. S.A. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 920 din 29 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind dispusă rezoluţiunea contractului de furnizare materiale şi execuţie lucrări înfiinţare plantaţie agricolă încheiat la 14 februarie 2019; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 300.000 de RON reprezentând debit şi dobânda legală care se va calcula asupra sumei de 300.000 de RON începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 920 din 29 aprilie 2022, precum şi împotriva încheierii de amânarea pronunţării din 14 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civila, în dosarul nr. x/2022, pârâtă B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii primei instanţe, în rejudecare să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat/a efectului pozitiv al lucrului judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La 13 februarie 2023, apelanta-pârâtă B. S.A a formulat motive suplimentare de apel.

Prin decizia nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A împotriva sentinţei civile nr. 920 din 29 aprilie 2022, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2022, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin CII C., în calitate de lichidator judiciar al debitorului A. S.R.L. - în insolvenţă.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2023 şi a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 484 C. proc. civ., a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţa din 8 iunie 2023, critică hotărârea atacată din perspectiva faptului că instanţa de apel a respins cererile de probatoriu formulate (proba testimonială şi cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie), nefiind întrunite astfel, în opinia sa, exigenţele principiului aflării adevărului.

Arată că instanţa de apel a respins cererile de probatorii formulate, invocând din oficiu decăderea apelantei din dreptul de a administra proba testimonială, chiar dacă, arată recurenta, teza probatorie a fost precizată oral la termen, în sensul că martorul poate atesta indiferenţa şi opoziţia ulterioară a intimatei în a releva locul unde trebuiau efectuate lucrările contractate.

Deopotrivă, instanţa de apel, în mod neîntemeiat a respins şi cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta susţine, în esenţă, că instanţa de apel "a soluţionat cauza prin vădite şi grave încălcări ale normelor de drept material şi procesual - adăugând norme legale şi corectând instituţii de drept civil în favoarea părţii reclamante; ignorând dispoziţiile contractuale sau pe cele ale Legii 50/1991; încălcând aplicabilitatea autorităţii ori a puterii de lucru judecat".

În opinia recurentei, în lipsa administrării unui probatoriu în acord cu cauza sau care să susţină argumentele părţii reclamante, instanţa de apel, în conformitate cu cele reţinute de prima instanţă, a înlăturat argumentele apelantei fără a se raporta în mod temeinic şi legal asupra instituţiilor de drept civil şi procesual civil aduse în susţinerea căii de atac (fiind incidente pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.), dar şi prin încălcarea autorităţii de lucru judecat (pct. 7 art. 488 C. proc. civ.).

Astfel, în ceea ce priveşte argumentul referitor la incidenţa în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta susţine că instanţa de apel, aidoma primei instanţe, relevă că "obiectul prezentei cauze este diferit" faţă de cel al dosarului nr. x/2019; arătând, totodată, că în prezenta cauza se analizează rezoluţiunea contractului, aceasta în condiţiile în care partea reclamantă a precizat că doreşte rezilierea contractului.

Mai susţine că instanţa de apel a indicat dispoziţiile art. 1549 şi urm. Noul C. civ. drept temei legal, în condiţiile în care această normă nu a fost niciodată invocată, transcrisă sau adusă măcar în discuţie de partea reclamantă.

Aducerea de argumente în favoarea unei anumite instituţii de drept civil şi de norme legale neinvocate de reclamantă, pentru a soluţiona cauza, în favoarea acelei părţi, nu poate fi primit ca o motivare a hotărârii judecătoreşti, instanţa impunându-se a fi imparţială prin dispoziţiile art. 6 C. proc. civ.

Subliniază că în cadrul dosarului nr. x/2019, două instanţe au analizat şi au tranşat situaţia juridică dedusă judecăţii.

Prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1545 din 23 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, instanţa a analizat fondul cauzei şi a rezolvat chestiunea litigioasă privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON către reclamantă, atrăgând astfel fără echivoc aplicabilitatea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, acea instanţă a analizat situaţia dedusă judecăţii, atât prin prisma dispoziţiilor art. 117 din Legea 85/2014, cât şi din perspectiva unei eventuale disproporţii vădite a prestaţiilor asumate prin contract în defavoarea reclamantei debitoarei.

Or, apreciază recurenta, în mod nelegal şi netemeinic a fost înlăturată excepţia prin raportare strict la "obiectul diferit al cauzei", argumentaţie ce nu poate reprezenta, în mod real o motivare adusă soluţiei pronunţată în prezenta cauză.

Totodată, arată că ambele instanţe au relevat motivul pentru care au înlăturat şi argumentul pârâtei având la baza efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la faptul că "în cadrul respectivului dosar instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra modalităţii de executare a obligaţiilor contractuale, or în prezentul litigiu instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale".

Un asemenea argument nu poate fi primit, cât timp este străin de realitatea de fapt, aceeaşi instanţă, fiind învestită cu o cerere având ca obiect restituirea sumei, a trebuit să analizeze modul în care părţile au înţeles să se manifeste în cadrul contractual creat de acestea.

Prin motivarea oferită şi modul în care a înţeles să înlăture argumentele pârâtei, consideră că instanţa de apel a înfrânt în tot sfera de acţiune a autorităţii lucrului judecat, care se răsfrânge asupra dispozitivului, precum şi asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv pe cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, ceea ce face ca în cauză să fie incidentă şi excepţia puterii lucrului judecat.

Aşa cum se arată şi în doctrina de specialitate, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Conform dispoziţiilor art. 341 C. proc. civ., dacă aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu anterior, purtat între aceleaşi părţi, a fost soluţionată definitiv pe cale incidentală sau pe fond, într-o anumită manieră, acest aspect dobândeşte autoritate de lucru judecat, partea căreia îi este favorabilă soluţia pronunţată de către instanţă putând invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind necesar să mai apeleze la puterea de lucru judecat.

Or, toate aceste aspecte de drept şi aspecte doctrinare au fost ignorate cu desăvârşire şi în mod nejustificat de instanţele fondului în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei şi aspectele reţinute de instanţele fondului în considerentele hotărârilor pronunţate, redând considerente ale deciziei recurate, apreciază că nu pot fi primite ca o motivare a unor hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care sunt doar o parte a argumentelor eminamente pro causa statuate de prima instanţă în susţinerea adoptării soluţiei de admitere a cererii cu care a fost învestită, respectiv, de menţinere a acestei hotărâri judecătoreşti în urma parcurgerii fazei procesuale a apelului.

Aşadar, în cauză, în mod netemeinic şi nelegal s-a reţinut de către instanţele de fond că reclamanta nu şi-ar fi asumat obligaţia de a pune la dispoziţia pârâtei planul amplasamentului sau un plan de situaţie a imobilelor asupra cărora trebuiau efectuate lucrări; respectiv că reclamanta nu şi-ar fi asumat obligaţia de a obţine autorizaţia de construcţie necesară efectuării lucrărilor contractate.

Delimitarea drepturilor şi obligaţiilor fiecărei părţi a fost fără echivoc stabilită prin Contract, recurenta-pârâtă fiind obligată, potrivit art. 6.1 din contractul agreat şi semnat de părţi, la prestarea lucrării şi emiterea declaraţiilor de conformitate; iar intimata-reclamantă s-a obligat să plătească preţul şi să predea amplasamentul (art. 6.2 din contract) obligaţie esenţială pentru realizarea obiectului contractului - un aspect trecut în mod voit neobservat de prima instanţă.

De asemenea, învederează că obligaţia reclamantei de a preda pârâtei planul amplasamentului, proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie reiese şi din procesul-verbal din data de 15.04.2019 încheiat între părţi, unde s-a stipulat în mod expres acest aspect; iar părţile şi-au asumat şi s-au obligat în acest sens ca, pentru buna derulare a contractului din data de 14.02.2019, planul de implementare a contractului se va aproba doar după ce i se va prezenta şi pune la dispoziţie prestatorului documentele tehnice (proiect tehnic, autorizaţie de construire etc)

În ceea ce priveşte obţinerea autorizaţiei de construcţie, obligaţie ce revenea în sarcina reclamantei, precizează că aceasta chiar dacă nu a fost stipulată în contract a fost asumată de reclamantă prin semnarea procesului-verbal din 15.04.2019.

Aceasta obligaţie este una imperativă, ce survine dintr-o dispoziţie legală ce creează în sarcina reclamantei obligaţia obţinerii autorizaţiei de construcţie anterior demarării lucrărilor de construcţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, respectiv art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcţii.

Aşadar, având în vedere cerinţele imperative stipulate în Legea nr. 50/1991, recurenta-pârâtă susţine că obligaţia obţinerii autorizaţiei de construcţie revenea în mod obligatoriu reclamantei, aceasta fiind o cerinţă legală, chiar dacă nu a fost menţionată în mod expres în contract.

Acest aspect nu echivalează cu situaţia în care obligaţia nu exista atât la momentul încheierii contractului cât şi pe parcurs, obligaţia subzistând şi în momentul de faţă, ceea ce poate duce inclusiv la concluzia că acţiunea reclamantei este una prematur formulată.

De asemenea, s-a învederat faptul ca în cauza nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 11 din Legea 50/1991, care prevăd situaţiile exprese (de excepţie) când nu se impune obţinerea autorizaţia de construcţie.

Această autorizaţie de construcţie nu putea fi obţinută decât de reclamantă în raport cu dispoziţiile imperative stipulate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Având în vedere aceste aspecte, în sensul că nu din culpa sa nu s-au putut executa lucrările contractate, ci eminamente din culpa reclamantei, rezilierea nu poate fi solicitată, nu putea opera în cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 1516 în art. 1554 C. civ. - tratate de prima instanţă la fila x a hotărârii ca o consecinţă a aspectelor reţinute în mod neîntemeiat la fila x.

Totodată, mai susţine recurenta, instanţele fondului au oferit o interpretare proprie, subiectivă şi eronată a contractului încheiat între părţi şi prin aceasta au stabilit, în urma raţionamentului transcris la fila x (Curtea de Apel Bucureşti) şi respectiv fila x (Tribunalul Bucureşti) a hotărârii, faptul că societatea pârâtă s-ar afla în culpă, faţă de neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Au fost interpretate în mod eronat clauzele contractuale şi voinţa părţilor, faţă de dispoziţiile art. 6.1 şi ale art. 6.2 din Contract.

Societatea pârâtă, deşi parte într-un contract care prevedea atât drepturi, cât şi obligaţii, s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligaţii, raportat la atitudinea reprezentanţilor societăţii reclamante, aceasta deşi recurenta se afla în posesia materialelor necesare efectuării lucrării contractate.

Subliniază că simpla stipulare a locului unde se află terenul nu este echivalentă cu permisiunea din partea societăţii intimate-reclamante de a intra în şantier şi de a efectua lucrarea în bune-condiţii.

Cu atât mai mult, recurenta nu putea să îşi ducă la bun sfârşit obligaţiile, în afara obţinerii înscrisurilor şi avizelor necesare de către societatea intimată.

Deopotrivă, învederează instanţei de recurs că tribunalul şi curtea de apel au ignorat faptul că recurenta, dând dovada de bună credinţă în momentul în care reclamanta a virat avansul (300.000 RON) a procedat la achiziţionarea materialelor necesare efectuării lucrării, astfel că prin nerealizarea contractului din culpa reclamantei şi prin obligarea sa la restituirea avansului în cuantum de 300.000 RON se creează o dubla paguba întrucât, recurenta a cheltuit banii daţi ca avans pe materialele necesare efectuării lucrării contractate şi acum este în situaţia de a restitui reclamantei şi suma achitată ca avans.

Precizează că recurenta-pârâtă nu are ca obiect de activitate vânzarea materialelor de construcţii şi nici nu a contractat o lucrare de genul celei care face obiectul contractului încheiat cu reclamanta, astfel că nu are ce face cu materialele achiziţionate şi mai mult trebuie să restituie şi suma achitată de reclamantă ca avans pentru achiziţionarea acestor materiale suferind astfel o paguba mult mai mare decât cuantumul pretenţiilor solicitate de reclamantă.

Aşadar, apreciază că hotărârile pronunţate încalcă orice principiu al imparţialităţii instanţei şi al normei de la art. 249 C. civ.

Au fost încălcate normele imperative edictate pentru judecarea cauzei în mod legal şi echitabil, încălcându-se, totodată, drepturile esenţiale ale părţii intimate, cât şi normele de drept procesual obligatorii pentru soluţionarea cauzelor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 alin. (2) C. proc. civ., art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Conchizând, având în vedere toate argumentele aduse, văditele şi gravele încălcări ale normelor de drept material şi procesual, încălcarea autorităţii de lucru judecat precum şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin refuzul administrării de probe, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi a încheierii pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. C. nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de petenta B. S.A. şi, în consecinţă, s-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea recursului.

Se constată că prin argumentele expuse de recurentă în susţinerea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi primite spre analiză criticile recurentei privind stabilirea de către instanţa de apel a raţiunilor pentru care au fost respinse proba testimonială şi cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie.

Cu referire la pretinsa încălcare a principiului aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ., se constată că aceasta a fost făcută cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs restabilirea situaţiei de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, aşa încât recurenta nu-i poate reproşa instanţei de apel decăderea societăţii pârâte din proba testimonială, faţă de dispoziţiile art. 470 lit. d), alin. (3) şi (4) coroborat cu art. 194 lit. e) C. proc. civ.

Numai încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă astfel de critici nu au fost deduse judecăţii de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2023 urmează a fi respins.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul legal al art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi), însă efectul pozitiv, astfel cum s-a reţinut anterior, presupune identitate de chestiune litigioasă.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod legal instanţa de apel a procedat la o dublă verificare a incidenţei autorităţii de lucru judecat, atât din perspectiva efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, cât şi din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, realizând o analiză completă a criticilor invocate de apelanta B. S.R.L. S.A. prin raportare la statuările judecătorului sindic din sentinţa civilă nr. 1545 din 23 martie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 1356 din 9 septembrie 2021, pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Bucureşti.

Sub aspectul efectului negativ, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, curte de apel a reţinut cu justeţe că nu este îndeplinită tripla identitate, întrucât în prezenta cauză obiectul şi cauza juridică sunt diferite faţă de cele din dosarul nr. x/2019.

Astfel, în dosarul nr. x/2019 obiectul este reprezentat de o acţiune în nulitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, iar în prezenta cauză obiectul este reprezentat de o acţiune în rezoluţiune întemeiată pe prevederile art. 1549 şi urm. C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod legal că nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se regăseşte în prezenta cauză, în dosarul nr. x/2019 nefiind reţinute aspecte ce ar putea fi contrazise în prezentul dosar, având în vedere obiectul acestuia.

Aceasta întrucât, în dosarul nr. x/2019, instanţa a avut de analizat condiţiile nulităţii prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014, iar, în speţă, instanţa a avut de analizat condiţiile rezoluţiunii în raport cu art. 1549 C. civ.

Nu poate fi ignorat faptul că, în speţă, problema litigioasă poartă asupra conduitei părţilor în legătură cu obligaţiile asumate prin contractul de furnizare materiale şi execuţie lucrări înfiinţare plantaţie agricolă din 14.02.2013, instanţa de apel reţinând în mod corect că disputele dintre părţi ţin de executarea contractului, iar nu de nulitate.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a arătat că nulitatea şi rezoluţiunea/rezilierea sunt instituţii juridice diferite, nulitatea fiind sancţiunea care intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, aspecte anterioare sau concomitente încheierii actului, pe când rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, aspecte ulterioare încheierii contractului.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sunt lipsite de fundament juridic susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel ar fi analizat în mod eronat îndeplinirea condiţiilor referitoare la rezoluţiunea contractului, având în vedere că reclamanta a solicitat rezilierea, instanţa indicând dispoziţiile art. 1549 C. civ., normă neinvocată de reclamantă.

Înalta Curte subliniază că rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu), iar rezilierea se aplică contractelor cu executare succesivă în timp.

Se impune precizarea că aplicarea corectă a legii este o prerogativă esenţială a instanţei judecătoreşti şi nu poate face obiectul dispoziţiei părţilor decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.

Astfel, conform regulii iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) aplicabilă în procesul civil, judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte, în acest sens procedând în speţă şi instanţa de apel, care a constatat că prima instanţă, din eroare, s-a referit în considerente la instituţia juridică a rezilierii şi nu a rezoluţiunii (deşi în dispozitivul sentinţei apelante se menţionează instituţia juridică a rezoluţiunii), întrucât contractul încheiat între părţi este cu executare uno ictu, cu obiect divizibil.

Totodată, se constată că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a ţinut cont de toate garanţiile procesului echitabil şi a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Deşi recurenta a invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (redând conţinutul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 249 din acelaşi cod etc.), criticile recurentei îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât prin argumentele expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului sau de înscrisurile noi depuse în calea extraordinară de atac.

Este ştiut că imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil, constă în obligaţia magistratului de a se manifesta, în mod echidistant, faţă de toţi participanţii la proces, astfel încât hotărârea pe care o pronunţă să fie rezultatul unei judecăţi obiective.

Însă împrejurarea că recurentei i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanţa de apel nu echivalează cu o atitudine părtinitoare, astfel cum pretinde aceasta, neputându-se acredităm ideea că, în situaţia în care măsurile dispuse de judecător în timpul şedinţei de judecată nu concordă cu voinţă părţilor, acesta este lipsit de imparţialitate.

În plus, cu referire strict la lipsa imparţialităţii reclamată de recurentă, se cuvine subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod expres că pârâta "în apel a solicitat proba cu înscrisuri, fără a depune vreun înscris, proba testimonială fără a fi în măsură să indice numele martorului nici măcar la termenul când s-au discutat probele (...)".

Se constată că recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat formal în susţinerea recursului său şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui text de lege indicat.

Întreaga construcţie a recursului, raportat la acest motiv de casare, vizează exclusiv o reanalizare a situaţiei de fapt prin care se tinde a se demonstra inexistenţa culpei recurentei în neexecutarea contractului, aspecte ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

De altfel, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuţie recurenta, în raport de care sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 1516 C. civ. şi art. 1554 C. civ. reprezintă o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac ("având în vedere aceste aspecte, că nu din culpa subscrisei nu s-au putut executa lucrările contractate, ci eminamente din culpa reclamantei, ne conduce la concluzia că rezilierea nu poate fi solicitată, nu poate opera şi astfel, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1516 şi art. 1554 din Noul C. civ..").

Şi atunci când recurenta susţine că nu pot fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 50/1991, aceasta invocă tot greşita stabilire a situaţiei de fapt, aducând în discuţie chestiuni ce vizează exclusiv aspecte factuale ale pricinii, a căror apreciere intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Nici susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit art. 6.1 şi art. 6.2 din contractul încheiat nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt stabilită în cauză.

Se impune precizarea faptului că analizarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat în Codul de la 1865, prin art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanţial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Astfel, stabilirea voinţei reale a părţilor contractante constituie un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost scopul şi natura contractului încheiat de părţi, chestiuni la care recurentul face referire. În recurs instanţa nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a constata o altă situaţie de fapt decât cea deja configurată de către instanţa de apel.

În concret, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Prin urmare, şi motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs restabilirea situaţiei de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau aplicare greşită a normelor materiale ori a regulilor de procedură, astfel cum pretinde recurenta.

Nu în ultimul rând, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2023 şi a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârile recurate, ca fiind legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 8 iunie 2023 şi a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.