Recovery of sum paid to insolvency estate rejected due to statute of limitations; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea introductivă, expediată prin poştă la data de 08.06.2022 şi înregistrată la 10.06.2022 pe rolul Tribunalului Maramureş sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., restituirea sumei de 154.451 RON, plătită cu OP nr. x din 09.01.2018, în contul unic de insolvenţă al debitoarei, ca fiind nedatorată, obligarea pârâtei: la daune interese, începând cu data de 26.04.2018, constând în: dobânda comercială achitată de către reclamantă, urmare a unui credit comercial în derulare la data plăţii, credit prin care s-a efectuat plata nedatorată, calculată până la data plăţii efective a debitului principal; să suporte beneficiul nerealizat pe perioada rezultată de la data plăţii şi până la achitarea debitului datorat.

De asemenea, reclamanta a solicitat notarea prezentului proces în CF x Baia Mare, asupra competenţei de sub foaia B, constând în teren parţial intravilan în suprafaţă de 3701 mp înscris sub nr. cadastral x şi în CF x Baia Mare, asupra competenţei de sub foaia B, constând în teren intravilan în suprafaţă de 2500 mp înscris sub nr. cadastral x.

In drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 1345 şi urm. coroborat cu art. 1639 şi urm. C. civ. cu aplicarea art. 233 alin. (3) şi art. 451 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 189/21.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Maramureş, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâta B. S.R.L. şi în consecinţă, s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 2.500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat apel împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 11.10.2022, respectiv 10.01.2023.

Prin decizia civilă nr. 427/2023 din 5 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de către A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 189 din 21.02.2023 şi a încheierilor din 11.11.2022 şi 10.01.2023, pronunţate în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Maramureş, pe care le-a păstrat în întregime.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat, în esenţă, admiterea recursului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, în sinteză, următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate vizează judecarea apelului numai pe excepţie, instanţa de control rezumându-se strict la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a analiza fondul, prin prisma motivelor de apel, încălcându-se nu doar dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci şi exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Recurenta a arătat că, deşi a invocat în cuprinsul declaraţiei de apel motivele pentru care acţiunea nu este prescrisă, faptele care întrerup cursul prescripţiei, totuşi instanţa de apel a înţeles să ignore aceste considerente şi să-şi însuşească strict motivele hotărârii date în prima instanţă.

Această abordare a instanţei de apel este contrară cuprinsului declaraţiei de apel, în care s-au arătat motivele pentru care se impune anularea soluţiei instanţei fondului, nefiind incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, în condiţiile în care recurenta a vizat o faptă juridică licită generatoare de obligaţii faţă de o societate aflată sub incidenţa Legii insolventei nr. 85/2014, lege care creează şi un sistem de garanţii în favoarea titularului creanţei.

Recurenta a susţinut că, deşi a invocat, în primă instanţă, constatarea repetată a întreruperii/suspendării cursului prescripţiei, dar şi administrarea de probe suplimentare (prin admiterea unirii excepţiei cu fondul şi efectuarea cercetării judecătoreşti în ambele situaţii procesuale) aceeaşi instanţă a fondului s-a limitat în a-şi forma o convingere proprie (contrar însăşi susţinerilor intimatei-parate), modificând starea de fapt fără sa pună în dezbatere contradictorie a părţilor şi fără să prezinte explicaţii.

A mai arătat recurenta, prin referire la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că intimata nu a avut niciun rol şi nicio obligaţie impusă de instanţă referitor la dovada momentului începerii curgerii termenului de prescripţie, diferit de cel invocat în întâmpinare şi în concluziile orale în faţa completului de judecat, astfel că soluţia instanţei este nelegală.

Desigur este vorba de termenul de începere a curgerii prescripţiei (26.04.2018), termen de plecare contrar celui invocat şi susţinut de către intimată, care, ulterior, a fost însuşit (nelegal) de către instanţa de control judiciar, în exercitarea atribuţiilor devolutive şi de control a legalităţii, în dezacord cu criticile aduse şi probate în etapa procesuală a apelului.

In privinţa acestei chestiuni instanţa de apel a reţinut în concordanţă cu tribunalul că pronunţarea deciziei civile nr. 243/26.04.2018 este momentul la care începe sa curgă termenul de prescripţie.

În mod eronat, instanţa de apel a neglijat norme de procedură imperative, privind probarea neechivocă a momentelor/momentului iniţial a curgerii termenului de prescripţie admiţând doar o concluzie a instanţei inferioare, ceea ce a făcut controlul legalităţii să nu fie extins şi să nu conducă spre o dezbatere şi o dezlegare a fondului.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că un al doilea motiv de nelegalitate vizează existenţa a cel puţin două cazuri de întrerupere a termenului cursului de prescripţie extinctivă, pe care instanţa, în hotărârea recurată, nu le-a luat în considerare, deşi au fost cuprinse în motivele de apel.

În acest sens, recurenta a arătat că la data de "22.11.2021" (data trimiterii prin poştă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018) s-a săvârşit prima întrerupere a cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, însă instanţa de apel nu reţine această cauză afectată de art. 2537 C. civ., respectiv recunoaşterea dreptului de către debitoare, care s-a făcut unilateral, expres şi neechivoc. Neanalizând impedimentul legal descris, instanţa de apel nu a avut cum să constate şi să valorifice efectele juridice ale duratei întreruperii cursului prescripţiei, asumate de debitoare.

Pe de altă parte, un indicator al faptului că, deşi instanţa de apel "(...) relevă faptul că ultima posibilă întrerupere a termenului de prescripţie s-ar fi putut produce la data de 08.01.2019 (...), moment prin raportare la care oricum termenul de prescripţie era împlinit la data ieşirii din pasivitate a reclamantei (...)" - 08.06.2022, denotă certitudinea că instanţa de apel şi-a grefat raţionamentul juridic, de fapt şi de drept, în apel, pe soluţia instanţei fondului, fără ca să producă o infirmare (în ansamblu) faţă de criticile expuse de recurenta-reclamanta, în apel, ci dimpotrivă.

Asta cu atât mai mult cu cât, prin B.P.I nr. 721 din 14.01.2019, intimata debitoare -în reorganizare judiciară- publică, pentru terţi, înscrierea sumei de bani nerestituită, în tabelul de creanţe, şi, urmare a acestui fapt, stabileşte obligaţia de restituire a debitoarei.

Nici incidenţa acestui caz de întrerupere a cursului prescripţiei nu a fost reţinut, analizat şi înlăturat de către instanţa de control judiciar, cu toate că a fost invocat în criticile de nelegalitate expuse în motivele de apel.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzută de C. civ. şi neanalizată ca motiv de apel, de către instanţa de apel.

Raţionamentul instanţei de apel în sensul că procedura de reorganizare în condiţiile Legii nr. 85/2014 nu are relevanţă în prezenta cauză, din perspectiva curgerii termenului de prescripţie, este greşit, deoarece recuperarea sumei care face obiectul prezentului recurs, chiar dacă s-a iniţiat "în afara normelor speciale ale Legii nr. 85/2014", adică în procedura dreptului comun, decizia internă (în timpul procesului pendinte) a fost luată de către intimata-falită, aflată într-una din etapele obligatorii ale derulării procedurilor fără să se aducă, la cunoştinţa recurentei schimbarea naturii juridice a sumei nerestituite.

Nefiind analizat acest motiv de întrerupere a cursului prescripţiei prin administrarea de probe absolut necesare din dosarul de fond al procedurii insolvenţei denotă că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este greşit şi, totodată, nelegal, pentru că instanţa de apel nu a furnizat nicio explicaţie juridică cu privire la consecinţele înscrierii creanţei la masa credală -menţinerea acestei creanţe pe tot parcursul procedurii desfăşurate sub imperiul Legii nr. 85/2014 - (art. 2541 alin. (5) C. civ.), a neincluderii acesteia în planul final de distribuire, (până la închiderea procedurii prin sentinţa civilă nr. 1283/23.11.2022 de către judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Maramureş), câtă vreme întreruperea/suspendarea a durat până la închiderea acesteia.

Reţinerile instanţei de apel în considerentele finale ale hotărârii recurate în sensul că "... termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune bazat pe îmbogăţirea fără justă cauză era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată, chiar luând în considerare cauzele de întrerupere ale cursului prescripţiei invocate de către apelantă ..."; "... cel mai recent fiind la data de 08.01.2019." sunt în contradicţie cu starea de fapt şi cu dispoziţiile legale în vigoare (art. 245 ind. (5) C. civ. coroborat cu art. 2544 din acelaşi Cod).

Nelegalitatea soluţiei recurate rezidă în nelegalitatea constatării şi aplicării duratei termenului de întrerupere a cursului prescripţiei, de către instanţa de apel, începând cu data de 09.01.2019, calculat până la data de 08.06.2022, şi "in continuare" până la închiderea procedurii, prin rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 1283/23.11.2022 pronunţată de către Tribunalul Maramureş, prin publicarea acesteia în B.P.I.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind reevaluarea situaţiei de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, există şi anumite critici de nelegalitate, care pot fi analizate de instanţa de recurs prin prisma motivelor de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., însă, acestea sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Din modul de expunere al criticilor formulate în prima parte a motivelor de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui caz de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În acest context, criticile recurentei prin care este exprimată nemulţumirea faţă de judecarea apelului numai pe excepţie, susţinându-se, în esenţă, că instanţa de control judiciar, rezumându-se strict la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a analiza fondul prin prisma motivelor de apel, a încălcat nu doar dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci şi exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În strânsă legătură cu art. 425 din C. proc. civ. sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, se constată că, în etapa de cercetare a procesului, conform dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., instanţa "va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul".

Înalta Curte subliniază că, prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Instanţa de apel legal investită cu soluţionarea acestei căi de atac devolutive a reţinut că "în condiţiile în care prima instanţă de fond s-a desesizat prin admiterea unei excepţii peremptorii, instanţa de control judiciar are obligaţia procedurală de a analiza cu prioritate modul de soluţionare a respectivei excepţii".

Menţiunea este extrem de importantă deoarece în aceste circumstanţe, instanţa de apel nu poate aprecia legalitatea sentinţei de primă instanţă decât prin prisma modului de analizare şi soluţionare a acestei excepţii, fără a putea să antameze în mod direct aspecte care ţin de fondul raportului juridic dintre părţi dedus judecăţii.

Examinarea fondului cauzei prin prisma motivelor de apel, aşa cum solicită recurenta, putea fi realizată, ţinând cont, evident, şi de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., numai în condiţiile în care critica apelantei sub aspectul prescripţiei ar fi fost găsită fondată, iar hotărârea de primă instanţă ar fi fost anulată.

Or, câtă vreme prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins sub acest aspect cererea de chemare în judecată, iar instanţa de prim control judiciar, constatând temeinicia soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei de către tribunal, a respins apelul, cercetarea în fond a cauzei a devenit inutilă.

Aşa fiind, cum instanţa de prim control judiciar, în mod corect, nu a mai analizat apărările pe fondul cauzei, formulate de apelantă, ipoteza nemotivării hotărârii recurate nu poate fi reţinută.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, prin care s-a susţinut, în esenţă, că termenul de începere a curgerii prescripţiei - 26.04.2018, (termen de plecare contrar celui invocat şi susţinut de către intimată) a fost "însuşit", nelegal, de către curtea de apel, că aceasta a admis doar o "concluzie" a instanţei inferioare, precum şi cele potrivit cărora instanţa de prim control judiciar ar fi considerat lipsite de relevanţă argumentele expuse prin motivele de apel care au pus în discuţie aspecte importante ale cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanţa de control judiciar poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Incidenţa unei motivări necorespunzătoare, determinată de considerarea argumentelor expuse prin motivele de apel "care au pus în discuţie aspecte importante ale cauzei", ca fiind lipsite de relevanţă, nu poate fi alegată cu temei, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză prioritară şi concretă atât a motivelor susţinute de apelantă în combaterea sentinţei primei instanţe sub aspectul prescripţiei, cât şi a modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către tribunal, şi a ajuns la concluzia că acest incident procedural a fost în mod întemeiat admis, examinarea fondului pretenţiilor devenind astfel redundantă.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, fiind prezentate motivele pentru care instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2517 C. civ., în raport de care a considerat că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Totodată, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv.

În cauză, curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel încât nu se poate pretinde că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Cât priveşte criticile recurentei prin care se aduc în dezbatere chestiuni vizând debutul termenului de prescripţie, se constată că acestea fac referire la situaţia de fapt, fiind aspecte de netemeinicie, care nu mai pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În considerarea celor ce preced nici încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită, câtă vreme instanţa de apel a procedat la soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită în acord cu principiile fundamentale ale procesului civil şi ordinea de drept procesual, arătând argumentele pentru care a reţinut incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, nefiind, astfel, aplicabil niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că un al doilea motiv de nelegalitate vizează existenţa a cel puţin două cazuri de întrerupere a termenului cursului de prescripţie extinctivă, pe care instanţa, în hotărârea recurată, nu le-a luat în considerare, deşi au fost cuprinse în motivele de apel.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt nefondate.

Trebuie amintit că prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, care constă în stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege, precum şi că, potrivit art. 2537 C. civ., cursul prescripţiei poate fi întrerupt.

Se observă că recurenta a invocat existenţa unor situaţii juridice care afectează cursul prescripţiei sub aspectul întreruperii acestuia.

Astfel, s-a arătat că la data de "22.11.2021" (conform susţinerilor recurentei - data trimiterii prin poştă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018) s-a săvârşit prima întrerupere a cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, iar instanţa de apel nu a reţinut această cauză afectată de art. 2537 C. civ., respectiv recunoaşterea dreptului de către debitoare, care s-a făcut unilateral, expres şi neechivoc.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că acţiunea pendinte este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. şi că pronunţarea deciziei civile nr. 243/26.04.2018 de către Curtea de Apel Cluj este momentul de la care începe să curgă acest termen, astfel încât el s-a împlinit la data de 26.04.2021, anterior expedierii prin poştă a cererii de chemare în judecată, la 08.06.2022.

De asemenea, s-a reţinut că succesiunea cazurilor de întrerupere a termenului de prescripţie în ordinea invocată chiar de către apelantă relevă faptul că ultima posibilă întrerupere a termenului de prescripţie s-ar fi putut produce la data de 8.01.2019, moment prin raportare la care oricum termenul de prescripţie era împlinit la data de 08.06.2022, şi, prin urmare analiza incidenţei cazurilor enunţate de întrerupere a termenului de prescripţie devine lipsită de relevanţă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2.537 pct. 1 din C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Rezultă, aşadar, că întreruperea cursului prescripţiei extinctive este atrasă de recunoaşterea de către debitor a dreptului supus prescripţiei, care, în speţă, potrivit susţinerilor recurentei, s-a produs prin adresa nr. x din data de 20.11.2018.

Se observă că menţionarea datei de "22.11.2021" (conform susţinerilor recurentei - data trimiterii prin poştă recomandat cu confirmare de primire a adresei nr. x din 20.11.2018), ca fiind data la care s-a săvârşit prima întrerupere a cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune (în fazele procesuale anterioare susţinându-se că prima întrerupere a termenului de prescripţie a avut loc la 20.11.2018), este o critică invocată omisso medio. Chiar dacă s-ar reţine că, de fapt, recurenta a avut în vedere data de 20.11.2018, aceasta ar fi presupus ca termenul de prescripţie să se fi împlinit la data de 20.11.2021, tot cu mult înainte de înregistrarea prezentei cereri de chemare în judecată (8.06.2022, data poştei).

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, şi cu toate acestea instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel.

Potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripţia se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie."

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, prescripţia putând fi întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Aşadar, cazurile de întrerupere, ca şi cele de suspendare, a cursului prescripţiei extinctive sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, iar acestea nu pot fi deduse pe cale de interpretare.

În speţă, se constată că prin acţiunea introductivă s-a solicitat restituirea sumei de 154.451 RON, plătită cu O.P. nr. x din 09.01.2018, în contul unic de insolvenţă al debitoarei, dată la care pârâta se afla sub incidenţa procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, ca urmare a încheierii nr. 3670/2015, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. x/2015.

Aşadar, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este de necontestat faptul că se solicită restituirea unei sume achitate de reclamantă în cursul procedurii insolvenţei, pretinsa creanţă fiind născută în timpul desfăşurării acesteia.

Or, recurenta face o evidentă confuzie între suspendarea prescripţiei extinctive şi întreruperea prescripţiei extinctive. Astfel, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 85/2014 deschiderea procedurii insolvenţei suspendă orice termen de prescripţie, însă, aşa cum se prevede în mod expres în cuprinsul articolului evocat, această suspendare operează exclusiv în privinţa acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege, dispoziţii legale ce nu sunt incidente în speţă, în raport cu momentul la care s-a născut creanţa ce face obiectul acţiunii.

Cât priveşte data pretinsei înscrieri în tabelul de creanţe, ca şi cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv 14.01.2019, în mod corect a constatat instanţa de apel că şi în raport cu aceasta acţiunea este prescrisă, acţiunea fiind depusă prin poştă la data de 8.06.2022, deci la mai mult de trei ani calculaţi chiar şi în raport cu data indicată de recurentă.

Aşa fiind, cum ipoteza prevăzută de art. 2537 pct. 2 C. civ. nu se regăseşte în cauza de faţă, criticile recurentei privind o eventuală neanalizare de către instanţa de prim control judiciar a respectivului motiv de apel nu prezintă nicio relevanţă, dincolo de faptul că în considerentele deciziei recurate s-a arătat care sunt argumentele în baza cărora analiza incidenţei cazurilor enunţate de apelantă privitoare la întreruperea termenului de prescripţie devine redundantă.

Cât priveşte afirmaţiile recurentei în raport cu anumite considerente ale deciziei recurate prin care se arată că acestea sunt în contradicţie cu starea de fapt şi cu dispoziţiile legale prevăzute de art. 245 C. civ. coroborat cu art. 2544 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că nu sunt susţinute de argumente concrete, ci relevă simple opinii personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate.

Nici criticile recurentei privitoare la o situaţie de fapt care nu a fost reţinută de instanţele devolutive nu pot forma obiect de analiză în recurs, câtă vreme aduc în dezbatere aspecte factuale, fiind, aşadar, chestiuni de netemeinicie.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 427/2023 din 5 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.