Extraordinary appeal annulled for failure to formulate valid cassation grounds: factual re-examination and evidence criticism disguised as lack of motivation and misapplication of bad-faith negotiation norms

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021 la 19.08.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 Euro (echivalentul a 982.434,79 RON la data introducerii acţiunii) cu titlu de despăgubiri, din care suma de 969.16 Euro (echivalentul a 4.760 RON) reprezintă prejudiciul efectiv şi suma de 199.030 Euro (echivalentul a 977.532,59 RON la data introducerii acţiunii) reprezentând profitul nerealizat, ca urmare a ruperii intempestive a negocierilor, precum şi obligarea pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1338 din 08.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plăţii si a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.061,48 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 08.06.2022, atât reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL), cât şi pârâta B. S.A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 218A din 08 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL), ca nefondat.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2430,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile reclamanta C. S.R.L. (fostă A. SRL) a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat casarea deciziei recurate, admiterea apelului pe care l-a formulat şi a cererii de chemare în judecată ca urmare a rejudecării cauzei şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine, în esenţă, următoarele:

Motivarea deciziei este contradictorie, întrucât, deşi dezbaterile s-au purtat în jurul negocierilor în vederea încheierii unei vânzări ca urmare a ofertei explicite a intimatei, prin decizie s-a reţinut în mod inexplicabil că toate aceste împrejurări nu prezintă relevanţă.

Decizia nu este în concret motivată, iar cele câteva considerente sunt străine de fondul cauzei.

În primul rând, deşi intimata menţionează în mod expres că îşi retrage oferta şi se retrage şi din negocieri şi nici nu a contestat acest lucru, prin decizie se reţine că apărările formulate în acest sens nu au relevanţă în conturarea relei-credinţe a intimatei. Recurenta arată că nu înţelege ce alte împrejurări ar fi fost mai relevante în contextul în care un cumpărător interesat a contactat emitentul unei oferte, a purtat lungi negocieri în sensul ofertei şi a fost înştiinţat despre ruperea oricărei negocieri chiar în ziua stabilită pentru semnarea contractului conform ofertei şi negocierilor.

Acceptarea unei reduceri de preţ din partea intimatei urmată în mod intempestiv de neîncheierea contractului la preţul, aşadar, acceptat nu reprezintă conform deciziei o dovadă de rea-credinţă, ci, din contră, o dovadă de bună-credinţă.

Faptul că intimata a informat abia la data în care trebuia să fie perfectată tranzacţia că ar exista un alt cumpărător interesat cu care chiar urma să se încheie tranzacţia, fără însă a se da recurentei posibilitatea de majorare a preţului, este de asemenea considerată în decizie o dovadă de bună-credinţă, nu de rea-credinţă.

Or, garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenta în determinarea situaţiei de fapt.

Motivarea unei hotărâri este aşadar înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste obligaţii, decizia nu poate fi considerată motivată, lipsind cu desăvârşire motivele pentru care au fost înlăturate susţineri şi înscrisuri, care şi în tot şi în parte conduc la concluzia că intimata este în culpă. Lipsa unei motivări efective cu privire la motivele pentru care s-a apreciat că pretenţiile nu ar fi întemeiate.

În concluzie, decizia poate fi considerată nemotivată, iar cele câteva paragrafe care compun motivarea efectivă sunt străine de natura pricinii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, următoarele:

Decizia este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1183 din C. civ., raţionamentul ce a stat la baza admiterii apelului intimatei conducând la concluzia că va exista bună credinţă ori de câte ori negocierile vor fi rupte brusc, iar actul juridic negociat încheiat cu altcineva, indiferent de circumstanţe.

Conform art. 1183 din C. civ., partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe şi este contrară exigenţelor bunei-credînţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă implică asumarea unui comportament loial de către părţi, iar art. 1183 alin. (3) din C. civ. conţine exemplificator (iar nu limitativ) un comportament contrar principiului: cazul părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. În măsura in care există intenţia de a încheia contractul, dar se încalcă alte aspecte impuse de buna-credinţă vizavi de iniţierea, continuarea sau ruperea negocierilor, părţii vinovate i se va putea angaja răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, în baza art. 1183 alin. (4) C. civ.

Or, conform deciziei, nu este considerată negociere cu rea-credinţă şi rupere intempestivă a acesteia în sensul art. 1183 din C. civ. situaţia în care: discuţiile au loc pe durata a mai mult de 2 luni, timp în care vânzătorul ia la cunoştinţă şi de angajamentele cumpărătorului pentru perioada post-vânzare; nu se dă niciun indiciu că ar mai exista vreun alt cumpărător interesat, vânzătorul justifică durata mare a negocierilor pe motiv că ar fi o procedură de aprobare cronofagă la nivelul societăţii, se agreează varianta finală a contractului, se indică şi notarul care urmează să autentifice contractul şi data încheierii, însă, chiar la data stabilită pentru încheieri, toată procedura greoaie de aprobare la nivelul societăţii vânzătoare devine rapidă şi recurenta este informată că o altă societate va fi cumpărătoare.

În schimb, se consideră prin decizie dovada de bună-credinţă că intimata ar fi acceptat iniţial o reducere de preţ şi că ar fi vândut altei persoane, ceea ce în accepţiunea deciziei indică, de fapt, o intenţie de a vinde către recurentă. Pe lângă lipsa de fir logic a motivării, aceasta conduce la lipsirea de efecte a prevederilor art. 1183 din C. civ., acestea fiind într-un final interpretate şi aplicate în sensul de a nu produce vreodată efecte juridice.

Fără a relua cele expuse în cadrul cererii de chemare în judecată şi în cererea de apel, condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite.

Fapta ilicită constă în negocierea cu rea-credinţă, intimata încălcând obligaţia de loialitate, fiind important de menţionat că părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, aşa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate, de semnare a contractului.

În acest sens a statuat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicându-se decizia nr. 1583/2017.

Prejudiciul a rezultat din faptul că, în considerarea angajamentelor intimatei, recurenta şi-a asumat angajamente de plată faţă de terţii, pe care le-a onorat, în vederea dezvoltării activităţii societăţii pe teren, astfel încât achiziţionarea să fie profitabilă societăţii.

Astfel, s-a încheiat contractul de consultanţă nr. 39, prin care prestatorul urma să efectueze servicii de consultanţă şi întocmirea documentaţiei pentru acordarea fondurilor nerambursabile cu privire ia începerea unei noi activităţi implementate la adresa imobilului, pentru care s-a achitat suma de 4.760 RON în baza facturii nr. x din data de 11.01.2021, în paralel, s-a făcut şi o promisiune de închiriere pentru o perioadă de 10 ani şi o chirie lunară de cel puţin 10.000 Euro ceea ce presupune o chirie totală în valoare de 1.200.000 Euro.

Legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu este evidentă şi clară. În considerarea ofertei angajante, recurenta a procedat la asumarea unor obligaţii faţă de terţi pe care le-a onorat, rezultând în mod evident pierderi pecuniare, la care se adaugă şi beneficiul nerealizat, raportat la posibilitatea rezonabilă pentru nerealizarea "şansei".

Vinovăţia intimatei este mai mult decât evidentă din modul cum aceasta a ales să acţioneze. Ruperea intempestivă a negocierilor, intenţia dublată de un scop ascuns, prin prejudicierea subscrisei, este o manifestare a încălcării bunei credinţe, fiind o faptă de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. solicitând, în principal, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului.

În şedinţa publică din 20 mai 2025, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţarea asupra excepţiei nulităţii recursului şi a amânat pronunţarea la 3 iunie 2025 pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante C. S.R.L. (fosta A. SRL) să depună concluzii scrise.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Astfel, susţinerile expuse în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate invocate, deoarece recurenta-reclamantă în argumentarea acestor motive de casare se limitează să procedeze la prezentarea stării de fapt, neînţelegând să indice, în mod concret, în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării deciziei pronunţate, nici în ce măsură există motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, respectiv în ce modalitate au fost încălcate normele de drept material.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În acest sens, se constată că recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei, ci, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate şi situaţia de fapt prezentând o serie de alegaţii care relevă doar nemulţumirea sa cu privire la neînsuşirea de către instanţa de apel a apărărilor formulate, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de casare invocat.

Prin cererea de recurs se aduc în dezbatere o serie de critici prin care se reproşează instanţei de apel modalitatea de interpretare a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, respectiv chestiuni care vizează modul cum s-au derulat negocierile în vederea vânzării-cumpărării imobilului-teren, împrejurarea că aceste negocieri nu au condus la încheierea contractului de vânzare-cumpărare între părţi dată fiind majorarea preţului asupra căruia părţile conveniseră şi refuzul reclamantei de a plăti noul preţ, precum şi existenţa relei-credinţe a pârâtei în negociere.

Or, toate aceste susţineri, prin care se face trimitere la mecanismul negocierilor în baza căruia trebuia să se ajungă la un acord de voinţă al părţilor în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului-teren, sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă expune aspecte care rezultă din înscrisurile cauzei, precum şi din modul de derulare a relaţiilor dintre părţi în perioada de negociere, aşa cum le-a perceput aceasta, iar susţinerile formulate trimit la o analiză greşită a probatoriului.

În alţi termeni, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise niciunuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor de casare invocate tinde să solicite instanţei de control judiciar să stabilească o nouă situaţie de fapt, aşa cum o apreciază şi o interpretează autoarea prezentului demers judiciar, respectiv să analizeze din nou probatoriile, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea lor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina valoarea probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Argumentele recurentei prin care se susţine motivarea contradictorie sau faptul că decizia nu este în concret motivată şi că cele câteva considerente sunt străine de fondul cauzei, precum şi cele prin care se invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1183 din C. civ., nu au aptitudinea de a se converti în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea recurenta face trimitere la modalitatea de interpretare a probelor şi îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns în instanţa de apel în sensul că în sarcina pârâtei nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite apte să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, reclamanta nefăcând dovada existenţei relei-credinţe a pârâtei în negocieri, respectiv a faptului că aceasta a iniţiat sau continuat negocierile fără a avea intenţia de a încheia contractul, ori că a rupt negocierile contrar bunei-credinţe.

În speţă, aţa cum s-a arătat deja, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1183 din C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului şi la stabilirea situaţiei de fapt.

Ignorând aceste cerinţe, recurenta-reclamantă tinde la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Or, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. (fosta A. SRL) împotriva deciziei civile nr. 218A din 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L. (FOSTA A. SRL) împotriva deciziei civile nr. 218A din 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2025.