Abusiveness of credit facility and administration fees versus variable interest rate clauses in consumer credit contracts under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2018, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C. (Olanda), D. - prin mandatar E. S.R.L., solicitând:

1. Să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze inserate în conţinutul Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007 încheiat cu pârâta B. S.A.:

1.1. Clauza privind rata dobânzi curente de 4,5 % pe an (art. 4.2. prima teză din Contract) şi clauza privind dobânda revizuibilă, a cărei rată este supusă modificării unilaterale de către pârâtă în conformitate cu libera apreciere a acesteia ("fără a fi obligat în nici un fel") şi în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor 6M + 4% pe an, fără a fi necesar consimţământul reclamantului consumator, cu referire la modalitatea aducerii noilor niveluri de dobândă la cunoştinţa împrumutaţilor şi cea a considerării ca acceptate a acestora (art. 4.4. din Contract);

1.2. Clauza privind dobânda penalizatoare/anatocism (art. 4.5. din Contract);

1.3. Clauzele referitoare la taxa de evaluare a proprietăţii aduse în garanţie, conform notei nr. x din dala de 25.10.2007, a comisionului de acordare de 2% din valoarea creditului (3.895 CHF) şi a comisionului de administrare perceput lunar, în sumă de 0,15% din soldul total al creditului, ale căror niveluri sunt supuse revizuirii pe parcursul Contractului în funcţie de politica de creditare a pârâtei şi fără consimţământul împrumutaţilor (art. 5.1. lit. b), c) şi f), precum şi art. 5.4. din Contract);

1.4. Clauza privitoare la scadenţa (exigibilitatea) anticipată a creditului (art. 13.6 şi art. 13.7. din Contract);

1.5. Clauza de cesiune a contractului (art. 15.1. şi art. 15.2. din Contract);

1.6. Clauza atributivă de competenţă a soluţionării litigiilor în favoarea instanţelor de la sediul băncii pârâte, din Bucureşti (art. 15.14. din Contract).

2. Să se constate nulitatea absolută parţială a "Contractului de cesiune de creanţă în legătură cu anumite credite" din 31 martie 2009, încheiat între pârâtele B. şi C. (OLANDA), cât priveşte cesionarea drepturilor provenind din contractul nr. x/30.10.2007 şi Contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară autentificat la BNP F. prin încheierea de autentificare nr. x/30.10.2007, şi subsecvent, a contractului numit "Cesiune de creanţă în legătură cu anume credite" din 26 iunie 2015, încheiat între C. (Olanda) şi D., la data de 25.06.2015, cât priveşte cesionarea drepturilor provenind din prima cesiune, precum şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restabilirii raporturilor contractuale dintre părţi, în condiţiile anterioare fiecărei cesiuni;

3. Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate necuvenit (art. 994 C. civ.) urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut, relativ la dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de evaluare a proprietăţii, comisionul de acordare a creditului şi clauza de cesiune a contractului/creanţei (cu consecinţa nulităţii contractelor de cesiune), începând cu data plăţii şi până la data restituirii integrale a sumelor, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de pârâte în temeiul clauzelor abuzive nule absolut (restitutio în integrum);

4. Să se constate caracterul incert al creanţei (în ceea ce priveşte întinderea sa), la data formulării cererii de executare silită (04.01.2013) de către pârâta C. (Olanda), prin mandatar E. S.R.L..

Pârâtele B. S.A., D., C., au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea ca netimbrat a capătului de cerere privind nulitatea absolută parţială a contractelor de cesiune şi respingerea, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind constatarea caracterului incert ai creanţei. Pârâtele au solicitat respingerea ca nefondate a celorlalte capete de cerere şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 467 din 21.05.2019 a fost admisă excepţia necompeteneţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 13272 din 31 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş a admis excepţia netimbrării. A anulat ca netimbrat petitul 2 subpunctul 2 al acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă din data de 26 iunie 2015. A admis excepţia inadmisibilităţii petitului 4 al acţiunii. A respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, având ca obiect constatarea caracterului incert al creanţei la data formulării cererii de executare silită. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. (Olanda), D. prin mandatar E. S.R.L. şi cu intervenientul G.. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007: clauza prevăzută la art. 4.5 din contract privind dobânda penalizatoare; clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare a creditului şi clauza prevăzută la art. 5.4 din contract privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor. A obligat pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plăţii până la restituirea integrală către reclamantă. A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat fiecare dintre pârâte la plata către reclamantă a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă rezultată în urma compensării cheltuielilor de judecată acordate parţial reclamantei (2.000 RON), în măsura pretenţiilor admise, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 800 RON acordate pârâtelor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâtele B. S.A., C., D..

Prin decizia nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A., C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi cu intimatul-intervenient G.. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., C. şi D. şi cu intimatul-intervenient G.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, şi în consecinţă s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume de la data plăţii până la restituirea integrală către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtele B. S.A., C. şi D..

Prin Decizia nr. 1607 din 22.06.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte; a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor din 28 martie 2022, 02 mai 2022 şi a deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - intervenienţi H. şi I. (succesibili G.); a admis recursul declarat recurentele-pârâte B. S.A., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 80/A din 20 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost respins apelul declarat de B. S.A., C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018. A fost admis apelul declarat de A., schimbată în parte sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş şi, în consecinţă:- s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an, şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferentă respectivelor sume, de la data încasării lor şi până la restituirea integrală a acestora către reclamantă. Au fost menţinute în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs D., C. şi B. S.A. solicitând instanţei admiterea recursului şi schimbarea în tot a deciziei atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Motivele de recurs sunt în esenţă următoarele:

Recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, forma în vigoare la data încheierii contractului, reţinând în mod eronat că art. 4.4 are un caracter abuziv. Totodată, potrivit recurentelor, instanţa de apel a făcut o greşită analiză a celorlalte prevederi contractuale prin prisma greşitei aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În continuare, recurentele redau predeverile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi susţin că din interpretarea acestora rezultă faptul că în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile cumulative enumerate în textul de lege, atunci este răsturnată prezumţia relativă a valabilităţii clauzelor contractuale aplicabilă chiar şi în cazul celor inserate în contractele de adeziune. Mai susţin că instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte clauza cuprinsă la art. 4.4 din Contractul de credit, aceasta ar avea un caracter abuziv deoarece în cuprinsul acesteia se menţionează că instituţia financiară are numai dreptul, nu şi obligaţia de a modifica rata dobânzii. Or, arată autoarele recursului, această interpretare este greşită, instanţa de apel făcând o analiză superficială a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentelor, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie de drept în temeiul căreia clauzele cuprinse în contractele de adeziune prezintă un caracter abuziv. Împrejurarea potrivit căreia între părţi a fost încheiat un contract de adeziune, nu presupune de plano că prevederile acestuia prezintă un caracter abuziv, arată recurentele. Mai susţin autoarele căii de atac că instanţa de apel a reţinut pe de o parte că prevederile contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda nu au fost negociate, iar pe de altă parte, că aceste prevederi sunt abuzive întrucât practica băncii, instituită prin clauza 4.4 din contractul de credit, ar fi lipsită de transparenţă, încălcând principiul bunei-credinţe şi conducând la un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor. Or, susţin recurentele, această interpretare este greşită întrucât instanţa nu a aplicat în analiză criteriile stabilite de legiuitor pentru determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Sub un alt aspect, recurentele susţin că în ceea ce priveşte clauza de la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare de credit, instanţa de judecată a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, reţinând că ar exista un dezechilibru de drepturi şi obligaţii şi că ar fi încălcate exigenţele bunei-credinţe prin perceperea acestui comision, calculat la valoarea creditului. Totodată, recurentele susţin că în ceea ce priveşte clauza de la art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare a creditului, instanţa de judecată a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a reţinut că această clauză nu ar îndeplini exigenţele impuse de respectivul act normativ deoarece, deşi legea nu interzice perceperea de către bancă a unui astfel de comision, aceasta nu justifică stipularea lui de plano în orice contracte de credit, ci numai în acele contracte în care beneficiarii împrumutului au nevoie de prestarea unui asemenea serviciu, astfel fiind generat un dezechilibru contractual şi nefiind negociată, transparentă şi inteligibilă potrivit standardului obiectiv al consumatorului mediu.

Totodată, arată recurentele, clauzele contractuale nu sunt susceptibile de a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Autoarele căii de atac redau prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi arată că pe calea contestării clauzelor abuzive nu poate fi criticată clauza cu privire la dobândă, la comisionul de acordare şi administrare deoarece aceste elemente reprezintă preţul creditului acordat, iar potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele care reglementează aceste comisioane nu pot fi cenzurate atâta timp cât sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Sub un ultim aspect, recurentele arată că la data încheierii contractului nu exista nicio interdicţie legală ca instituţia de credit să poată să perceapă un comision de acordare şi de administrare a creditului.

În concluzie, recurentele susţin că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 atunci când a respins apelul acestora, menţinând hotărârea instanţei de fond prin care s-a reţinut că în speţă, clauzele contractuale 4.4 şi 5.1 lit. b) şi c) ar avea un caracter abuziv.

Recurentele-pârâte au indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 12 februarie 2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că prin decizia de casare nr. 1607 din 22.06.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a reţinut că instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, nu a avut în vedere criteriile legale de analiză prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, în determinarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda, comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Criticile recurentelor potrivit cărora, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că în cauză, clauza prevăzută la art. 4.4 privind dobânda are un caracter abuziv, nu vor fi primite, deoarece conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor." În cauză, astfel cum în mod judicios a stabilit curtea de apel, au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanţelor de fond din ciclul procesual anterior referitoare la natura contractului de credit - ca fiind un contract de adeziune, şi la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, aceste statuări nefiind infirmate prin decizia de casare.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.4 din din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007:

"Creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după primul an de la utilizarea integrală a Creditului, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR 6M + 4% pe an". Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor recurentelor, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul intimatei-reclamante.

Instanţa supremă constată însă întemeiate susţinerile recurentelor potrivit cărora instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale preăzute la art. 5.1 b), referitor la comisionul de acordare şi art. 5.1 lit. c), privind comisionul de administrare.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine fondate criticile formulate de recurentele-pârâte faţă de modul în care instanţa de apel a înţeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Înalta Curte constată că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi de administrare, se impune a se determina în ce măsură sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 rezultă că cele două clauze prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nu se pot încadra în noţiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestaţia nu are caracter esenţial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităţilor efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte. Valoarea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c), rezultă din stipulaţiile contractului de credit, iar motivele perceperii lor rezultă cu uşurinţă din denumirea acestora, intimata-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea celor două comisioane. Denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv acordarea şi administrarea creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere.

În privinţa clauzei referitoare la comisionul de acordare, valoarea acestui comision este clar determinată prin contract de 2% din valoarea totală a creditului - precum şi că acesta este plătibil o singură dată la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, însăşi denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislaţia din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Ca atare, instanţa supremă reţine că în contractul de credit în discuţie sunt indicate prestaţiile băncii şi se arată raţiunea perceperii acestor comisioane.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care aceste comisioane au fost percepute de către bancă pentru acordarea şi pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către intimata-reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a acestor comisioane, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestora.

Obligaţia de plată a acestor comisioane a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că aceste comisioane nu erau menite să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare demarării şi derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Nu există niciun element în speţă care să ateste încălcarea cerinţei respectării de către recurentele-pârâte a exigenţelor bunei-credinţe, comisionul de administrare şi comisionul de acordare fiind menţionate în mod clar ca fiind obiect al obligaţiei de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului.

Cerinţa exprimării într-un limbaj uşor inteligibil este îndeplinită dat fiind faptul că din însăşi denumirea lor - comision de administrare şi comision de acordare - rezultă cu evidenţă raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de administrare şi de acordare a creditului, analiza privind caracterul clar şi inteligibil al acestor comisioane urmând a se face din perspectiva explicării modului de calcul. Or, formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul care a permis intimatei-reclamante să aibă o reprezentare explicită a efectelor acestor clauze asupra contractului în ansamblul său la data încheierii acestuia.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii). În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va dispune casarea în parte a deciziei nr. 80A din 20 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi şi va reţine cauza spre judecare în fond:

Va admite apelul declarat de pârâtele B. S.A., C. (Olanda) şi D., prin mandatar E. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş.

Va schimba în parte sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul că, va respinge capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare a creditului. Totodată, va respinge cererea privind restituirea sumelor încasate de către pârâte în baza clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare a creditului.

Vor fi menţinute dispoziţiile privitoare la constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.5, privind dobânda penalizatoare, la art. 5.4 privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor şi art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007.

Vor fi menţinute dispoziţiile deciziei apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la restituirea integrală a acestora către reclamantă. Vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plăţii, până la restituirea integrală către reclamantă. Vor fi menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) şi D., prin mandatar E. S.R.L., împotriva deciziei nr. 80A din 20 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează în parte decizia recurată.

Admite apelul declarat de pârâtele B. S.A., C. (Olanda) şi D., prin mandatar E. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş.

Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul că:

Respinge capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare a creditului.

Respinge cererea privind restituirea sumelor încasate de către pârâte în baza clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare a creditului.

Menţine dispoziţiile privitoare la constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.5, privind dobânda penalizatoare, la art. 5.4 privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor şi art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007.

Menţine dispoziţiile deciziei apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferentă acestor sume, de la data încasării lor şi până la restituirea integrală a acestora către reclamantă.

Menţine dispoziţiile sentinţei apelate privitoare la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plăţii, până la restituirea integrală către reclamantă.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2025.