Nullity of sale promises for illicit cause and unfair penalty clause rejected due to failure to frame appeal within statutory grounds of illegality.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 31.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta societatea C. S.R.L., solicitând în principal, nulitatea absolută a promisiunilor bilaterale de vânzare autentificate prin încheierea de autentificare nr. x şi încheierea nr. y din 06.03.2018 de Societatea Profesională Notarială "D. şi Asociaţii"; în subsidiar, anularea promisiunilor bilaterale de vânzare menţionate; radierea dreptului de proprietate al pârâtei din Cartea Funciară nr. x Bucureşti sectorul 6 şi din Cartea Funciară nr. x Bucureşti sectorul 6; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În partea finală a cererii de chemare în judecată reclamanţii mai formulează o solicitare, respectiv de a se dispune de către instanţă ca aceştia să păstreze avansul primit "întrucât cumpărătorul nu şi-a executat obligaţiile şi a încercat să inducă în eroare părţile, în scopuri imorale şi de îmbogăţire fără just temei".

Prin sentinţa civilă nr. 2341 din data de 18.03.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 2916/2021 din 25.11.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii susţin că instanţa de apel a respins apelul acestora, reţinând criticile asupra sentinţei ca fiind simple referinţe ale părţilor cu privire la caracterul insuficient al analizei efectuate de prima instanţă. Potrivit recurenţilor, instanţa de fond a efectuat o analiză superficială a situaţiei de fond şi a motivelor de apel. Totodată, recurenţii susţin că sunt interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 1670 C. civ.. Recurenţii fac trimitere la preţul promisiunii de vânzare, menţionând că deşi se menţionează în promisiune că a fost plătit avansul de 17.000 RON, în realitate nu a fost achitat niciodată. În continuare recurenţii fac trimitere la clauzele promisiunii de vânzare şi arată că pactul comisoriu din cadrul promisiunii instituie un dezechilibru pentru aceştia, astfel încât în mod netemeinic se înlătură critica acestora bazată pe dispoziţiile legale care cer ca în contracte să existe echitate.

De asemenea, recurenţii susţin că au fost interpretate greşit prevederile art. 1400 C. civ.. În opinia autorilor căii de atac se ignoră faptul că în speţă s-a probat cauza ilicită şi imorală. Or, în mod superficial şi fără dorinţă de a clarifica situaţia de fapt, instanţa refuză proba expertizei care ar fi lămurit cum a fost posibilă semnarea unui asemenea contract.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că modalitatea în care instanţa de apel a justificat soluţia, nu poate fi considerată o motivare, cu luare în considerare a exigenţelor impuse unei motivări judiciare. Autorii recursului fac trimitere la clauzele contractuale, respectiv preţul vânzării, obiectul vânzării, clauza penală, precum şi modalitatea în care a fost redactată promisiunea de vânzare semnată de către reclamanţi.

Potrivit recurenţilor, sub aspectul cauzei ilicite şi imorale, s-a profitat de vulnerabilitatea vânzătorilor şi s-a conceput un mecanism contractual care să permită oricând cumpărătorului să activeze o clauză de plată a unei penalităţi de 5 milioane RON, prin care să capete şi terenul şi avansul modic plătit.

Sub un alt aspect, recurenţii susţin încălcarea la un proces echitabil, arătând că în apel a fost respinsă proba cu expertiză, deşi teza susţinută că recurentul A. suferă de o afecţiune psihică, ce nu îi permite formarea unei voinţe juridice, nu a fost investigată de instanţă. Mai arată recurenţii că se impune a fi verificată capacitatea de a contracta, în condiţiile în care se invocă situaţia vulnerabilă a acestora, iar sub aspectul validităţii contractului, se impune a se verifica şi modalitatea în care a fost activată clauza penală, conchid autorii recursului.

În drept, recursul a fost încadrat de către recureţi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La data de 17 septembrie 2024, recurenţii au formulat o cerere de suspendare a cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 14 mai 2025, recurenţii au formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene referitoare la interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheieate cu consumatorii.

Întrebarile cu titlu preliminar sunt următoarele:

1. În interpretarea art. 6 alin. (1) şi a art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, instanţele naţionale sesizate cu o acţiune privind nulitatea unei clauze contractuale pentru lipsa unei condiţii de fond au obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al respectivei clauze, în special în situaţia în care există o disproporţie vădită între prestaţiile părţilor şi clauza nu a fost negociată individual?

2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, principiile efectivităţii şi echivalenţei impun ca instanţele naţionale să permită invocarea omisiunii de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în cadrul căii de atac a recursului, chiar dacă acest motiv nu a fost invocat anterior?

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată a solicitat respingerea cererii de suspendare şi a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 14 mai 2025 recurenţii au formulat oral, în şedinţă publică, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României, instanţa amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea recurenţilor să formuleze în scris sesizarea. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 a fost depusă la data de 26 mai 2025 şi a primit termen de soluţionare la 15 octombrie 2025. Tototodată, prin respectiva cerere, recurenţii au formulat o nouă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La data de 16 mai 2025, recurenţii au formulat o cerere de repunere pe rol.

În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol formulată de către recurenţii-reclamanţi, instanţa supremă o va respinge ca inadmisibilă.

Potrivit art. 400 C. proc. civ., dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi, va dispune repunerea pe rol a cauzei. În raport de prevederile legale menţionate, Înalta Curte reţine că după închiderea dezbaterilor în fond, doar instanţa poate dispune repunerea pe rol a cauzei, de acest mijloc procedural neputând să uzeze părţile din cauză.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare formulată de către recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa supremă o va respinge, ca nefondată.

Conform art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din interpretarea normei legale evocate, rezultă că acest caz de suspendare impune în mod expres şi neechivoc condiţia declanşării urmăririi penale pentru o infracţiune, precum şi existenţa unor elemente suficiente din care să rezulte că existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării. Astfel, cazul de suspendare facultativă, reglementat prin dispoziţiile menţionate, are în vedere ipoteza în care judecata cauzei depinde de stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, fiind necesar să se fi declanşat urmărirea penală în legătură cu infracţiunea respectivă. Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu are loc in abstracto¸ ci prin raportare la obiectul şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii în faţa instanţei chemate să aprecieze asupra incidenţei cazului de suspendare, la apărările formulate de către pârâţi, la probatoriul administrat, respectiv la infracţiunile care fac obiectul urmăririi penale, pentru a se stabili în ce măsură existenţa sau inexistenţa acestora ar putea să influenţeze soluţia în pricina civilă.

În cazul de faţă, se constată că recurenţii-reclamanţi deşi au depus o serie de înscrisuri, reprezentând cereri şi plângeri penale formulate de către aceştia în faţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv adrese emise de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, secţia 21 de Poliţie, aceste înscrisuri nu fac dovada începerii urmăririi penale cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de către reprezentanţii societăţii intimate.

Având în vedere că pentru suspendarea facultativă a judecării procesului civil în legătură cu un dosar penal este necesară dovedirea începerii urmăririi penale într-o cauză care priveşte o infracţiune în legătură cu care soluţia instanţei penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se da în prezentul litigiu, instanţa supremă va respinge cererea de suspendare.

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanţa este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene poate fi declanşată numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării dreptului Uniunii sau a validităţii actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, instanţa naţională fiind cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

În ceea ce priveşte întrebarea care se poate adresa de către instanţa naţională, aceasta vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar care sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Prin întrebările formulate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constată că recurenţii nu au invocat o problemă de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene sau să conteste validitatea unor norme comunitare care să aibă legătură cu soluţionarea prezentului recurs, ci au criticat aspecte legate de elemente particulare ce ţin de fondul cauzei deduse judecăţi, respectiv cele referitoare la reglementarea condiţiilor de validitate a contractelor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Instanţa supremă reţine că o nouă cerere de sesizare a fost depusă la data de 26 mai 2025, ulterior închiderii dezbaterilor, sens în care aceasta nu va fi analizată, deoarece potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

Examinând în temeiul art. 248 alin. (1), excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care se arată că decizia atacată a fost motivată superficial, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autorii căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel. Nemulţumirile recurenţilor şi susţinerile legate de soluţia pronunţată cu privire la cererea de apel, cu trimitere la clauzele contractuale şi modalitatea de semnare a acestuia, nu constituie veritabile critici de nelegalitate având în vedere lipsa argumentelor concrete cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei recurate.

Totodată, Înalta Curte reţine că susţinerile referitoare la încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil nu se circumscrie vreunui caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenţii nu arătă în concret cu ce a greşit instanţa de apel şi în ce mod a fost încălcat acest principiu procesual.

Nici susţinerile referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs.

Instanţa supremă reţine că deşi prin cererea de recurs sunt menţionate prevederile art. 1400 şi art. 1670 C. civ., din expunerea argumentelor evocate, respectiv susţinerile referitoare la modalitatea de încheiere a promisiunii de vânzare, precum şi trimiterile la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recureníi readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, recurenţii-reclamanţi, susţinând greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără o argumentaţie în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate.

De altfel, Înalta Curte reţine că argumentele recurenţilor cu privire la situaţia de fapt şi trimiterile pe care le fac la clauzele contractului semnat de părţi, nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenţii nu şi-au respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol, ca inadmisibilă.

Respinge cererea de suspendare, ca nefondată.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Admite excepţia nulităţii.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2025.