Conflict of territorial jurisdiction for judicial staff suing their employing court under Article 127 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 21 mai 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 18.06.2024, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi V. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Ilfov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să le majoreze cu 5% cuantumul salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare brute lunare faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2023, începând cu data de 01.01.2024 şi în continuare, pentru viitor, conform prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 115/2023, să le plătească diferenţa rezultată ca urmare a majorării solicitate, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a drepturilor salariale, de la data scadenţei plăţii sumelor cuvenite până la plata efectivă a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 2054/13.11.2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că ipotezele reglementate de art. 127 C. proc. civ. devin incidente numai după ce se constată necompetenţa tuturor instanţelor teritorial competente potrivit regulii de drept comun, în speţă cea instituită de art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii. Astfel, examinând prioritar competenţa instanţelor de la domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamanţilor, cu aplicarea dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. şi ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii referitoare la coparticiparea procesuală, a apreciat că dispoziţiile derogatorii ale Codului muncii instituie o competenţă teritorială exclusivă, ce nu poate fi înlăturată, iar cele ale 127 C. proc. civ. devin incidente numai în ipoteza în care instanţa la care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea sau cea inferioară acesteia este aceeaşi cu cea în circumscripţia căreia reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă.

În continuare, reţinând că reclamanţii puteau opta între tribunalele din judeţele Brăila, Ilfov, Bucureşti, Prahova, Gorj şi Teleorman, pe criteriul domiciliului şi locului lor de muncă, a stabilit, prin prisma art. 127 alin. (2) C. proc. civ., că trebuia sesizat Tribunalul Brăila, faţă de domiciliul reclamantei A., întrucât această instanţă nu are calitate de parte în proces, nici nu reprezintă locul de muncă al reclamanţilor, fiind astfel respectată competenţa teritorială exclusivă instituită de art. 269 din Codul muncii.

Astfel învestit, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 226/26.03.2025, prin care a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că litigiul de muncă dedus judecăţii atrage, prin prisma calităţii reclamanţilor şi locului lor de muncă, competenţa teritorială reglementată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 127 alin. (2) C. proc. civ., întrucât titularii acţiunii sunt grefieri la o instanţă ierarhic inferioară tribunalului competent să soluţioneze cauza, astfel că, în mod legal, au sesizat un alt tribunal din raza unei curţi de apel învecinate celei în care se afla instanţa competentă.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ., stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii, în calitate de personal auxiliar şi conex la Judecătoria Buftea, au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Ilfov având calitatea de pârâţi, împrejurare ce impune verificarea incidenţei vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 127 C. proc. civ.

Potrivit art. 127 C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanţii au calitatea prevăzută de art. 127 alin. (3) C. proc. civ., nu este incidentă ipoteza reglementată de alin. (1) al aceluiaşi articol, întrucât acţiunea nu este de competenţa instanţei unde aceştia îşi desfăşoară activitatea şi nu există o instanţă inferioară acesteia, ci a instanţei superioare celei la care se află locul lor de muncă, respectiv Tribunalul Ilfov.

Însă, atât timp cât Tribunalul Ilfov are calitatea de pârât, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ., în temeiul cărora reclamanţii pot sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei rază se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Această normă legală reglementează un drept de opţiune al reclamanţilor, care au posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată fie la instanţa competentă potrivit legii, fie la o altă instanţă, de acelaşi grad, din raza unei curţi de apel învecinate.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul este cel care poate alege între mai multe instanţe deopotrivă competente; o dată exercitat dreptul de opţiune, competenţa instanţei alese, consolidându-se, se definitivează.

Întrucât reclamanţii şi-au manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, în raza căreia se află Tribunalul Ilfov, care ar fi fost competent să judece conform normelor de dreptul muncii, rezultă că instanţa sesizată a devenit competentă teritorial să soluţioneze litigiul.

Aşadar, în aplicarea art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2025.