Start of limitation period for hidden construction defects with contractual warranty term and bank guarantee execution

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 4 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei de judecată să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei pentru suma de 151.951,37 euro, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A., să se constate că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin Acordul de subcontractare nr. FCC-M 015 din 30 ianuarie 2012 şi să fie obligată pârâta să convoace reprezentantul investitorului centrului D. în vederea efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţie; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 ianuarie 2015, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare a primului capăt de cerere, prin care a înlocuit cererea în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, respectiv cu obligarea pârâtei B. S.R.L. să plătească suma de 151.951,37 euro pe care a preluat-o în mod abuziv prin executarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe la date de 3 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 489.295,39 euro, cu TVA inclus, echivalentul sumei de 2.278.942,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de reclamantă cauzate de defecte de proiectare şi execuţie la imobilul D., apărute din culpa pârâtei, precum şi la dobânda legală aferentă.

Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de conexitate şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2018 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii conexate (dosar nr. x/2018).

Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de obiect a capătului al doilea de cerere - teza a doua şi a respins acest capăt de cerere ca rămas fără obiect.

A admis cererea precizată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.951,37 euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plăţii.

A respins cererea conexată (dosar nr. x/2018) ca fiind prescris dreptul material la acţiune, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 59.140,19 RON.

2. Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 28 noiembrie 2018, pârâta B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1029 din 8 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

A fost anulată în parte încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2018, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, şi în parte sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii principale precizate şi a cererii conexate şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiaşi instanţe.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., care a fost admis prin decizia nr. 2738 din 15 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

4. Urmare a deciziei de casare, dosarul cauzei, trimis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în vederea rejudecării, a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.02.2023, sub nr. x/2014*, care, prin decizia civilă nr. 992A din 09 iunie 2023, a respins ca nefondat apelul pârâtei B. S.R.L., fiind obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 19.060,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei din urmă decizii, la data de 31.08.2023, pârâta B. S.R.L., a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2531, art. 2515 C. civ. şi statuările obligatorii ale instanţei supreme din decizia de casare, prin care a fost trasată instanţei de rejudecare dispoziţia de a analiza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu luarea în considerare a existenţei unui termen de garanţie special, stabilit convenţional, care modifică începutul curgerii termenului de prescripţie.

Recurenta-pârâtă a menţionat că potrivit art. 5 din Procesul-verbal oficial de negociere, parte integrantă din Subcontractul nr. FCC-M­_015/30.01.2012 încheiat între B. S.R.L. şi A. S.A., termenul de garanţie contractuală convenţională a fost de 3 ani şi 3 luni, de la efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor cu beneficiarul clădirii, prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 02.09.2013. Astfel, termenul de garanţie contractuală expira la 02.12.2016, de la acest moment începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, care se împlinea la 02.12.2019.

A mai adăugat recurenta că scrisoarea de garanţie de bună execuţie avea o durată de valabilitate cuprinsă între 01.04.2013 - 30.06.2016, aşa cum a reţinut instanţa supremă.

Prin urmare, a susţinut autoarea cererii de recurs că doar la împlinirea acestui termen de garanţie conveţional începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea în răspundere pentru vicii, cursul termenului de prescripţie fiind astfel modificat prin acordul părţilor, aspect permis de dispoziţiile art. 2515 C. civ.

Totodată, s-a mai arătat că prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel avea obigaţia de a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 2531 alin. (5) coroborat cu art. 2515 C. civ.

În continuare, recurenta a precizat că nu există un moment obiectiv al descoperirii viciilor, acestea fiind continue, manifestându-se pe întreaga perioadă de garanţie contractuală.

De altfel, instanţa de apel nu a indicat momentul descoperirii viciilor, dar a afirmat că termenul de prescripţie a început să curgă cel târziu la data executării scrisorii de garanţie bancară, anume la 04.12.2014, însă nu există niciun temei legal pentru a considera această dată ca marcând începutul curgerii prescripţiei extinctive. A apreciat recurenta că acest raţionament greşit al instanţei ar conduce la concluzia absurdă că dacă societatea pârâtă ar fi înţeles să execute scrisoarea de garanţie de bună execuţie în ultima zi de valabilitate a acesteia, respectiv la 30.06.2016, ar fi prelungit termenul de prescripţie care s-ar fi calculat de la această dată.

Concluzionând privitor la criticile ce vizează soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta-pârâtă a precizat că, dat fiind că fisurile au apărut şi au evoluat pe întreaga durată a termenului de garanţie, neexistând un moment obiectiv al descoperiri acestora, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă doar de la expirarea perioadei de garanţie convenţională de 3 ani şi 3 luni, 02.12.2016, şi s-a împlinit la 02.12.2019.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, respectiv art. 1350 şi art. 1530 C. civ., a normelor privind răspunderea pentru vicii - art. 1879 C. civ., precum şi a normelor din legea specială, Legea nr. 10/1995 referitoare la răspunderea proiectantului pentru vicii, art. 22 lit. f), art. 23 lit. k), art. 29 - forma în vigoare la data încheierii contractului.

De asemenea, a criticat recurenta decizia atacată şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1879 alin. (3) teza a doua C. civ. privind cazul de exonerare a subantreprenorului de răspundere.

În dezvoltarea acestei din urmă critici a precizat titulara memoriului de recurs că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel acest caz de exonerare de răspundere a reclamantei, având în vedere că acesteia i se impută cu precădere un viciu de proiectare, care rezultă din probele administrate în cauză. Prin urmare, nu putea fi incident cazul de exonerare de răspundere al subantreprenorului executant, prevăzut de art. 1879 alin. (3) teza a doua C. civ.. Pentru a fi aplicabil acest caz de exonerare, reclamanta trebuia să dovedească faptul că viciile rezultau din deciziile antreprenorului ori din expertizele sau planurile proiectantului, or, în cauză nu s-a reţinut din probele administrate că societatea pârâtă i-ar fi dat indicaţii sau ar fi luat decizii în ceea ce priveşte execuţia lucrărilor, planurile fiind întocmite chiar de reclamantă.

Totodată, a mai menţionat că sunt eronate aprecierile instanţei de apel care a reţinut, în acord cu prima instanţă că intimata A. S.A. ar fi respectat cerinţele contractuale în momentul în care a luat în considerare o variaţie de temperatură de cel mult 8 grade Celsius şi că ar fi respectat tema de proiectare propusă de proiectantul general, întrucât din nicio probă administrată în dosar nu rezultă că în tema de proiectare s-ar fi prevăzut o variaţie de temperatură de 8 grade Celsius.

Recurenta-pârâtă a mai criticat raţionamentul instanţei de apel prin care a reţinut că apelanta B. S.R.L., în calitate de antreprenor general, era prima care trebuia să cunoască dacă subsolurile vor fi sau nu încălzite/ventilate, neputând ulterior să invoce faţă de intimata A. S.A. necomunicarea acestor detalii prin simpla afirmaţie că aceasta ar fi trebuit să verifice.

În susţinerea acestei critici a arătat că reclamanta cunoştea care urma să fie destinaţia subsolurilor -3 şi -2 precum şi situaţia concretă a imobilului, iar în calitatea sa de proiectant de specialitate al plăcilor precomprimate, trebuia să cunoască toate normativele legale în vigoare prin care se stabilesc variaţiile de temperatură care trebuie avute în vedere pentru elementele structurale situate inclusiv în spaţii interioare neîncălzite.

S-a mai criticat şi raţionamentul prin care instanţa de apel a reţinut că, simplul fapt că pârâta B. S.R.L., în calitate de antreprenor general, sau proiectantul general al clădirii au verificat proiectul întocmit de reclamanta A. S.A., ar face ca proiectantul de specialitate, reclamanta, să fie exonerat de orice răspundere pentru modul de întocmire a proiectului pentru lucrările sale, neîncadrându-se astfel în ipoteza cazului de exonerare prevăzut de art. 1879 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 şi art. 1530 C. civ., fapta ilicită a reclamantei A. S.A. constând în erorile de proiectare şi de execuţie ale planşelor precomprimate, viciul de proiectare fiind cauza principală a apariţiei fisurilor asupra planşeelor care fac obiectul litigiului.

În ceea ce priveşte prejudiciul s-a arătat că acesta constă în contravaloarea lucrărilor de remediere a viciilor/fisurilor apărute în planşeul dintre subsolul -3 şi subsolul -2 al imobilului, fiind consecinţa directă şi necesară a neexecutării în mod culpabil de către reclamantă a obligaţiilor contractuale conform art. 1530 C. civ.. A mai adăugat că reclamanta a refuzat remedierea pe propria cheltuială a viciilor constatate prin raportul de expertiză tehnică, încălcând astfel prevederile art. 22 lit. f), art. 23 lit. k) şi art. 29 din Legea nr. 10/1995 precum şi prevederile art. 35 din Condiţiile generale contractuale ale subantreprenorilor din România.

Prin întâmpinare, intimata A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul întâmpinării au fost formulate apărări ce vizează inadmisibilitatea criticilor referitoare la fondul cauzei, apreciindu-se că recurenta solicită reaprecierea probatoriului administrat în cauză, toate trimiterile la încălcarea unor norme de drept material de către instanţa de apel fiind făcute în mod formal.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neexercitându-şi însă acest drept.

Prin încheierea din data de 19 martie 2024, instanţa supremă a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la 9 aprilie 2024.

În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că apărările intimatei privind inadmisibilitatea criticilor recurentei referitoare la fondul cauzei nu prezintă valenţele unei veritabile excepţii de nulitate a recursului, întrucât nu vizează întregul memoriu de recurs, apărările urmând a fi avute în vedere cu ocazia analizării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând critici atât cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privitor la cererea de chemare în judecată conexată, cât şi cu privire la soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Printr-un prim set de critici recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2531 C. civ., art. 2515 C. civ., cu nerespectarea statuărilor instanţei de recurs din decizia civilă nr. 2738/15.12.2022, obligatorii potrivit art. 501 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei, instanţei de apel i-a fost trasată obligaţia de a analiza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune luând în considerare un termen de garanţie special, stabilit convenţional, care modifică începutul termenului de prescripţie, obligaţie care nu a fost respectată de instanţa de apel, aceasta reiterând aceleaşi aspecte ce au fost reţinute şi de prima instanţă de fond. Or, stabilind că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data executării scrisorii de garanţie bancară, instanţa de apel nu a dat nici o valenţă termenului de garanţie convenţională de 3 ani şi 3 luni, de la împlinirea căruia a început să curgă termenul de prescripţie.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în calea extraordinară de atac că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune nu coincide cu data la care a luat cunoştinţă de existenţa viciilor ascunse, ci cu data expirării termenului de garanţie stabilit pe cale convenţională, respectiv de la data de 02.12.2016, susţinând că prin convenţia părţilor a fost schimbat cursul termenului de prescripţie, în condiţiile art. 2515 C. civ.

Aceste critici sunt neîntemeiate.

Astfel, prima instanţă de recurs a reţinut că scrisoarea de garanţie consemnată în baza subcontractului nr. FCC-M 015 201-4601 din 30.01.2012 are o durată de valabilitate cuprinsă între 01.04.2013-30.06.2016, astfel că instanţa de apel trebuia să cerceteze pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva altui termen de garanţie, respectiv cel stabilit prin convenţia părţilor, şi să se aplece asupra incidenţei art. 2531 alin. (5) C. civ. şi art. 2515 C. civ., termenele de prescripţie putând fi mărite sau reduse prin acordul expres al părţilor, în condiţiile stabilite de legiuitor.

În acelaşi timp, instanţa de recurs a stabilit că, în mod necorespunzător, instanţa de apel a dat valenţă termenului de prescripţie extinctivă stabilit prin Legea nr. 10/1995, ca termen special de garanţie, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în cauză, prescripţia extinctivă. În continuare, după redarea dispoziţiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., instanţa de recurs a mai reţinut că instanţa de apel, în mod necorespunzător, a stabilit că dreptul apelantei de a acţiona în justiţie putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanţie executată nu acoperea costul reparaţiilor, fără a mai avea relevanţă momentul de la care a luat cunoştinţă efectiv de apariţia viciilor ascunse obişnuite, în înţelesul normei evocate.

În rejudecare, instanţa de apel, dând eficienţă statuărilor primei instanţe de recurs, a stabilit corect sensul reglementărilor din art. 2531 alin. (5) C. civ., respectiv că termenul de garanţie prevăzut de acest text de lege se aplică numai dacă nu există un termen de garanţie special. Aplicând aceste prevederi, a arătat că în cauză există un termen de garanţie convenţional de 3 ani şi 3 luni. În continuare, instanţa de apel a reţinut judicios că existenta unui termen de garanţie special nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) teza finală C. civ., astfel că, şi în situaţia în care părţile au agreat un termen convenţional de garanţie, termenul de prescripţie începe să curgă tot de la data descoperirii viciilor, dacă aceasta a avut loc înainte de expirarea perioadei de garanţie stabilită prin convenţie. Instanţa de apel a înlăturat, astfel, criticile apelantei potrivit cărora existenţa unui termen de garanţie special convenţional modifică momentul de început al termenului de prescripţie, potrivit art. 2515 C. civ., în sensul că acesta va începe să curgă doar de la data expirării termenului de garanţie. Curtea de apel a argumentat corect că şi în acest caz rămâne relevant momentul descoperirii viciilor ascunse. Raţionând astfel, instanţa a dat relevanţă momentului de la care reclamanta din cererea conexată a cunoscut efectiv apariţia viciilor, aşa cum a dispus prima instanţă de recurs, aplicând corect dispoziţiile art. 2531 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) C. civ.. Deoarece acest moment se situează în interiorul termenului de garanţie, nu mai prezintă importanţă data când s-a împlinit termenul special convenţional de garanţie, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă de la un moment anterior.

Rezultă din cele expuse mai sus că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 2531 C. civ., art. 2515 C. civ. cu respectarea statuărilor instanţei de recurs, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare recurenta invocă inexistenţa unui moment obiectiv al descoperirii viciilor, susţinând că acestea sunt continue şi se manifestă pe toată perioada de garanţie contractuală.

Privitor la aceste critici, prioritar, se impune observaţia că ele au fost deduse spre analiză şi instanţei de apel, argumentele expuse de această instanţă nefiind criticate sub aspectul nelegalităţii lor.

Or, pentru formularea unor veritabile motive de recurs cu privire la aceleaşi aspecte, recurenta ar fi trebuit să se raporteze la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns în concret criticilor sale.

Cu alte cuvinte, reclamanta avea obligaţia să invoce, punctual, motivele de nelegalitate identificate prin raportare la judecata realizată de instanţa de control judiciar devolutiv, având în vedere că instanţa de recurs se pronunţă exclusiv din perspectiva legalităţii deciziei recurate.

Apoi, stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripţie s-a realizat după evaluarea probelor administrate în cauză, inclusiv a propriilor afirmaţii ale reclamantei din cererea conexată, instanţa de apel reţinând că, cel mai târziu, existenţa viciilor ascunse a fost cunoscută la data executării scrisorii de garanţie bancară. Instanţa de apel s-a raportat şi la pretenţiile reclamantei menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv contravaloarea reparaţiilor efectuate deja de aceasta anterior sesizării primei instanţe, pentru remedierea fisurilor produse anterior datei sesizării, cuantumul concret al acestora nefiind pretins prin raportare la fisurile ulterioare. Acestea au fost limitele stabilite de reclamantă şi în aceste limite a avut loc analiza prescripţiei, la acea dată fiind deja cunoscute efectele concrete, care, de altfel, au şi fost invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, posibilele efecte viitoare nefăcând obiectul acestei judecăţi.

Reţinând cele expuse mai sus, se impune observaţia că momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie, când, cel mai târziu, reclamanta a cunoscut prejudiciul afirmat prin cererea de chemare în judecată, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, astfel stabilite.

Se constată, astfel, că aceste aspecte deduse judecăţii, prin intermediul căii extraordinare de atac nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., din moment ce reclamanta îşi reiterează, ca atare, motivele de apel şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de aprecierea instanţei de apel asupra probatoriilor, precum şi asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, fiind în realitate critici de netemeinicie.

Un alt set de critici încadrate tot în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează fondul litigiului, recurenta susţinând greşita aplicare a normelor de drept material privind răspunderea civilă contractuală-art. 1350 şi art. 1530 C. civ.-, dar şi a normelor de drept vizând răspunderea pentru vicii- art. 1879 C. civ., precum şi a normelor din legea specială, Legea nr. 10/1995 referitoare la răspunderea proiectantului pentru vicii, art. 22 lit. f), art. 23 lit. k), art. 29 - forma în vigoare la data încheierii contractului.

Analiza argumentelor dezvoltate de recurentă în susţinerea criticilor relevă că în cvasitotalitatea lor acestea vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu nelegalitatea acesteia.

Sub un prim aspect, recurenta a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa cazului de exonerare de răspundere a societăţii A. S.A., prevăzut de art. 1879 alin. (3) C. civ., sub argumentul că planul de proiectare întocmit de acesta a fost verificat de recurentă şi de proiectantul general, omiţând calitatea societăţii A. S.A. de proiectant de specialitate al planşelor precomprimate, deşi din toate probele administrate în cauză rezultă în mod evident culpa acestuia în proiectarea şi executarea defectuoasă a lucrărilor subcontractante. De asemenea, deşi activitatea de proiectare este temeiul răspunderii civile, instanţa de apel a reţinut numai calitatea de subantreprenor executant. Mai mult, din probele administrate, nu rezultă că recurenta i-ar fi dat indicaţii sau că ar fi luat decizii în ce priveşte execuţia lucrărilor de către intimată, planurile fiind întocmite de aceasta şi nu de un alt proiectant.

Instanţa de recurs reţine că prin cererea de apel au fost invocate critici identice, apelanta imputându-i primei instanţe greşita aplicare a art. 1879 alin. (3) C. civ., arătând că din expertizele administrate în cauză rezultă culpa intimatei atât în calitate de proiectant, cât şi în calitate de executant al plăcilor comprimate.

Criticile au fost analizate detaliat de instanţa de apel şi, contrar alegaţiilor recurentei, a fost reţinută atât calitatea de proiectant a intimatei, cât cea de executant, în sensul Legii nr. 10/1995, însă doar în limitele ce rezultă din contractul încheiat de părţi.

Apoi, se constată că deşi se invocă o greşită interpretare şi aplicare a art. 1879 alin. (3) C. civ., în fapt, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care acestea au fost valorificate la stabilirea situaţiei de fapt, criticând şi raţionamentul instanţei de apel privitor la obligaţiile ce îi reveneau recurentei în calitate de antreprenor general.

Similar, toate susţinerile recurentei privitoare la fapta ilicită imputată intimatei, la culpa ei în proiectarea eronată, la prejudiciu şi legătura de cauzalitate fac trimitere exclusiv la probele administrate în cauză, care sunt prezentate de recurentă potrivit propriei sale aprecieri, cu scopul de a contrazice dezlegările instanţei de apel, critici care nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste critici care vizează aspecte de netemeinicie, nu pot fi examinate în recurs întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Concluzia ce se desprinde din analiza susţinerilor părţii este că recurenta nu supune cenzurii instanţei de recurs modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material sau dezlegările oferite unor probleme de drept, ci tinde să dovedească netemeinicia raţionamentului precedentei instanţe, construit pe baza situaţiei de fapt stabilite pe baza aprecierii probelor.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanţei de apel asupra respectării obligaţiilor contractuale şi a prevederilor din legea specială de către intimată, cu consecinţa constatării lipsei culpei şi a exonerării acesteia de răspundere, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că întreaga construcţie a acestui din urmă set de critici prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de recurenta-pârâtă este de a se obţine o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs, însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât partea avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve greşita aplicare a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanşa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

În concluzie, susţinerile părţii nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 992A din 9 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 992A din 9 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 aprilie 2024.