Construction contract guarantee and penalty interest: direct action and release of claims, appeal allowed and decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro + T.V.A., în total 95.200 euro şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 01.02.2018 până la data achitării efective a debitului principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.350, art. 1.864 şi art. 2.531 alin. (4) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 19.02.2019, ca urmare a achitării de către pârâta B. S.R.L., la data de 05.02.2019, a sumei de 414.481,24 RON, reclamanta A. S.R.L. a depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care şi-a restrâns câtimea pretenţiilor. Potrivit acestei cereri adiţionale, astfel cum a fost explicată în scris la data de 13.03.2019 şi oral la termenul de judecată din 19.03.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 29.826,68 RON, reţinute cu titlu de garanţie a calităţii lucrărilor şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente întregii sume pentru care s-a promovat acţiunea.

Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.R.L. şi cererea de chemare în judecată restrânsă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de apel în primul ciclu procesual

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii apelate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligarea pârâtelor la plata debitului restant, a dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1865/2019 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a anulat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

III. Sentinţa primei instanţe în al doilea ciclu procesual

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21.01.2020, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 1166 din 20 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. şi a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

IV. Decizia instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L.:

- suma de 1.180 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând diferenţă garanţie;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei de 414.481,24 RON calculată de la data de 22.09.2018 şi până la data de 05.02.2019;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei de 23.097,76 RON calculată de la data de 22.09.2020 şi până la data de 08.12.2020;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 aferentă echivalentului în RON la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 1.180 Euro, calculată de la 22.09.2020 până la data plăţii efective.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 18.671,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă (8.671,58 RON taxă judiciară de timbru şi 10.000 RON onorariu avocat).

A menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa apelată.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă B. S.R.L. să plătească apelantei - reclamante A. S.R.L. suma de 216 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (reprezentând taxă judiciară de timbru).

De asemenea, a luat act că intimata-pârâtă B. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din apel şi că intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

V. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei civile anterior menţionate, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei atacate şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

În motivare, după o amplă prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.856 C. civ., întrucât nu datorează C. S.R.L. nicio sumă de bani, care ar fi putut fi valorificată de către A. S.R.L. prin mecanismul acţiunii directe reglementate de norma de drept anterior indicată.

Evocând anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante, recurenta-pârâtă a susţinut că, fiind o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului faţă de terţi, acţiunea directă a subantreprenorului împotriva beneficiarului, prevăzută de art. 1.856 C. civ., poate fi promovată numai în condiţiile strict reglementate de acest text legal, astfel că trebuie întrunite, în mod cumulativ, două ipoteze: antreprenorul nu a achitat subantreprenorului preţul pentru executarea unor lucrări contractate şi beneficiarul nu a achitat antreprenorului preţul pentru lucrările contractate şi executate.

Pornind de la aceste premise, recurenta-pârâtă a afirmat că raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este greşit, deoarece, în cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste situaţii.

Sub acest aspect, a arătat că, prin Actul adiţional nr. x/30.08.2018, beneficiarul B. S.R.L. şi-a asumat faţă de antreprenorul C. S.R.L. obligaţia de a achita direct către reclamanta A. S.R.L. suma de 75.025 euro + TVA şi suma de 4.975 euro + TVA, cu titlu de garanţie, iar antreprenorul s-a obligat faţă de beneficiar ca, simultan cu semnarea actului adiţional, să predea declaraţiile de renunţare la pretenţii semnate de subantreprenori, printre care şi reclamanta.

Recurenta-pârâtă a subliniat că acest act adiţional a vizat strict mecanismul şi modalitatea de plată a preţului contractului de antrepriză, fără a modifica celelalte clauze, care au rămas în vigoare în forma agreată iniţial de părţi, astfel că antreprenorul a rămas obligat a răspunde faţă de beneficiar pentru executarea integrală şi întocmai a obligaţiilor asumate, indiferent de subcontractarea unei părţi din lucrări către alte persoane.

A menţionat că, potrivit clauzei nr. 2 din actul adiţional nr. x/30.08.2018, suma de 75.025 euro + TVA trebuia achitată de beneficiar către reclamantă numai sub condiţia aprobării şi semnării fără rezerve a procesului-verbal de recepţie finală, astfel că plata sumei de 414.481,24 RON a fost efectuată la 05.02.2019, imediat ce antreprenorul i-a transmis în integralitate documentaţia tehnică pentru constatarea finalizării şi înregistrarea lucrărilor efectuate, aşadar la aproximativ 4 luni de la învestirea instanţei cu prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte suma de 4.975 euro + TVA reţinută cu titlu de garanţie, conform clauzei nr. 3 lit. a) din Actul adiţional nr. x, recurenta-pârâtă afirmă că s-a obligat să o achite direct către reclamantă la expirarea perioadei de garanţie de 24 de luni, calculat de la data semnării procesului-verbal de recepţie a lucrărilor, termen care s-a împlinit la 21.09.2020, achitând astfel suma de 23.097,76 RON la 09.12.2020, în urma declaraţiei de renunţare la pretenţii prin care A. S.R.L. a arătat că, sub rezerva încasării sumei de 23.097,76 RON, reprezentând garanţie, descarcă şi eliberează societatea beneficiară de oricare dintre şi de toate pretenţiile, litigiile, care se referă sub orice mod exclusiv la suma care-i este datorată cu titlu de garanţie.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că a executat întocmai obligaţiile de plată asumate prin actul adiţional nr. x/30.08.2018, iar intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a avut nicio pretenţie izvorând din contractul de antrepriză, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional anterior menţionat, împrejurare care demonstrează că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor art. 1.856 C. civ. pentru a beneficia de acţiunea directă, instanţa de apel aplicând greşit această normă de drept material.

Dintr-o altă perspectivă, pentru ipoteza în care s-ar aprecia că sunt întrunite condiţiile cumulative impuse de acest text legal, recurenta-pârâtă a afirmat că raţionamentul logico-juridic al curţii de apel apare tot eronat, deoarece acţiunea directă permite subantreprenorului să primească ceea ce beneficiarul ar datora antreprenorului.

Or, în speţă, singura persoană îndreptăţită să ceară instanţei de judecată acordarea dobânzii legale penalizatoare era exclusiv antreprenorul - deoarece între reclamantă şi beneficiar nu există un raport juridic de natură a deschide celei dintâi posibilitatea perceperii accesoriilor pentru sumele de bani generate de contractul de antrepriză, modificat prin actul adiţional nr. x/30.08.2018 - iar această parte nu a pretins asemenea sume şi, de altfel, ca efect al declaraţiei de renunţare expresă la pretenţii din data de 06.09.2018, nici nu mai putea să le solicite. Aceasta întrucât, prin clauza nr. 2 din declaraţia de renunţare la pretenţii, C. S.R.L. a confirmat că suma datorată reprezintă compensarea integrală şi finală a tuturor sumelor datorate pentru executarea lucrărilor de amenajare a spaţiului aflat în D., clădirea E. şi, sub rezerva încasării acesteia, nu mai are nicio pretenţie faţă de persoanele răspunzătoare, renunţând astfel şi la dreptul de a solicita dobânda legala penalizatoare, în contextul în care beneficiarul a achitat în integralitate sumele datorate, astfel că nici nu puteau genera accesorii.

Prin urmare, titulara recursului a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1.856 C. civ., reclamanta este îndreptăţită a solicita de la beneficiar doar sumele de bani pe care acesta le datorează antreprenorului, iar în condiţiile în care nu există debite reprezentând dobândă penalizatoare, nici nu le-ar putea pretinde pe calea unei acţiuni directe, situaţie ce confirmă aplicarea greşită a normei de drept indicate anterior.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că acţiunea reglementată de dispoziţiile art. 1.856 C. civ. poate fi exercitată exclusiv de către persoanele care au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul şi care nu au fost plătite de acesta, iar în jurisprudenţa recentă şi în doctrina de specialitate dezvoltată sub imperiul C. civ. de la 1865 s-a reţinut că doar persoanele fizice pot avea calitate de lucrător, nu şi persoanele juridice.

Potrivit acesteia, din interpretarea istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 1.856 C. civ. şi a celor ale art. 1.488 din C. civ. de la 1865, rezultă că raţiunea legiuitorului referitoare la acţiunea directă a lucrătorilor este justificată de considerente de echitate, de protejare a lucrătorilor persoane fizice angajate de antreprenor faţă de eventuala stare de insolvabilitate sau de faliment a acestuia, astfel că, deşi în noua reglementare nu au mai fost enumerate, cu titlu exemplificativ, categorii de lucrători titulari ai acţiunii directe împotriva beneficiarului lucrării, calea acesteia este deschisă numai persoanelor aflate în relaţii contractuale cu antreprenorul, care au desfăşurat o activitate de prestare a serviciilor sau executare a lucrării contractate de antreprenor şi să nu fi fost plătite de acesta.

Recurenta-pârâtă a subliniat că scopul acestei excepţii de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice este de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaţilor pentru munca prestată şi nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-şi îndestula creanţa decurgând dintr-un contract printr-o acţiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, aşadar persoana juridică, subantreprenor, nu poate exercita împotriva beneficiarului din contractul de antrepriză acţiunea directă reglementată de art. 1.856 C. civ., deoarece această persoană juridică nu desfăşoară activitatea de construcţie propriu-zisă, ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea este realizată de lucrători angajaţi, iar plata la care se referă textul de lege aparţine doar lucrătorilor pentru munca personală prestată, şi nu societăţii subantreprenoare.

Prin urmare, a arătat că, pentru pretenţiile băneşti ale subantreprenorului faţă de antreprenor, acesta are la îndemână acţiunea în răspundere contractuală, iar nu pe cea specială reglementată de dispoziţiile art. 1.856 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Apărările formulate în cauză

Intimatele nu au depus la dosar întâmpinare, prin care să exprime un punct de vedere cu privire la recursul promovat.

3. Procedura de filtru

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost analizat şi comunicat către părţi, însă niciuna nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 21.02.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, iar părţile au fost citate pentru dezbateri.

4. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1.856 C. civ., potrivit cărora, În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii".

Această normă de drept reglementează acţiunea directă care permite persoanelor care au încheiat un contract cu antreprenorul şi au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate să poată reclama plata creanţelor pe care le deţin faţă de antreprenor, direct de la beneficiar, în măsura în care acesta are o datorie faţă de antreprenor.

Recurenta a prezentat argumente pentru a demonstra că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru admiterea acţiunii directe, având în vedere raporturile juridice născute între părţile litigiului şi modul de executare a obligaţiilor asumate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine, pe baza constatărilor instanţelor devolutive, că între recurenta-pârâtă şi intimata-reclamantă nu a fost încheiat un contract, iar plata efectuată de B. S.R.L. a avut drept temei actul adiţional nr. x/30.08.2018 la contractul de execuţie nr. x/02.10.2017, încheiat de această societate, în calitate de proprietar beneficiar cu antreprenorul C. S.R.L. şi chiriaşul celui dintâi, care urma sa beneficieze de lucrările respective. Totodată, preţul stabilit prin acest contract de antrepriză pentru lucrările efectuate de reclamantă, în calitate de subantreprenor, a fost achitat - avansul anterior învestirii instanţei cu prezenta cauză, de către C. S.R.L., iar diferenţa, pe parcursul procesului, de către B. S.R.L. - fiind plătită şi o parte din garanţia de 5% reţinută conform aceluiaşi contract de antrepriză, astfel că, în calea ordinară de atac, în al doilea ciclu procesual, instanţa a rămas învestită cu pretenţiile reprezentând diferenţa de garanţie în cuantum de 1.180 euro şi dobânda legală penalizatoare.

Prin decizia atacată, curtea de apel a reţinut că aceste sume urmează a fi achitate reclamantei de către recurenta-pârâtă, chiar dacă aceste părţi nu au semnat un contract, având în vedere că între A. S.R.L. şi antreprenorul C. S.R.L. a intervenit un contract de subantrepriză, nescris, în aceleaşi condiţii cu cele ale contractului de execuţie nr. x/02.10.2017, iar prin actul adiţional nr. x/30.08.2018, B. S.R.L. şi-a asumat obligaţia de a plăti atât diferenţa de preţ a lucrărilor executate de intimata-reclamantă, cât şi garanţia, statuând că sunt incidente prevederile art. 1.856 C. civ. privind acţiunea directă.

Criticile recurentei-pârâte vizând aplicabilitatea acţiunii directe prevăzute de art. 1856 C. civ. sunt lipsite de relevanţă, având în vedere faptul că recurenta-pârâtă şi-a asumat, prin actul adiţional nr. x/30.08.2018 la contractul de antrepriză, obligaţia de plată a unor sume de bani către subantreprenor, ceea ce reprezintă o stipulaţie pentru altul (art. 1284 C. civ.), instituţie reţinută şi de prima instanţă, în primul ciclu procesual.

În recurs, pârâta B. S.R.L. a depus la dosar declaraţia de renunţare la pretenţii din 08.12.2020, emisă de reclamanta A. S.R.L., prin care a aceasta din urmă descărca şi elibera societatea B. S.R.L. "de oricare dintre şi de toate pretenţiile, litigiile, care se referă sub orice mod exclusiv la suma datorată…cu titlu de garanţie", sub rezerva încasării sumei de 23.097,76 RON, reprezentând garanţia reţinută până la expirarea perioadei de garanţie.

Apărarea recurentei-pârâte referitoare la acest înscris nu poate fi considerată ca fiind formulată "omisso medio", întrucât la termenul de dezbateri în apel din 15.04.2021, pârâta B. S.R.L. a făcut referire la "declaraţiile de renunţare ale subantreprenorilor", iar în recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a recunoscut acest aspect.

Referitor la criticile privind efectele actului de renunţare la pretenţii, emis de intimata-reclamantă la 08.12.2020, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a evocat argumentele prezentate de B. S.R.L. prin întâmpinarea formulată în apel, aceasta indicând clauzele din actul adiţional nr. x/30.08.2018 privind condiţionarea efectuării plăţii către subantreprenori de prezentarea documentelor de renunţare la pretenţii ale acestora, iar la termenul din 15.04.2021, cu prilejul dezbaterii apelului, au fost reiterate aceste susţineri.

În aceste împrejurări, instanţa de apel, analizând cererea reclamantei, a omis examinarea conduitei contractuale a părţilor prin prisma apărărilor formulate de această pârâtă, în contextul în care la dosarul cauzei a fost depus, încă din etapa judecăţii la prima instanţă în primul ciclu procesual înscrisul intitulat renunţare la pretenţii din data de 06.09.2018, emis de antreprenorul C. S.R.L. în executarea obligaţiei asumate prin actul adiţional nr. x/30.08.2018, potrivit căruia documente similare urmau a fi emise de toţi subantreprenorii - printre care şi reclamanta A. S.R.L. - drept condiţie esenţială şi prealabilă efectuării plăţilor asumate de recurenta-pârâtă prin acelaşi act juridic.

Împrejurarea că înscrisul intitulat renunţare la pretenţii, emis de A. S.R.L. la data de 08.12.2020, a fost depus abia în etapa procesuală a recursului de către recurenta-pârâtă, nu excludea obligaţia instanţelor devolutive de a efectua o cercetare judecătorească completă a cauzei şi de a stărui pentru aflarea adevărului, prin corecta stabilire a situaţiei de fapt, în vederea aplicării corecte a legii. Aşadar, analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin actul adiţional nr. x/30.08.2018 impunea administrarea tuturor probelor necesare unei asemenea examinări, în contextul în care efectele actului de renunţare apar a fi esenţiale pentru dezlegarea temeiniciei pretenţiilor.

De aceea, în rejudecare, instanţa de apel va cerceta, pe baza tuturor probelor administrate, dreptul de creanţă afirmat de intimata-reclamantă, urmând a examina efectele actului de renunţare la pretenţii emis de aceasta la 08.12.2020, în contextul executării obligaţiilor de plată asumate de recurenta-pârâtă prin actul adiţional nr. x/30.08.2018, condiţionate de semnarea documentului de renunţare.

În condiţiile în care situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, verificarea corectei aplicări a legii nu poate fi făcută în acest stadiu procesual.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.