Contractual liability for non-delivery of future goods and requirement of coherent reasoning in appellate judgments

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 9 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 911.348,04 RON, reprezentând penalităţi constând în diferenţa de preţ dintre marfa nelivrată de pârâtă şi cea achiziţionată de la terţi, potrivit art. 4.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 mai 2018, precum şi la plata penalităţilor contractuale de 0,2% pe zi de întârziere, calculate până la data plăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.516, art. 1.531, art. 1.538 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 504/NLP/PI din 4 august 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin încheierea din 29 martie 2021, s-a dispus completarea raportului de expertiză, expertul judiciar fiind citat cu menţiunea ca, în anexa nr. 5 a raportului, aferentă răspunsului la obiectivul nr. 5, să evidenţieze datele contractelor de achiziţie evidenţiate pe ultima coloană a anexei, conversia preţului contractat din RON în euro, potrivit cursului valutar din data încheierii contractului şi zona de achiziţie a grâului ce a făcut obiectul contractelor.

Prin decizia civilă nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei, aceasta fiind obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 29 martie 2021, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare.

După expunerea parcursului procesual al litigiului, în ceea ce priveşte încheierea din 29 martie 2021, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) şi (2), art. 481, art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) C. proc. civ., precum şi a principiilor prevăzute de art. 6, art. 9, art. 13 - art. 17, art. 20 şi art. 22 din acelaşi cod.

A criticat dispunerea din oficiu a completării raportului de expertiză, arătând că numai primul obiectiv a fost discutat în şedinţă, următoarele două fiind stabilite fără să fie fost puse în discuţia părţilor, astfel că ele se regăsesc doar în conţinutul şi în dispozitivul încheierii. De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a argumentat pertinenţa, utilitatea şi concludenţa obiectivelor suplimentare din perspectiva soluţionării apelului.

S-a mai arătat că instanţa de apel nu a fost învestită să procedeze la compararea preţurilor de achiziţie a cerealelor pe piaţa naţională sau la verificarea achiziţiilor efectuate de recurenta-reclamantă de la toţi partenerii comerciali în perioada 15 iunie 2018 - 7 mai 2019.

De asemenea, ca urmare a stabilirii în mod nelegal a obiectivelor suplimentului la raportul de expertiză şi a valorificării concluziilor expertului, în special a celor referitoare la reaua-credinţă de care a dat dovada recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte preţul grâului contractat de la terţi, părţii i-a fost respins apelul şi, mai mult, i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac.

Aceste din urmă critici au fost formulate şi cu privire la decizia recurată.

În continuare, în ceea ce priveşte decizia nr. 772/A din 14 decembrie 2021, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat că instanţa de apel a reţinut o serie de motive contradictorii, lipsind raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate.

Astfel, referitor la prejudiciul de 911.348,41 RON, pretins în temeiul clauzei penale inserate la art. 4.5 din contract, s-a reţinut, pe de o parte, că recurenta-reclamantă a achiziţionat de la un alt furnizor marfă la un preţ mai mare cu 40 euro/tona decât cel aplicabil în raporturile contractuale deduse judecăţii, iar, pe de altă parte, că prejudiciul nu a fost dovedit. Mai mult, constatarea că prejudiciul este solicitat cu rea-credinţă nu prezintă legătură juridică cu dovada acestuia, ci eventual, cu îndreptăţirea părţii de a obţine recuperarea lui.

S-a arătat că instanţa de apel se contrazice şi atunci când reţine că, deşi era sarcina recurentei-reclamante să dovedească cantitatea de grâu cumpărată în locul celei care nu i-a fost livrată de intimata-pârâtă, livrările cantităţilor de grâu contractate de la terţi s-au realizat cu mult după perioada imediat următoare încetării valabilităţii contractului nr. x/2018.

De asemenea, referitor la adresa nr. x/30.07.2018, instanţa de apel a constatat că acest înscris, prin care s-a solicitat intimatei-pârâte îndeplinirea obligaţiei de livrare, reprezintă o probă care relevă atât lipsa bunei-credinţe a recurentei-reclamante, cât şi uzanţele comerciale dintre părţi.

În opinia părţii, sunt contradictorii şi considerentele prin care s-a reţinut, pe de o parte, că intimatei-pârâte îi reveneau, înainte de livrare, obligaţiile prevăzute la art. 2.1, 2.2 şi 2.5 din contract, iar, pe de altă parte, că aceste obligaţii nu puteau fi executate decât în momentul în care recurenta-reclamantă trimitea spre încărcare vagoane la depozitul CTP Portăreşti, întrucât, potrivit art. 1.2 din contract, livrarea cantităţii de 5.000 tone trebuia făcută la opţiunea cumpărătorului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat, în esenţă, că singurele dispoziţii reţinute în cuprinsul deciziei atacate sunt cele prevăzute la art. 1.517 C. civ., care prevăd că o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.

A susţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1.658 C. civ., arătând că marfa supusă vânzării face parte din categoria bunurilor viitoare, calificare care instituie în sarcina intimatei-pârâte o serie de obligaţii specifice de a căror îndeplinire era condiţionată exercitarea opţiunii prevăzute la art. 1.2 din contract.

S-a arătat că intimata-pârâtă trebuia să procure cantitatea de grâu aferentă recoltei din 2018, să o individualizeze şi să o depoziteze, precum şi să înştiinţeze cumpărătorul despre realizarea mărfii, astfel cum rezultă din clauzele art. 2.1, 2.2 şi 2.5 din contract, însă, în cauză, vânzătoarea nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate a grâului vândut sau a executării obligaţiei de predare a cantităţii de cereale la care s-a obligat, conform dispoziţiilor art. 1.483 art. 1.672, art. 1.685 şi art. 1.686 şi 1.688 C. civ., subliniind că obligaţia a cărei neexecutare îi este imputabilă părţii adverse este una de rezultat.

Prin urmare, opţiunea cumpărătorului fiind indisolubil legată de realizarea bunului, transpusă în obligaţia intimatei-pârâte de informare, rezultă că instanţa de apel în mod greşit nu a aplicat dispoziţiile art. 1.548 C. civ., care instituie prezumţia de culpă a debitorului în caz de neexecutare, apreciind eronat că neexecutarea obligaţiei de livrare este imputabilă creditorului, conform art. 1.517 din cod.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 1.170, art. 1.266, art. 1.270 şi art. 1.350 alin. (3) C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că răspunderea contractuală pentru neexecutare trebuie raportată la clauzele contractului. Astfel, în speţă, solicitarea de livrare a mărfii a fost făcută în interiorul perioadei agreate contractual, şi nu tardiv, cum greşit s-a reţinut, astfel că exercitarea unui drept convenţional, în sensul art. 1.516 alin. (1) şi art. 1.527 alin. (1) C. civ., nu poate reprezenta o dovadă a lipsei bunei-credinţe.

Prin faptul că a considerat greşit că prima obligaţie care trebuia îndeplinită era opţiunea cumpărătorului, faţă de specificul contractului dedus judecăţii, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.555 alin. (2) C. civ. privind ordinea de executare a obligaţiilor.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a omis aplicarea prevederilor art. 1.200 alin. (1) C. civ., în mod nelegal fiind valorificate apărările formulate de pârâtă cu privire la faptul că nu a luat la cunoştinţă propunerea de prelungire a termenului contractual şi nu a semnat actul adiţional trimis cu acest scop.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1.530 C. civ., deoarece, reţinând în mod eronat incidenţa prevederilor art. 1.517 din acelaşi cod şi concluziile suplimentului la raportul de expertiză, instanţa de apel nu a mai analizat cauza generatoare a prejudiciului produs recurentei-reclamante prin neexecutarea contractului şi îndreptăţirea sa de a achiziţiona marfa nelivrată de intimata-pârâtă de la alt furnizor.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că instanţa de apel, aplicând prevederile art. 1.517 C. civ., a ignorat acordul de voinţe al părţilor, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 1.266, art. 1.270 alin. (1), art. 1.350 alin. (3) şi ale art. 1.538 C. civ., prin faptul că a impus creditorului dovedirea prejudiciului, chiar dacă acesta este beneficiarul unei clauze penale, a cărei aplicare, din perspectiva pagubei suferite, rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

La 21 aprilie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2022, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, acestea formulând puncte de vedere.

Prin încheierea din 21 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată la 25 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

4. Înalta Curte, analizând încheierea şi decizia atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi având în vedere temeiurile de drept invocate, reţine următoarele considerente:

4.1. În ceea ce priveşte încheierea din 29 martie 2021, s-a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) şi (2), art. 481, art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) C. proc. civ., precum şi principiile prevăzute de art. 6, art. 9, art. 13-17, art. 20 şi art. 22 din acelaşi cod.

De asemenea, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat nemotivarea măsurii dispuse la termenul din 29 martie 2021.

Analizând legalitatea încheierii recurate, se constată că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor oportunitatea completării raportului de expertiză, cu privire la obiectivul 5, anexa 5, reţinându-se că reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante, prezent în şedinţa de judecată, nu s-a opus, deşi conform legii avea posibilitatea să se împotrivească.

Mai mult decât atât, ceea ce instanţa de apel a dispus în sarcina expertului judiciar a fost numai să evidenţieze unele aspecte vizând contractele care figurau deja în anexa 5 a raportului de expertiză, precum data acestor contracte, conversia în euro a preţului indicat iniţial numai în RON, precum şi zona de achiziţie a grâului.

Aşadar, prin dispunerea din oficiu a efectuării suplimentului la raportul de expertiză, recurentei-reclamante nu i-au fost încălcate drepturile procesuale şi nu i-a fost cauzată nicio vătămare aptă să reclame casarea încheierii.

În egală măsură, încheierea nu este afectată de viciul nemotivării, cerinţele prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ. impunându-se a fi respectate numai în cazul încuviinţării sau respingerii probelor solicitate de părţi, nu şi în cazul în care instanţa dispune din oficiu administrarea unor probatorii.

Se reţine, de asemenea, că, prin măsura dispusă, în calitatea sa de instanţă de fond, în virtutea dreptului de apreciere şi a competenţelor ce i-au fost conferite conform art. 254 alin. (5) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, apreciind necesar, a ordonat din oficiu completarea unei probe deja administrate, aspect care nu poate fi cenzurat în recurs, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate. Această împrejurare nu echivalează, însă, cu nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului, astfel cum sunt prevăzute la art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Vor fi înlăturate şi criticile privind încălcarea art. 481 C. proc. civ., întemeiate pe faptul că instanţa de apel şi-a însuşit concluziile suplimentului la raportul de expertiză, reţinând reaua-credinţă a recurentei-reclamante în raport cu preţul achiziţiilor realizate de la terţi furnizori, cu consecinţa agravării situaţiei acesteia în propria cale de atac.

Principiul non reformatio in peius presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac, să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia juridică stabilită prin hotărârea atacată, ipoteză care nu se regăseşte în cauză, având în vedere că nici în primă instanţă recurenta-reclamantă nu a obţinut o soluţie favorabilă.

Prin urmare, dat fiind că nu au fost încălcate regulile aplicabile procesului civil sau exigenţele privind motivarea hotărârii judecătoreşti, nefiind incidente motivele de casare vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recursul declarat împotriva încheierii din 29 martie 2021 va fi respins ca nefondat.

4.2. În ceea ce priveşte decizia nr. 772/A din 14 decembrie 2021, s-au invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critici identice cu cele aduse încheierii din 29 martie 2021. Or, din raţiunile deja înfăţişate, motivul de recurs este neîntemeiat şi va fi înlăturat ca atare.

Recurenta-reclamantă se prevalează şi de motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată caracterul întemeiat al susţinerilor privind incidenţa acestui caz de casare, întrucât deciziei din apel îi lipseşte raţionamentul logico-juridic apt să fundamenteze soluţia pronunţată. Considerentele instanţei de apel sunt, astfel, lipsite de coeziune, dubitative şi nu relevă argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza înlăturării motivelor de apel.

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă, a vizat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei-vânzătoare, prin plata despăgubirilor potrivit clauzei penale instituite la art. 4.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.05.2018, pentru neîndeplinirea, în mod culpabil, a obligaţiei de livrare a cantităţii de 4.900,88 tone produse agricole.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că, deşi intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare, neexecutarea se datorează şi faptei recurentei-reclamante, care a solicitat livrarea cu numai 3 zile anterior expirării duratei de valabilitate a contractului şi care nu a pus anterior la dispoziţia intimatei-pârâte mijloacele de transport necesare încărcării mărfii.

În apel, autoarea demersului judiciar a arătat că, potrivit art. 1.5 din contract, astfel cum a fost modificat, părţile au convenit termenul de livrare CTP Portăreşti, astfel că vânzătoarea trebuia să asigure pe cheltuiala sa transportul mărfii până la baza de recepţie Portăreşti, unde urma să o depoziteze la dispoziţia cumpărătoarei. Prevalându-se de clauzele art. 1.5, 2.1, 2.2. 2.5, a susţinut lipsa culpei sale, argumentând că nu prezintă relevanţă, sub aspectul executării obligaţiei intimatei-pârâte, că nu a asigurat mijloacele de transport feroviare în vederea preluării mărfii, câtă vreme vânzătoarea, a cărei obligaţie de predare viza un bun viitor, care trebuia individualizat, nu a avizat-o în scris cu privire la transportul mărfii în silozul său de la Portăreşti, nu a emis documentele de livrare şi vânzare şi nici certificatul de depozit pentru întreaga cantitate contractată.

De asemenea, reclamanta a criticat că, din motivarea primei instanţe, nu rezultă obligaţia contractuală pe care, în calitate de cumpărătoare, nu şi-ar fi îndeplinit-o.

Prin urmare, a invocat aplicarea greşită a clauzelor contractuale precum şi a dispoziţiilor art. 1.516, art. 1.517, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538 alin. (2), art. 1.548, art. 1.556 alin. (1), (1).685 şi art. 1.686 alin. (3) C. civ.

Astfel fiind, curtea de apel era ţinută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă şi, în consecinţă, trebuia să realizeze un examen propriu asupra criticilor şi apărărilor părţilor şi o analiză reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse spre verificare.

În mod particular, se impunea ca instanţa de apel să analizeze conţinutul clauzelor contractuale, pentru a determina prestaţiile asumate, conform voinţei concordante a părţilor şi să se pronunţe asupra eventualei ordini de executare a obligaţiilor pentru a tranşa disputa referitoare la procedura de livrare a mărfii iar, consecutiv, să păşească la analiza condiţiilor răspunderii contractuale, ceea ce ar fi presupus, mai întâi, să stabilească dacă intimatei-pârâte îi este imputabilă neexecutarea obligaţiei de livrare.

Inventarierea considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa de apel şi-a început motivarea cu analiza prejudiciului, ignorând că fundamentul răspunderii contractuale şi al acordării daunelor-interese îl constituie neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate, abatere în absenţa căreia nici nu se poate pune problema prejudiciului.

Deşi constituie un aspect care succede analizei obligaţiei de livrare pretins încălcate şi stabilirii culpei contractuale, în ceea ce priveşte prejudiciul solicitat în temeiul clauzei penale de la art. 4.5 din contract, instanţa de apel a reţinut, oricum, dubitativ că prejudiciul nu este dovedit potrivit probelor administrate şi că nu este nici datorat întrucât, deşi recurenta-reclamanta a achiziţionat grâu de la terţi furnizori ulterior încetării contractului dedus judecăţii, aceasta a dat dovadă de rea-credinţă, întrucât s-a prevalat de cel mai mare preţ din campania agricolă a anului 2018, pentru a activa clauza penală.

În ceea ce priveşte neexecutarea contractului, instanţa de apel s-a mărginit să aprecieze culpa recurentei-reclamante; în acest sens, a reţinut că, deşi intimatei-pârâte îi reveneau, anterior predării, obligaţiile prevăzute la art. 2.1, art. 2.2. şi 2.5. din contract, cu toate acestea, livrarea, potrivit uzanţelor dintre părţi, nu putea fi realizată decât în condiţiile în care autoarea demersului judiciar notifica vânzătoarea să îi predea o anumită cantitate de grâu şi îi trimitea spre încărcare vagoanele necesare, la art. 1.2 din convenţia părţilor fiind prevăzut că livrarea cantităţii de 5.000 de tone se realizează la opţiunea cumpărătoarei.

Instanţa de apel şi-a întemeiat, astfel, concluziile asupra îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 2.1, 2.2. şi 2.5 din contract, a căror neexecutare s-a imputat intimatei-pârâte, pe baza unor practici comerciale ale părţilor, care ar fi rezultat din probele dosarului, deşi, dat fiind caracterul lor extrinsec conţinutului contractului, uzanţele nu puteau avea prioritate la aplicare faţă de stipulaţiile exprese, asumate de părţi, a căror interpretare se impunea a fi făcută pentru a se răspunde punctual criticilor recurentei-reclamante. Numai în cazul în care s-ar fi constatat caracterul lacunar al contractului sub anumite aspecte, s-ar fi putut apela la uzanţe.

Or, ceea ce instanţa de apel avea de stabilit fără echivoc, în raport cu criticile ce i-au fost deduse, era dacă, în cauză, este îndeplinită premisa antrenării răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, în raport cu obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat convenţional, pentru a putea decela subsecvent, în mod corespunzător, asupra prejudiciului clamat în temeiul clauzei penale de la art. 4.5.

Prin urmare, considerentele deciziei recurate, prin care instanţa de apel s-a preocupat să analizeze, cu prioritate, prejudiciul solicitat conform clauzei penale, pentru ca, mai apoi, să reţină că, în realitate, neexecutarea obligaţiei de livrare este imputabilă înseşi recurentei-reclamante, care nu a pus la dispoziţia intimatei-pârâte garniturile feroviare necesare încărcării mărfii, sunt lipsite de coeziune şi contradictorii, neavând aptitudinea de a fundamenta soluţia de respingere a apelului.

Cum viciul nemotivării hotărârii vizează şi ipoteza motivelor contradictorii, decizia instanţei de apel se impune a fi casată, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel va verifica raţionamentul primei instanţe prin prisma criticilor concrete ce i-au fost deduse prin cererea de apel, urmând a fi expuse argumentele de fapt şi de drept ce sprijină soluţia pronunţată, care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile părţilor în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale reglementând răspunderea civilă contractuală, repere care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Astfel fiind, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate, reţinându-se, totodată, că, în raport cu incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol, care vizează încălcarea dreptului material aplicabil.

4.3. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 29 martie 2021 şi va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Totodată, în rejudecare, urmează a se avea în vedere şi cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluţia de casare cu trimitere pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia civilă nr. 772/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.