Cassation of tax and civil litigation annulled for failure to articulate non-legal criticisms under Art. 488(1)(8) CPC

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovita, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. Timişoara a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.080.445,91 RON şi a dobânzii legale aferente, calculată până la data achitării efective a sumelor datorate, reprezentând daune interese pentru executarea incompletă, tardivă, culpabilă şi în condiţii necorespunzătoare a contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase nr. 2733 din 14.08.2014; cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1270 şi art. 1672 şi urm. C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă şi nefondată.

Totodată, a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se dispună rezilierea contractului din culpa exclusivă a reclamantei şi obligarea părţii adverse la plata de daune interese moratorii pentru acoperirea prejudiciului suferit, precum şi plata profitului nerealizat.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1174 din data de 22 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dâmbovita, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., în sensul că a dispus obligarea pârâtei- reclamante B. să plătească reclamantei-pârâte A. S.R.L. suma de 99.134,90 RON, reprezentând contravaloare marfa nelivrată, suma de 28.518,99 RON, reprezentând plată nedatorată şi suma de 700.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, calculată începând cu data introducerii cererii - 05.12.2016 până la plata efectivă; totodată, a respins cererea reconvenţională ca nefondată şi a dispus obligarea pârâtei la plata către societatea reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu expert, reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta B..

1.3. Decizia pronunţată în apel

Curtea de Apei Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 233, pronunţată la data de 26 iunie 2024, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1174/22.12.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.R.L, pe care a schimbat-o în tot şi, rejudecând, pe fond: a respins cererea principală ca neîntemeiată; a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 220.376,03 RON reprezentând daune interese moratorii şi suma de 100.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat; a obligat reclamantă-intimată să plătească pârâtei-apelante cheltuieli de judecată în primă instanţă în sumă de 7.808,76 RON şi cheltuieli de judecată în apel în sumă de 5.649 RON.

1.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. Timişoara, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; cu obligarea intimatei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv în faza recursului, în baza prevederilor art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă se raportează în motivele de recurs invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a prezentat succinte consideraţii prealabile, principalele aspecte privind particularităţile şi evoluţia cauzei: aspecte referitoare la sentinţa atacată prin apelul pârâtei-reclamante şi cu privire la decizia ce face obiectul recursului şi a invocat, în esenţă, următoarele:

Potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege." Textul este expresia legislativă a străvechiului principiu de drept roman, pacta sunt servanda (art. 969 din C. civ. anterior), fiind citate, în continuare, prevederile art. 1171 şi art. 1170 C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a ignorat aceste dispoziţii legale esenţiale pentru soluţionarea cauzei, întrucât, deşi părţile au convenit asupra efectuării a trei plăţi egale, la intervale determinate, pentru trei cantităţi de masă lemnoasă, ce urmau să fie livrate în perioadele de timp stabilite de părţi, contractul urmând să-şi înceteze efectele la data de 31 decembrie 2014, deci, ca în orice contract sinalagmatic, obligaţiile sunt reciproce/corelative şi interdependente, fiecare dintre ele fiind cauza juridică a celeilalte, asa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, deşi reclamanta-recurentă a achitat la timp şi integral prima tranşă, pârâta şi-a executat parţial şi cu întârziere propria obligaţie, livrând doar cantitatea de 9.360,42 m.p. din cei 10.000 m.c. Diferenţa de 639,58 m.c. nu a mai fost livrată de către intimata-pârâtă niciodată.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Codului silvic, Legea nr. 46/2008, deducând din împrejurarea că acest act normativ stabileşte că tăierile de arbori se fac în baza aprobărilor prealabile ale autorităţilor silvice competente, faptul că acest contract nu stabileşte termene pentru îndeplinirea obligaţiilor de către intimata-pârâtă vânzătoare.

Astfel, s-a reţinut în mod greşit că, faţă de prevederile legale ale Codului silvic, nu se poate interpreta clauza contractuală în sensul că "volumul contractat se referă la perioada 15 august - 31 decembrie 2014" ca stabilind un termen de executare a obligaţiilor intimatei.

Aşadar, în opinia vădit greşită a instanţei, preluată fără cenzură din susţinerile intimatei, faptul că este necesară, potrivit Codului silvic, obţinerea unor autorizaţii prealabile, schimbă natura clauzei contractuale şi transformă obligaţiile vânzătoarei într-unele fără termen, practic pur potestative, în totală contradicţie cu restul prevederilor contractuale, cu Codul silvic însuşi, cu normele de interpretare a contractelor, cu intenţia reală a părţilor decurgând din corespondenţa purtată şi istoricul litigiului (iniţiat de recurenta-reclamantă-pârâtă, nu de intimata-pârâtă-reclamantă, care, până la data depunerii cererii reconvenţionale, nu a invocat nicio neconformare din partea recurentei).

În egală măsură, a mai susţinut recurenta-reclamantă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Ordinului Ministerului Mediului si Pădurilor nr. 1540/2011 prin raportare la obiectul contractului, concluzionând că singura obligaţie care practic revenea intimatei-vânzătoare în baza actului normativ enunţat şi a contractului încheiat a fost aceea de "acordare către exploatare, în condiţiile prevăzute de lege, către reclamanta-intimată, a parchetelor-terenurilor forestiere".

Arată că obligaţiile ce reveneau vânzătoarei au fost stabilite prin contract şi în niciun caz nu presupuneau exclusiv prestaţia menţionată de către instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile ordinului sus-menţionat. Plata celor trei sume agreate contractual s-a stabilit în contraprestatie cu obligaţia de livrare a masei lemnoase pe picior, în cantităţile agreate de către părţi; dacă instanţa de apel considera că intimata-reclamantă avea dreptul de a primi sumele agreate contractual în schimbul oricărei alte prestaţii decât livrarea acelor cantităţi de masă lemnoasă, atunci înseamnă că a schimbat în mod nelegal natura juridică a contractului şi a înlocuit înţelegerea părţilor cu o altă interpretare, străină de intenţia acestora.

În plus, consideră că este greşită reţinerea culpei reclamantei-pârâte, faţă de împrejurarea că nu au fost dovedite prin înscrisuri opozabile acesteia pretinsele daune şi nerespectări ale Ordinului nr. 1540/2011 şi ale contractului. După cum lesne se poate observa, până la data formulării cererii reconvenţionale, vânzătoarea nu a iniţiat niciun fel de demers legat de aceste pretinse neconformări, nu a solicitat rezilierea contractului, nu a notificat necesitatea dezdăunării pentru pretinsele prejudicii, nu a făcut altceva decât să justifice propria culpă prin invocarea vremii nefavorabile, care nu a permis livrarea întregii cantităţi agreate contractual.

Recurenta-reclamantă susţine că nu-i poate reveni ei culpa, care avea tot interesul să dobândească la termen şi în integralitate cantităţile de material lemnos agreate. Mai mult, în niciun caz nu avea obligaţia (cum greşit reţine instanţa de apel pentru a justifica admiterea capătului de cerere vizând daunele-interese), ci dreptul de a obţine o contraprestatie pentru plăţile efectuate.

A mai arătat că, pe tot parcursul derulării litigiului, a invocat, în scris şi verbal, excepţia de neexecutare a contractului din partea intimatei-pârâte (exceptio non adimpleti contractus), textul legal al art. 1556 C. civ. fiind interpretat, pe baza aceluiaşi material probator, corect de către instanţa de fond şi greşit de către cea de apel, care motivează că, indiferent de cum a fost executată/neexecutată prima livrare de material lemnos, recurenta-reclamantă este în culpă, pentru că trebuia să plătească anticipat a doua livrare.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat, de asemenea, dispoziţiile art. 1481 C. civ., potrivit cărora, în speţă, obligaţiile părţilor erau unele de rezultat, iar nu de mijloace, precum şi cele ale art. 1490 din acelaşi Cod, din care rezultă că recurenta-reclamantă, creditoare, ar fi putut să refuze livrarea parţială, singura prestată de intimata-pârâtă, însă nu a făcut-o, dovedind buna-credinţă şi dorinţa de a fi adus la îndeplinire contractul.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel se referă şi la incidenţa prevederilor art. 1530 C. civ., principiu de netăgăduit, numai că, susţine aceasta, instanţa de apel îl aplică în favoarea pârâtei, care nu şi-a executat obligaţiile de livrare a materialului lemnos, în detrimentul recurentei, care este adevăratul creditor.

De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 1535 C. civ. - "daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti", considerându-se că intimata-pârâtă este creditoare, dar au fost ignorate prevederile art. 1536 C. civ. - "daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face", aplicabile în situaţia recurentei, creditoare a obligaţiilor neexecutate de către intimata-pârâtă.

Asa s-a ajuns în situaţia - în opinia recurentei, inadmisibilă din punct de vedere juridic - în care, pe baza aceluiaşi material probator de la instanţa de fond, cel ce şi-a executat obligaţia să fie el însuşi obligat la despăgubiri faţă de debitorul culpabil.

1.5. Apărările formulate în cauză

La dosar a fost depusă întâmpinare de către intimata-pârâtă B., prin care, în principal, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar, în secundar, în măsura în care se va trece peste excepţia invocată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de prezenta cauză (onorariu de avocat), fără a fi anexată dovada acestora.

1.6. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În ceea ce priveşte criticile formulate, raportorul a reţinut că intimata-pârâtă B. a invocat excepţia nulităţii recursului, revenind completului de filtru să aprecieze dacă criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii, reglementată de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Completul de filtru nr. 5, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, fiind formulat punct de vedere la raport de către recurenta-reclamantă, prin care solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, şi se reiau aspecte din cuprinsul recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în raport cu excepţia nulităţii, invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate vizează doar aspecte factuale privind interpretarea obiectului contractului, a clauzelor contractuale referitoare la stabilirea termenelor de executare a obligaţiilor asumate de părţi şi a culpei părţilor în neexecutarea contractului, cu referire la probatoriul administrat, fără a fi formulate critici de nelegalitate.

Recurenta nu invocă încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care trebuie evaluate raporturile juridice dintre părţi. Nu se invocă ignorarea normelor de drept, recurenta fiind nemulţumită de argumentele oferite de instanţa de apel şi tinzând la substituirea lor cu propriile argumente.

Astfel, pentru a putea declanşa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autoarea recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să şi arate în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia.

Simpla enumerare a unor dispoziţii legale din C. civ., din Codul Silvic ori din Ordinul Ministerului Mediului şi Pădurilor nr. 1540/2011 nu este suficientă, deoarece recurenta nu dezvoltă argumente care să lase să se întrevadă cum aceste dispoziţii au fost aplicate greşit în apel.

Referitor la nesocotirea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 1270 C. civ., Înalta Curte arată că încălcarea unei norme de drept presupune ignorarea conduitei pe care acea normă o prescrie. Nu se poate opune încălcarea art. 1270 C. civ., de vreme ce această dispoziţie conţine o prevedere care se referă la efectele contractului, iar nu la violarea unei norme de drept imperativ. Încălcarea art. 1270 C. civ. trebuie să opună, pentru a fi critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a ignorat disciplina convenită dintre părţi şi a anihilat efectele contractului. Or, recurenta opune doar o modalitate proprie de evaluare a limitelor şi efectelor convenţiei, care nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1171, art. 1481, art. 1490, art. 1530, art. 1535-1536, art. 1556 din C. civ., recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat clauzele contractului cu privire la neexecutarea integrală a obligaţiilor asumate şi culpa intimatei-pârâte pentru nerealizarea contractului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei şi o interpretare a clauzelor contractului.

În esenţă, nemulţumirea recurentei are la bază faptul că, deşi a arătat că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit, integral şi la timp, obligaţia de a livra cantitatea de masă lemnoasă, instanţa de apel a schimbat în mod nelegal natura juridică a clauzelor contractuale şi a înlocuit înţelegerea părţilor cu altă interpretare.

Aşadar, fără a reproduce ceea ce a reţinut în considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat de ce, în contextul factual al cauzei, a apreciat că nu a existat o încălcare a clauzelor contractuale de către intimata-pârâtă, care şi-a respectat obligaţia de a autoriza exploatarea masei lemnoase şi de a pune la dispoziţia recurentei-reclamante pachetele forestiere în vederea exploatării, prin raportare la ansamblul de drepturi şi obligaţii specifice contractelor din domeniul silvic. Totodată, a apreciat că încălcarea obligaţiilor contractuale a fost săvârşită de recurenta-reclamantă, care nu a respectat obligaţia de achitare anticipată a tranşelor 2 şi 3 la termenele stabilite în contract.

Susţinerile recurentei-reclamante privind interpretarea greşită a dispoziţiilor Codului Silvic - Legea nr. 46/2008 (întrucât instanţa de apel ar fi reţinut greşit că în contract nu au fost stabilite termene pentru executarea de către intimată a obligaţiei de a livra masă lemnoasă), cât şi a prevederilor Ordinului Ministerului Mediului şi Pădurilor nr. 1540/201 (întrucât ar fi reţinut greşit că-i revenea recurentei obligaţia de exploatare a masei lemnoase pe picior), vizează netemeinicia hotărârii şi nu pot declanşa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta nu indică articolele din aceste acte normative pretins încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel.

Astfel, stabilirea unor termene de livrare a masei lemnoase de către intimata-pârâtă, precum şi obligaţia de achitare anticipată de către recurenta-reclamantă a tranşelor la termenele stabilite în contract vizează chestiuni de fapt, câştigate cauzei, ce se impun a fi respectate şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate. Recurenta pleacă de la premisa că instanţa de apel a greşit obligând-o la plata daunelor interese moratorii şi a beneficiului nerealizat, invocând încălcarea prevederilor art. 1530, art. 1531 alin. (1) şi (2) din C. civ.. Recurenta prezintă, din nou, o interpretare proprie a termenilor contractuali şi nu se impută, în concret, o încălcare a legii, recurenta fiind doar nemulţumită de soluţia pronunţată în cauză.

Prin urmare, în lipsa unor argumente şi a unei motivări efective a criticii formulate, care să vizeze însuşi raţionamentul pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, simpla trimitere pe care o face recurenta la texte de lege nu reprezintă o motivare, aptă să declanşeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

Reţinând, aşadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., şi că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reţine că, nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, rezultă că această manieră de redactare a motivelor de către recurentă nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanţa de apel.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate şi că, în acest context, nu se mai impune analizarea fondului cauzei, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 233 din 26 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 233 din 26 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2025.