Unpaid wages claim sent to Bucharest Tribunal as workplace-jurisdiction court in labor conflict

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1) Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2024, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2024, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata drepturilor salariale neacordate începând cu 01.11.2022 până la data formulării cererii de chemare în judecată şi la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

A mai solicitat actualizarea acestor sume cu coeficientul de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei sume şi până la data plăţii efective, şi daune morale pentru prejudiciul suferit în cuantum de 4.000 RON, precum şi cheltuieli de judecată.

Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile Codului muncii.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5864 din data de 18.09.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23 septembrie 2024, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Având în vedere că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, a apreciat că instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Dolj, de vreme ce domiciliul reclamantului este situat în judeţul Dolj, reclamantul nefăcând dovada locului de muncă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, care ar fi putut atrage o altă competenţă. Dispoziţiile legale invocate au în vedere locul de muncă al reclamantului din momentul introducerii cererii de chemare în judecată, nu fostul loc de muncă al reclamantului.

Din înscrisurile aflate la dosar, instanţa a constatat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.03.2024, raporturile de muncă dintre părţi erau încetate, iar alegerea domiciliului procesual în Bucureşti nu este de natură de a deroga de la normele imperative prin care se stabileşte o competenţă teritorială exclusivă.

2.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin sentinţa civilă nr. 386/2025 din data de 6 martie 2025, îndreptată prin încheierea din 7 martie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionarea acestui conflict.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că domiciliul efectiv, nu cel înscris în actele de identitate (deşi reclamantul nu a depus dovezi pentru a i se verifica domiciliul înscris în acte) al reclamantului este în Bucureşti, aşa cum reiese din contractul individual de muncă al acestuia, la pct. D - Locul de muncă precizându-se că nu are un loc de muncă fix, urmând să desfăşoare activitatea la terţe persoane.

S-a reţinut că reclamantul nu a făcut vreo dovadă că ar locui în altă localitate, iar, potrivit înscrisurilor din dosar, acesta avea reşedinţa şi locul de muncă în Bucureşti în momentul formulării cererii de chemare în judecată (conform extrasului REVISAL nu există nicio menţiune a încetării contractului de muncă), motiv pentru care instanţa a constatat că nu este competentă să soluţioneze acţiunea, competenţa aparţinând Tribunalului Bucureşti.

Totodată, instanţa a considerat că, în speţă, fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, aceasta putea fi invocată doar de către pârâtă la primul termen de judecată, astfel că Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale este instanţa competentă să soluţioneze cauza.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra regulatorului de competenţă.

Constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina şi şi-au declinat reciproc competenţa, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.

Prezentul litigiu are ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, precum şi la plata daunelor morale, urmare a încetării contractului individual de muncă.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă ar încetat ori, dimpotrivă, s-ar afla în fiinţă.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, potrivit pârâtei, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului ar fi fost încetat, nu este de natură să afecteze dreptul său de opţiune conferit de lege, competenţa rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât raţiunile care au stat la baza stabilirii competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă subzistă în situaţia în care se contestă însăşi modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, maniera de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive şi înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfăşurat în municipiul Bucureşti, conform contractului individual de muncă şi contractului de închiriere al apartamentului în care a locuit în perioada în care a lucrat la societatea pârâtă iar, în ceea ce priveşte domiciliul reclamantului, astfel cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată, acesta se află în municipiul Craiova.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul Bucureşti cât şi Tribunalul Dolj erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe.

Având în vedere că opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului Bucureşti, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru acest motiv, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4), Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă sesizată de reclamant în raport de locul său de muncă, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea unei părţi, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.

Pe de altă parte, se constată că locuinţa reclamantului este, în fapt, în municipiul Bucureşti, astfel că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti şi din perspectiva locuinţei în fapt, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a reclamantului.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2025.