Car repair accident claim for new-car replacement rejected; appeal costs awarded to defendant.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 17.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei la înlocuirea cu un autoturism nou, din aceeaşi categorie/clasă/facilităţi/motorizare ori superioară, a autoturismului proprietatea sa, aşa cum rezultă din certificatul de înmatriculare ataşat ca Anexa 1, tipul "CCX EAB2", cu denumirea comercială "C.", pentru că a fost avariat în urma unui accident de circulaţie produs în Bucureşti în jurul datei sau la data de 27.11.2019, pe Bulevardul x, aproximativ în zona hotelului D., de către unul dintre angajaţii pârâtei care folosea autoturismul în afara unităţii service, fără acordul său ori al fiului său, E..

În drept, reclamanta a apreciat că pârâta se face răspunzătoare în temeiul răspunderii civile contractuale, însă, a arătat că a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele C. civ. şi ale Legii 449/2003, O.G. nr. 21/1992 şi Legii nr. 296/2004, toate aceste din urmă acte normative fiind invocate cu referire la garanţia pentru piesele şi serviciile prestate, precum şi pentru protecţia consumatorilor, persoane fizice.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L., prin avocat, a formulat apărări în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, solicitând, cu titlu prealabil, ca reclamanta să îşi precizeze în drept cererea de chemare în judecată, în sensul de a arăta dacă formulează o cerere prin care urmăreşte atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a pârâtei, sens în care a învederat că reclamanta susţine, pe de o parte, că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. (dispoziţii ce reglementează răspunderea delictuală), iar, pe de altă parte, că "pârâta se face răspunzătoare în temeiul răspunderii civile contractuale, derivate din contractul încheiat în vederea realizării lucrării de revizii şi reparaţii la autoturism".

La termenul de judecată din data de 01.07.2020, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 3016 din 01.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect "pretenţii", privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la 17.07.2020, sub acelaşi număr de dosar.

La termenul din data de 10.11.2020, conform încheierii de şedinţă de la acea dată (aflată la dosar fond Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă), pârâta, prin avocat, a solicitat să se precizeze care este obiectul cererii de chemare în judecată, iar reclamanta, prin avocat, a arătat că sunt relevante atât dispoziţiile privind răspunderea contractuală, cât şi cele privind răspunderea delictuală, menţionând că, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, raportul contractual s-a născut ca urmare a lansării unei comenzi de reparaţii. Însă, faţă de intervenţia pârâtei, care a arătat că nu pot fi cumulate cele două răspunderi, reclamanta, prin avocat, a precizat că îşi întemeiază cererea pe răspunderea civilă contractuală.

Prin sentinţa civilă nr. 2434 din 21.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligând reclamanta să achite pârâtei suma de 7.753,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat şi onorariu expert).

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate şi, rejudecând, admiterea cererii cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 828A din 22 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2434 din 21.10.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L. şi a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2928,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După o prezentare a parcursului procesual, detaliind motivele de recurs indicate, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut nulitatea deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel a reţinut lipsa oricărui temei atât în C. civ., cât şi în contractul încheiat de părţi pentru înlocuirea bunului (autoturismului avariat), arătând, astfel, că denegarea de dreptate realizată de instanţa de apel are consecinţa prevăzută la art. 174 alin. (2), raportat la art. 176 şi art. 177 C. proc. civ., respectiv nulitatea deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că unele dintre motivele care au stat la baza respingerii apelului său sunt străine de natura cauzei.

În concret, evocând un considerent din decizia recurată, prin care instanţa de apel a reţinut că în faţa primei instanţe reclamanta nu a făcut referire la dispoziţiile din legile speciale privind protecţia consumatorilor, dar şi că, la termenul din 10.11.2020, astfel cum rezultă din încheierea din dosarul tribunalului, aceasta a precizat că îşi întemeiază acţiunea pe răspunderea civilă contractuală, recurenta a susţinut că, opus celor reţinute de instanţa de apel, dispoziţiile din legile speciale privind protecţia consumatorului au avut caracter subsidiar temeiului de drept reprezentat de răspunderea contractuală.

Mai mult, susţinând că instanţa de apel a preluat nejustificat apărarea greşită a intimatei-pârâte, recurenta subliniază că niciuna din legile menţionate mai sus nu a fost invocată în susţinerea pretenţiilor şi nici nu poate conduce la concluzia că au fost invocate cu caracter de noutate atâta timp cât au fost menţionate în cererea introductivă de instanţă.

Astfel, în opinia recurentei, motivarea instanţei de apel cu privire la semnificaţia dispoziţiilor din legislaţia specială este nu numai străină de natura cauzei, ci şi lipsită de orice eficacitate juridică, soluţia pronunţată nefiind raportată la vreuna din dispoziţiile Legii 449/2003, O.G. nr. 21/1992 şi Legii 296/2004, referitoare la garanţia pentru piesele şi serviciile prestate, precum şi pentru protecţia consumatorilor, subsidiare temeiului principal de drept.

Evocând un alt considerent din decizia atacată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat considerentele primei instanţe, preluând eronat argumentul primei instanţe referitor la lipsa de utilitate a determinării valorii exacte a prejudiciului încercat de reclamantă, în contextul în care obiectul cererii de chemare în judecată a fost obligarea pârâtei la înlocuirea autoturismului avariat cu unul nou. Susţinând că instanţa de apel a preluat denaturat considerentele primei instanţe, recurenta a apreciat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura şi obiectul cauzei, în contextul în care nu s-a solicitat obligarea pârâtei la plata costului reparaţiilor autoturismului avariat (costuri asumate deja de pârâta-intimată).

Evocând, în continuare, un alt considerent din decizia atacată, conform căruia înlocuirea autoturismului avariat cu unul nou reprezintă o modalitate de reparare subsidiară celei care constă în repararea acestuia, recurenta a susţinut că aceste motive sunt străine de natura şi obiectul cauzei şi că ele ar fi fost relevante numai dacă reclamanta ar fi avut obiecţii la lucrările de reparare efectuate.

În acest sens, subliniază că, prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat repararea autoturismului, ci înlocuirea lui, pentru pierderea unei caracteristici importante, aceea a lipsei în istoricul de reparaţii a implicării într-un accident auto, acest din urmă fapt nefiind combătut de intimata-pârâtă prin întâmpinare ori pe parcursul judecăţii.

Cu privire la statuarea instanţei de apel conform căreia aprecierea reclamantei că ar fi just să primească un autoturism nou în locul celui avariat şi reparat nu ar avea temei nici în C. civ. şi nici în contractul părţilor, recurenta a susţinut că acest considerent al instanţei este străin de natura şi obiectul cauzei prin raportare la cererea de chemare în judecată formulată prin care nu a solicitat înlocuirea autoturismului în locul reparării acestuia şi nici nu şi-a fundamentat cererea de înlocuire prin raportare la valoarea de piaţă a autoturismului după realizarea lucrărilor de reparaţii.

Tot străine de natura şi obiectul cauzei au fost apreciate de recurentă a fi şi considerentele instanţei de apel legate de contradictorialitatea susţinerilor reclamantei referitoare la valoarea sentimentală a autoturismului prin raportare la insistenţa acesteia de înlocuire a sa, recurenta considerând că aceste aspecte puteau fi evaluate cel mult ca fiind neîntemeiate dar nu contradictorii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, evocând un considerent din decizia recurată, prin care instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a indicat motivul pentru care solicită înlocuirea doar cu un autoturism nou, iar nu şi cu un autoturism similar ca vechime şi grad de uzură, în condiţiile în care art. 1531 C. civ. prevede că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat, iar apelanta nu a deţinut un autoturism nou, recurenta susţine că demersul instanţei de apel, de apreciere a prejudiciului ce i s-a produs prin încălcarea obligaţiilor asumate de intimata-pârâtă prin contractul de service, nu are corespondent în redactarea art. 1531 C. civ., referitor la repararea prejudiciului.

Mai mult, recurenta susţine că, deşi art. 1531 C. civ. dispune că partea care a încălcat obligaţiile asumate prin contract are şi obligaţia de a repara prejudiciul nepatrimonial, aplicarea dispoziţiei legale de la art. 1531 C. civ. s-a făcut greşit nu numai prin raportare la faptul că această prevedere legală nu exclude prejudiciul nepatrimonial, ci şi ca urmare a faptului că, în speţă, nu există un "beneficiu" nerealizat, în sensul cuantificabil (material), recurenta arătând că nu a solicitat obligarea intimatei-pârâte la despăgubiri în bani rezultând din valoarea de întrebuinţare a autoturismului avariat.

În continuare, reiterând considerentul din decizia recurată prin care Curtea a statuat că pretenţia sa nu are temei nici în C. civ. şi nici în contractul încheiat de părţi, reţinând, totodată, că un astfel de eveniment poate conduce la o depreciere a valorii autovehiculului şi, deci, poate reprezenta o componentă a prejudiciului suferit, însă nu un motiv pentru înlocuirea bunului, recurenta afirmă că şi această motivare a instanţei de apel satisface critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., suplimentar faptului că justifică şi critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Prin urmare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a procedat la o aplicare greşită a dispoziţiilor de la art. 1531 C. civ., deoarece există atât un temei de drept în susţinerea cererii de înlocuire (art. 1531 raportat la art. 1349 C. civ.), cât şi un temei contractual, chiar dacă acesta nu este menţionat explicit în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă.

Mai mult, recurenta consideră că este de esenţa contractului de lucrări ca acestea să fie realizate în interiorul unităţii de service, orice activitate în afara acesteia reprezentând o modificare a condiţiilor contractuale iniţiale, pentru care trebuia să existe acordul său explicit, acord care nu a fost solicitat.

Evocând, în continuare, considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 1527 alin. (2) şi art. 1530 C. civ., înlocuirea autoturismului reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului în natură, subsidiară celei a reparării bunului, fără a se susţine şi dovedi că autoturismul nu mai poate fi reparat, respectiv adus în starea anterioară producerii accidentului, recurenta apreciază că această motivare a instanţei de apel este nu numai străină de natura şi obiectul cauzei, dar este dată şi cu aplicarea greşită a celor două norme legale.

În concret, printr-o primă critică, recurenta susţine că nu a solicitat de la intimata-pârâtă daune interese, care reprezintă o pretenţie în bani, evaluabilă după anume criterii (cum ar fi valoarea de piaţă rezultată în urma prezenţei în istoricul de reparaţii a unui eveniment rutier, pierderea unor caracteristici etc), ci o reparaţie care, deşi cuantificabilă în bani, are o natură nepatrimonială, reprezentată de valoarea sentimentală a autoturismului, sens în care afirmă că este greşită referirea la art. 1530 C. civ. în susţinerea soluţiei de respingere a cererii sale de apel.

Sub un alt aspect, care face obiectul celei de a doua critici, recurenta susţine că nu a solicitat executarea în natură a unei obligaţii nerespectate, astfel încât să devină incidente dispoziţiile de la art. 1527 alin. (2) C. civ.

În acest sens, arată că, deşi dispoziţia de la art. 1527 alin. (2) teza finală C. civ. permite executarea în natură a unei obligaţii prin înlocuirea bunului, o asemenea situaţie nu există în prezenta cauza, întrucât cererea de înlocuire ce face obiectul judecăţii nu a fost întemeiată pe îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea lucrărilor comandate, motivul înlocuirii intervenind anterior predării autoturismului, ci pe faptul că acesta a fost implicat într-un accident auto grav, astfel cum atestă fotografiile depuse la fond, care i-a schimbat în mod definitiv şi iremediabil caracteristicile.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 4, respectiv 5 octombrie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând, totodată, excepţia insuficientei timbrări şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.

Întrucât, la termenul de judecată din 23 ianuarie 2024, apărătorul intimatei-pârâte a arătat că nu mai insistă în susţinerea excepţiei netimbrării cererii de recurs, iar Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, constatând că o parte dintre criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate invocate, se reţine că, pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a apreciat ca vădit nefondate criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a arătat că instanţa a analizat cauza dedusă judecăţii, a aplicat temeiul de drept invocat de reclamantă, corespunzător răspunderii civile contractuale, raportat la modalitatea solicitată de reparare a prejudiciului, în urma căruia a ajuns la concluzia netemeiniciei cererii recurentei, motiv pentru care nu se poate vorbi de faptul că instanţa a refuzat să judece pricina pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Tot ca vădit nefondate au fost apreciate de către intimată şi criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, iar argumentele de respingere a apelului cuprinse în decizia atacată nu sunt străine de natura cauzei.

În concret, intimata a susţinut că motivarea instanţei, în care se arată temeiul de drept în funcţie de care este învestită a judeca pricina - răspunderea contractuală - nu are cum să fie străină de natura cauzei şi nici lipsită de eficacitate, acelaşi caracter având şi argumentele instanţei de apel prin care se subliniază netemeinicia cererii de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou, sens în care arată că analiza eventualei existenţe a unui prejudiciu prin raportare la temeiul de drept invocat şi la cererea adresată instanţei, de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou, este tocmai rezultatul întregului demers judiciar, o motivare pe aceste aspecte neputând fi considerată "străină de natura pricinii".

Nu în ultimul rând, intimata a considerat ca fiind vădit nefondate şi criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a arătat că, în motivarea sa, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile răspunderii contractuale, conform precizărilor făcute de reclamantă în data de 10.11.2020, în faţa instanţei de fond.

Totodată, a mai arătat că, prin "răspundere contractuală" se înţelege acea formă a răspunderii civile, care constă în obligaţia unei părţi contractuale de a repara prin echivalent pecuniar prejudiciul cauzat prin executarea necorespunzătoare şi culpabilă a unei obligaţii contractuale, astfel încât, în opinia intimatei, recurenta putea fi îndreptăţită, eventual, doar la repararea prejudiciului stabilit pe bază de expertiză şi nicidecum la înlocuirea unui bun cu o vechime considerabilă, cu unul nou, aşa cum a cerut.

De asemenea, intimata-pârâtă a mai arătat că nu poate fi primită critica adusă de recurentă, în sensul că "există un temei de drept în susţinerea cererii de înlocuire, art. 1531 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ.." (răspundere delictuală), în condiţiile în care cauza dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile răspunderii contractuale şi nu pe cele ale răspunderii delictuale, după cum nu poate fi primită nici teza existenţei unui temei contractual, câtă vreme contractul nu conţine vreo dispoziţie în acest sens.

La 22 ianuarie 2024, intimata-pârâtă a transmis, prin mijloace electronice, dovezi în susţinerea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare, pe care, ulterior, le-a depus şi în şedinţa publică.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a realizat o denegare de dreptate atunci când a statuat că (reclamanta-apelantă) nu are temei nici în C. civ. şi nici în contractul încheiat de părţi pentru solicitarea de a primi un autoturism care să nu fi fost implicat într-un accident, în locul reparării acestuia.

În acord cu dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii şi niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Denegarea de dreptate se concretizează aşadar în refuzul judecătorului de a judeca o cerere pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar nu se confundă cu ipoteza în care judecătorul, examinând dispoziţiile legii în vigoare, ajunge la concluzia că pretenţia reclamantului este neîntemeiată întrucât legea în vigoare prevede alte remedii aplicabile situaţiei juridice prezentate de reclamant.

De altfel, principiul obligativităţii soluţionării cererilor consacrat de art. 5 C. proc. civ. cunoaşte şi limite întrucât art. 5 alin. (4) interzice expres judecătorului să stabilească, peste limitele prevăzute de lege, dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

Prin critica formulată, recurenta speculează în realitate pe marginea unui fragment de argument extras din considerentele deciziei atacate. În realitate, instanţa de apel a explicat în considerentele deciziei atacate că un astfel de eveniment, precum cel prezentat de reclamant poate conduce la o depreciere a valorii autovehiculului şi, deci, poate genera o componentă a prejudiciului suferit, însă nu poate constitui un motiv pentru înlocuirea bunului ca exclusiv sau principal remediu pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, examinarea considerentelor deciziei ce face obiectul prezentului recurs relevă că instanţa de control judiciar a analizat criticile expuse în cererea de apel şi a argumentat soluţia respingerii lor, judecând în limitele învestirii şi prezentându-şi argumentele cu privire la temeinicia acesteia, înlăturând criticile reclamantei apelante cu motivarea că solicitarea acesteia nu îşi găseşte suport legal în dreptul obiectiv ce reglementează însă alte modalităţi de reparare a prejudiciul invocat ce ar putea fi incidente în cazul dat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul nefondat al apelului şi, implicit, a acţiunii, nu pentru faptul că pretenţia concretă a reclamantei nu şi-ar fi putut găsi, de principiu, corespondent într-o normă legală/convenţională, ci pentru că temeiul juridic (răspunderea civilă contractuală) de care s-a prevalat reclamanta nu putea conduce la valorificarea pretenţiei formulate, de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou/care nu a mai fost implicat într-un accident rutier.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel nu a făcut altceva decât să analizeze cererea formulată prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, Înalta Curte reţine caracterul speculativ al acestui motiv de nelegalitate din perspectiva înţelesului sintagmei "denegare de dreptate" reglementată de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., întrucât simplul fapt că instanţa de apel nu şi-a însuşit punctul de vedere al apelantei (recurenta din cauza de faţă) nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare a pricinii.

Procedând, în continuare, la analiza următoarelor critici, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ./ipotezei privitoare la existenţa motivelor străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că, în acord cu prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat cu succes atunci când hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii.

Totodată, cu titlu prealabil, se impune precizarea că, solicitând a se analiza în tot, în fapt şi în drept, apelul formulat, recurenta a urmărit o devoluare/rejudecare totală a cauzei în apel.

Cum cauza juridică a litigiului reprezintă un element important în raport de care se analizează pretenţia concretă/dreptul subiectiv a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii şi având în vedere că, în susţinerea cererii de chemare în judecată, recurenta a invocat, pe lângă răspunderea civilă contractuală a pârâtei, şi temeiuri de drept corespunzătoare răspunderii civile delictuale, dar şi anumite legi speciale, era necesar ca instanţa de apel să elimine orice dubiu cu privire la cauza juridică a acţiunii, sens în care a stabilit de la bun început temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă în faţa primei instanţe, la termenul din 10.11.2020 - respectiv răspunderea civilă contractuală derivată din contractul încheiat în vederea realizării lucrărilor de revizii şi reparaţii la autoturism, (temei de drept menţionat explicit inclusiv prin concluziile scrise), cu atât mai mult cu cât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut şi înţeles, este că, prin intermediul primului considerent criticat, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să stabilească cauza juridică/temeiul juridic al acţiunii, având în vedere că, aşa cum s-a arătat mai sus, pe lângă răspunderea civilă contractuală a pârâtei, reclamanta a menţionat şi temeiuri de drept corespunzătoare răspunderii civile delictuale, dar şi anumite legi speciale, acesta fiind contextul în care instanţa de apel a amintit faptul că reclamanta a mai invocat şi alte temeiuri de drept corespunzătoare unor legi speciale, fără, însă, a lăsa de înţeles că urmează a le reţine în analiză, aspect care se confirmă prin considerentele ce au succedat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la existenţa unor motive străine de natura şi obiectul pricinii cu referire la preluarea eronată a reţinerilor instanţei de fond în legătură cu prejudiciul suferit de reclamantă. Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să reformuleze şi, totodată, să valideze ceea ce a reţinut prima instanţă de fond, anume că în raport de pretenţia exclusivă solicitată de reclamantă - de înlocuire a autovehiculului implicat în accident cu unul nou - nu se mai justifică evaluarea prejudiciului prin avarierea autoturismului, de vreme ce obiectul judecăţii nu îl constituie plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.

Prin urmare, chiar dacă ambele instanţe au avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, acestea au reţinut că obiectul judecăţii nu constă în obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, ci în înlocuirea unui autoturism cu altul, măsură care, dacă ar fi permisă de lege, ar acoperi prejudiciul invocat de reclamantă, indiferent de valoarea ce ar rezulta în urma constatărilor şi evaluările realizate prin raportul de expertiză.

În continuare, invocând tot o motivare străină de natura şi obiectul cauzei, recurenta reproşează instanţei de apel faptul că s-a folosit de un argument care, în opinia sa, ar fi fost relevant numai dacă (recurenta) ar fi avut obiecţii la lucrările efectuate după predarea autoturismului deşi prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat repararea autoturismului, ci înlocuirea lui pentru pierderea unei caracteristici importante, aceea a lipsei în istoricul de reparaţii a implicării într-un accident auto.

Contrar susţinerilor recurentei, argumentul din motivarea instanţei de apel se raportează atât la temeiul de drept invocat de reclamantă (răspunderea civilă contractuală), cât şi la pretenţia concretă formulată de aceasta, nefiind străin de natura şi obiectul cauzei (constând în "obligaţia de a face"- de a înlocui un bun mobil cu un altul similar). Astfel, în condiţiile în care reclamanta a invocat răspunderea contractuală a pârâtei, derivată din contractul încheiat în vederea realizării lucrărilor de revizii şi reparaţii la autoturism, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, potrivit contractului încheiat între părţi, intimata-pârâtă s-a obligat să execute reparaţii la un autoturism utilizat, fabricat în anul 2001, care a fost achiziţionat de reclamantă ca atare în anul 2019, iar pârâta avea obligaţia de a restitui acelaşi autoturism în urma executării lucrărilor.

Prin urmare, faptul că instanţa de apel a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 1527 alin. (2) şi art. 1530 C. civ., înlocuirea autoturismului (pretenţia concretă exprimată de recurentă) reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului în natură, subsidiară celei a reparării bunului, nu poate fi considerată o motivare străină de natura şi obiectul cauzei doar pentru faptul că recurenta ar fi văzut utilitatea/relevanţa unui astfel de argument într-o altă situaţie, în care ar fi avut obiecţii faţă de lucrările efectuate de pârâtă.

Cum, în realitate, prin criticile formulate, recurenta îşi exprimă dezacordul/nemulţumirea faţă de maniera în care instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a apelului, Înalta Curte nu poate accepta critica recurentei în sensul că motivarea instanţei de apel este străină de natura şi obiectul cauzei.

Printr-o altă critică, care vizează acelaşi considerent al instanţei de apel criticat anterior din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (denegarea de dreptate), recurenta invocă, totodată, şi o motivare străină de natura şi obiectul cauzei, arătând că nu a solicitat înlocuirea autoturismului în locul reparării acestuia şi nici nu a motivat cererea de înlocuire prin raportare la valoarea de piaţă a autoturismului după realizarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului încheiat între părţi.

În acord cu cele arătate mai sus, din examinarea considerentului indicat de recurentă reiese că instanţa de control judiciar a înlăturat criticile reclamantei apelante (recurenta din prezentul litigiu) cu motivarea că nu există temei legal incident în susţinerea pretenţiei formulate (de înlocuire a autoturismului avariat cu unul nou/care nu a mai fost implicat într-un accident rutier).

Contrar nemulţumirii exprimate de autoarea prezentului demers judiciar, prin sintagma "în locul reparării acestuia", Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a denaturat/preluat eronat obiectul cauzei, aşa cum lasă de înţeles recurenta, ci a apreciat necesar să sublinieze tocmai lipsa oricărui temei legal/contractual pentru solicitarea de înlocuire a autoturismului, faţă de cealaltă modalitate de reparare a prejudiciului, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca nefondată şi această critică.

Printr-o ultimă critică, subsumată aceleiaşi ipoteze indicate de recurentă, (aspecte străine de natura şi obiectul cauzei), raportată la considerentul prin care instanţa de apel a apreciat ca fiind contradictorii susţinerile privind valoarea sentimentală a bunului, în condiţiile în care reclamanta este cea care insistă în înlocuirea sa, recurenta a arătat că instanţa putea aprecia cel mult neîntemeiat, şi nu contradictoriu, motivul învederat pentru solicitarea de înlocuire a autoturismului.

Nici această nemulţumire exprimată de recurentă nu relevă aspecte străine de natura şi obiectul cauzei, ci o simplă apreciere a instanţei, cuprinsă într-un considerent fără caracter decizoriu, dar prin care instanţa a dorit să sublinieze faptul că, faţă de valoarea sentimentală clamată de reclamantă, acest argument era plauzibil (doar) în situaţia în care s-ar fi solicitat restituirea aceluiaşi autoturism reparat, şi nu înlocuirea bunului.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică, recurenta susţine că aplicarea art. 1531 C. civ. s-a făcut greşit nu numai prin raportare la faptul că acest articol nu exclude prejudiciul nepatrimonial, ci şi ca urmare a faptului că, în speţă, nu există un beneficiu nerealizat, în sensul cuantificabil (material), întrucât nu a solicitat obligarea intimatei-pârâte la despăgubiri în bani rezultând din valoarea de întrebuinţare a autoturismului avariat.

Răspunzând criticii mai sus redate, Înalta Curte reţine că, prin intermediul articolul 1531 C. civ., instanţa de apel a subliniat exclusiv faptul că reclamanta nu poate solicita, ca formă de reparare a prejudiciului suferit, înlocuirea autoturismului avariat (în timp ce se afla în custodia intimatei-pârâte) cu unul nou, în condiţiile în care acesta avea deja un grad de vechime/uzură.

Prin urmare, dispoziţiile articolului 1531 C. civ. au fost invocate de instanţa de apel tocmai pentru a sublinia faptul că prejudiciul/pierderea efectiv suferită de reclamantă nu constă în pierderea unui autoturism nou pentru a solicita (doar) înlocuirea cu un astfel de bun, neavând nicio relevanţă faptul că dispoziţiile aceluiaşi articol din C. civ. prevedeau şi posibilitatea reclamantei de a solicita atât compensarea beneficiului nerealizat, dar şi repararea prejudiciului nepatrimonial.

În continuare, raportându-se la acelaşi considerent al instanţei de apel faţă de care a formulat şi critica subsumată denegării de dreptate, recurenta susţine că, în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531 C. civ., există atât un temei de drept în susţinerea cererii de înlocuire, art. 1531 raportat la art. 1349 C. civ., cât şi un temei contractual, chiar dacă acesta nu este menţionat explicit în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reaminteşte faptul că art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea delictuală. Or, această formă de răspundere nu mai poate fi luată în considerare în condiţiile în care însăşi recurenta a precizat în faţa primei instanţe faptul că înţelege să îşi întemeieze pretenţiile pe răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, iar în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, contrar afirmaţiilor recurentei, pentru a exista un temei în contractul de lucrări încheiat cu intimata-pârâtă, corespunzător pretenţiei formulate, acesta trebuia menţionat în mod explicit. Cum părţile nu au prevăzut o modalitate de reparare a prejudiciilor ce ar fi putut interveni în perioada în care autoturismul se afla în custodia intimatei-pârâte, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la prejudiciul/pierderea efectiv suferită de către reclamantă, prevăzută de dispoziţiile art. 1531 C. civ. care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constă în avarierea (daună totală) a unui autoturism nou pentru a solicita (doar) înlocuirea cu un astfel de bun.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit s-a referit la dispoziţiile art. 1530 C. civ., întrucât nu a solicitat de la intimata-pârâtă daune-interese.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut niciunde în decizia atacată faptul că reclamanta (apelantă/recurentă) ar fi solicitat daune interese, ci, prin alăturarea art. 1530 C. civ. art. 1527 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa de apel a evidenţiat faptul că, spre deosebire de repararea prejudiciului prin echivalent (prevăzută de art. 1530 C. civ.) care conferă creditorului dreptul la daune-interese, pretenţia concretă/explicită/singulară formulată de reclamantă (de înlocuire a autoturismului cu un altul) reprezintă o modalitate de reparare subsidiară, care ar fi putut fi luată în considerare numai în măsura în care bunul avariat nu mai putea fi reparat.

În final, printr-o ultimă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a învederat faptul că nu a solicitat executarea în natură a unei obligaţii nerespectate, astfel încât să devină incidente dispoziţiile art. 1527 alin. (2) C. civ., întrucât cererea de înlocuire ce face obiectul judecăţii nu a fost întemeiată pe îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea lucrărilor comandate, ci pe faptul că autoturismul a fost implicat într-un accident auto.

Nici aceste critici nu pot fi primite întrucât, fără a nega implicarea autoturismului într-un accident în perioada în care acesta se afla în paza/custodia intimatei-pârâte, instanţa de apel s-a raportat la temeiul de drept/cauza juridică a acţiunii (răspunderea civilă contractuală), astfel cum a fost precizată de recurentă în faţa primei instanţe la termenul din 10.11.2020, conform încheierii de la acea dată.

Or, potrivit art. 1527 alin. (2) C. civ. (având ca denumire marginală "Dreptul la executarea în natură"), în situaţia unei executări defectuoase (a unei obligaţii legale/contractuale), remediul constă în repararea sau înlocuirea bunului, precum şi în orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă. Prin urmare, nu se poate aprecia că aceste argumente ale instanţei de apel sunt străine de natura cauzei dedusă judecăţii de vreme ce premisa acţiunii a fost reprezentată de avarierea unui bun lăsat în custodie în vederea efectuării altor reparaţii.

În consecinţă, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 828A din 22 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L., de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x/56-57 coroborate cu înscrisul aflat la fila x (împuternicirea avocaţială) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2.956,85 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 2.956,85 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 828A din 22 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.956,85 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.