Statutory default interest upheld on delayed performance bond restitution despite prescription exception.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A.-în faliment, reprezentată de lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare capitalizată în raporturile dintre profesionişti, aferente sumei de 1.090.856 RON, datorată de pârâtă, cu titlu de restituire garanţie de bună execuţie, în temeiul Contractului cadrul de execuţie lucrări nr. x/25.05.2011 încheiat între părţi, pentru perioada cuprinsă între data de 26.10.2012 şi data plăţii efective a debitului de 1.090.856 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1126/05.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca prescrisă cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pe perioada 26.10.2012 - 15.02.2019, a fost admisă în parte acţiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare calculată, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, la suma de 1.090.856 RON, începând cu data de 16.02.2019 până la achitarea efectivă a debitului principal, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare, calculată la dobânzile acordate în prezenta cauză, începând cu data de 16.02.2022 până la achitarea efectivă a dobânzilor.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A. prin lichidator judiciar B.., cât şi pârâta C. S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta reclamantă A. prin lichidator judiciar B.., şi de apelanta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1126/05.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată; a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011 la suma de 1.090.856 RON începând cu data de 26.10.2012 şi până la data de 28.12.2022; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la dobânzile acordate în prezenta cauză; a menţinut în rest sentinţa apelată şi a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 1446,54 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, transmiterea dosarului instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a limitelor în care a înţeles să atace decizia instanţei de apel, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material privitoare la prescripţie, în special a celor prevăzute de art. 2537 alin. (2) C. civ., respectiv art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este unul greşit în raport cu situaţia concretă, prescripţia nefiind întreruptă de acţiunea iniţială, în contextul înaintării prezentei cereri în 6 luni de la data respingerii acţiunii privind penalităţile de întârziere (dosar nr. x/2013).

S-a arătat că, în speţa de faţă, în care reclamantul a ales calea greşită de solicitare a accesoriilor, prescripţia trebuie să intervină, să curgă, deoarece acesta a introdus o nouă acţiune, dar cu un alt obiect, pretinzând dobânda legală, în loc de penalităţi de întârziere, la 10 ani de la momentul la care trebuia să facă această solicitare, aspect care rezultă şi din cuprinsul art. 2539 alin. (2) C. civ.

Raţionamentul instanţei de apel este unul greşit, deoarece lasă efectiv fără sens dispoziţiile prescripţiei, iar construcţia pe care o face instanţa în motivare, este una greşită.

Împrejurarea că instanţa în considerentele deciziei civile nr. 2231/16.12.2021 a reţinut faptul că obligaţia de restituire a garanţiei nu se naşte în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligaţiei de garanţie, motiv pentru care daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală, nu este de natura să dea dreptul reclamantei la o nouă acţiune, ci, doar, curtea de apel a motivat respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere.

Prin urmare, instanţa de apel nu a reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul că obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie nu este purtătoare de penalităţi contractuale, ci, dimpotrivă, Curtea de Apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul ca reclamanta a ales o cale greşită de solicitare a penalităţilor.

Calea procesuală corectă trebuia urmată odată cu cererea principală, adică din anul 2012.

Prin urmare, a arătat recurenta, aşa cum susţine instanţa de apel, acţiunea de faţă a fost formulată în contextul respingerii penalităţilor de întârziere în primul dosar, însă aceasta nu întrerupe în niciun fel cursul prescripţiei, deoarece necunoaşterea legii nu reprezintă caz întreruptiv al prescripţiei.

Contrar celor susţinute de instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte în speţă nu se aplică dispoziţiile deciziei nr. 1/18.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect, a menţionat recurenta, faptul că nu este aplicabil cazul de întrerupere reglementat de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza finală, deoarece noua cerere trebuie să aibă acelaşi obiect cu prima cerere (respinsă, anulată, perimată), or, în cauză, acţiunea iniţială a avut ca obiect acordarea penalităţilor de întârziere, iar prezenta cauză are ca obiect acordarea de dobânzi legale, între cele două cereri neexistând identitate de obiect şi cauză.

Recurenta a arătat că nu împărtăşeşte raţionamentul instanţei de apel în sensul că dacă cea de-a doua cerere ar fi identică în ceea ce priveşte obiectul, părţile şi cauza, s-ar opune autoritatea de lucru judecat, deoarece textul de lege nu face referire la cereri identice, ceea ce contează, este modul în care acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă, dacă a fost soluţionată pe excepţie ori alt incident procedural sau pe fond.

În speţă, dacă atât prima cerere, cât şi cea de a doua aveau acelaşi obiect, iar prima cerere era respinsă pe fond, ca în cazul de faţă, intervenea autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, însă, în condiţiile în care cele două cereri sunt diferite, nu intervine nici autoritatea de lucru judecat şi nici întreruperea prescripţiei nu operează.

Nu poate fi acceptat că, deşi reclamantul a înaintat o acţiune în mod greşit, beneficiază de a doua şansă, chiar dacă termenul de prescripţie a expirat cu mult în urmă, totul în condiţiile în care el însuşi nu a înţeles să îşi valorifice pretenţiile în mod definitiv în prima acţiune.

Dacă A. îşi valorifica şansele până la capăt, era posibil ca instanţa de recurs să constate contrariul celor reţinute de instanţa de apel, în sensul că obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie atrăgea plata de penalităţi contractuale şi, astfel, cel de al doilea proces nu ar mai fi existat.

Prin urmare, nu se poate aplica întreruperea în folosul părţii care nu a ales să mai atace hotărârea care i-a respins acţiunea, ci ar trebui să se aplice prescripţia în folosul părţii căreia i-a profitat pasivitatea de a nu se mai ataca soluţia respectivă.

În acest context, recurenta-pârâtă a redat dispoziţiile art. 15.1. din contract şi a susţinut că nu are relevanţă raţionamentul pentru care penalităţile au fost respinse de instanţa de apel, deoarece tot instanţa de apel în alte trei faze procesuale a respins acţiunea reclamantei în totalitate, însă acest aspect nu a oprit reclamanta să atace hotărârea şi să o schimbe ulterior.

Prin urmare, reclamanta nu mai este în termen să mai solicite nici un fel de dobânzi/penalităţi la acest moment, termenul de prescripţie fiind depăşit. Momentul la care A. putea să cunoască faptul că pârâta ar fi putut datora dobânzi/penalităţi, este 26.10.2012, astfel că termenul de prescripţie de a solicita dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015, dată la care pârâta ar fi trebuit să achite debitul principal, conform susţinerilor intimatei.

În acord cu argumentele instanţei de fond, recurenta a apreciat că nu există niciun motiv pentru a considera că termenul de prescripţie pentru dobânda legală ar începe să curgă la data soluţionării definitive a litigiului de fond nr. x/2013, de vreme ce reclamanta putea solicita de la început obligarea pârâtei atât la restituirea garanţiei de bună execuţie, cât şi plata dobânzii legale penalizatoare.

Împrejurarea că petitul accesoriu privind penalităţile de întârziere a fost respins prin hotărâre definitivă, nu este de natură să dea naştere unui nou termen de prescripţie în beneficiul reclamantei, pentru plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Recurenta-pârâtă a invocat şi incidenţa motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ., susţinând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 430 - 431 C. proc. civ.

În acest sens s-a arătat că, anterior deciziei civile nr. 2231/A din 16.12.2021, au existat o serie de hotărâri judecătoreşti care au reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul că obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie, atrage după sine penalităţi contractuale şi nu dobânda legală, fiind menţionate, în mod expres, sentinţa civilă nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, precum şi deciziile Curţii de Apel Bucureşti nr. 1010/12.06.2015, nr. 1989/2017 şi nr. 2182/2019.

Instanţa de apel a avut o abordare greşită atunci când a apreciat că ne aflăm în prezenţa unei acţiuni care a fost determinată de o soluţie care a dobândit autoritate de lucru judecat sub aspectul naturii penalităţilor de întârziere, care ar fi intervenit la nouă ani de la începerea primului proces.

Mai mult, această pretinsă autoritate de lucru judecat ar fi intervenit după trei rejudecări, în condiţiile în care, conform art. 501 C. proc. civ., instanţa în rejudecare va rejudeca in limitele casării. Limitele casării au avut în cauza de faţă tot timpul incidenţă cu autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 495 din 25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, problema dezbătută fiind dacă această hotărâre avea sau nu autoritate de lucru judecat în cauză, atât sub aspectul cererii principale, cât şi a accesoriilor, iar instanţele în rejudecare aveau de statuat asupra acestei chestiuni.

A mai precizat recurenta-pârâtă că, în afară de chestiunile arătate cu privire la ce anume statuaseră deja instanţele anterioare, în speţă discutăm de autoritate de lucru judecat forţată, indusă de A. prin neatacarea soluţiei din apel, aceasta creându-şi premisele în mod artificial pentru înaintarea unei noi acţiuni.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că partea care a pierdut un proces nu poate opune autoritatea de lucru judecat a unei soluţii negative într-un alt proces şi nici instanţa nu trebuie sa o facă din oficiu, precum şi că instanţa de apel în mod greşit afirmă că acţiunea a fost înaintată ca urmare a deciziei 2231A/16.12.2021, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta nu putea solicita penalităţi contractuale.

Dacă o parte pierde procesul şi nu atacă hotărârea prin care a pierdut, aceasta nu se poate folosi de autoritatea de lucru judecat pentru a beneficia de o nouă acţiune care să-i profite în continuare, deşi a pierdut prima acţiune prin neatacarea soluţiei. Acest aspect este important, deoarece dacă se ataca soluţia respectivă, exista posibilitatea ca instanţa de recurs să întoarcă dosarul în rejudecare şi să nu mai fie nevoie de cel de al doilea proces.

Prin urmare, raţionamentul instanţei de prim control judiciar este unul defectuos, deoarece soluţia câştigată de una dintre părţi profită numai acesteia şi numai partea respectivă poate să invoce autoritatea de lucru judecat în alt proces, iar instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că a operat autoritatea de lucru judecat cu privire la soluţia de respingere a acţiunii privind penalităţile de întârziere.

A arătat recurenta-pârâtă că argumentele evidenţiate sunt valabile şi pentru punctul următor al memoriului de recurs, prin care a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în special a celor prevăzute de art. 1270, art. 1535 C. civ., indicându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că este greşit raţionamentul instanţei de apel, prin care se susţine că necesitatea acestei acţiuni s-a ivit în urma soluţiei pronunţate în prima acţiune. Acest raţionament este unul defectuos, deoarece tinde să avantajeze din punct de vedere juridic doar pe A., care a căpătat o a doua şansă prin hotărârea prin care a pierdut procesul, pe care nici măcar nu a mai atacat-o cu recurs.

Însă, partea care a câştigat nu se poate folosi de soluţia prin care a câştigat procesul, motivat de faptul că soluţia profita tot celui care a pierdut.

Rezultă pe baza aceluiaşi raţionament defectuos, faptul că nu numai că partea care a ales calea procedurală greşită timp de 10 ani are şansa la al doilea proces, însă a întrerupt şi prescripţia prin prima acţiune greşită.

În opinia recurentei, prima instanţă a stabilit prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 că A. nu poate solicita penalităţi de întârziere, soluţie care nu a mai fost atacată de A. ulterior; instanţa nu a stabilit dreptul acesteia de a solicita dobânda legală, ci faptul că A. trebuia în anul 2013 să solicite dobânda legală şi nu penalităţi de întârziere.

Recurenta a susţinut că neatacarea acestei soluţii de către A., profită pârâtei, astfel încât, în cauza de faţă, instanţa de apel trebuia să dea curs argumentelor sale şi să constate că, odată ce a renunţat la atacarea soluţiei din dosarul anterior, nu mai poate solicita, într-un alt proces, dobânda legală.

Prin înlăturarea argumentelor sale, a menţionat recurenta, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1270 din C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, acestea fiind ţinute să-şi execute întocmai obligaţiile asumate, inclusiv clauzele care privesc penalităţile de întârziere al căror mecanism a fost reglementat în mod expres de voinţa părţilor.

A mai arătat recurenta că acţiunea de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi art. 3, alin. (1), (2) indice 1 şi 4 din Ordonanţa nr. 13/2011, texte de lege care nu sunt aplicabile în speţă.

Instanţa urmează să observe că în contractul încheiat între părţi, la art. 15 din contract, se prevăd penalităţi de întârziere convenţionale, precum şi faptul că acestea sunt plafonate la 5% din valoarea contractului.

În contextul în care părţile au stabilit de comun acord penalităţi de întârziere, inclusiv o plafonare a acestora, reclamanta nu mai putea solicita dobânzi penalizatoare, deoarece acest scop era acoperit de penalităţile contractuale, care însă nu au fost acceptate de către instanţă, fiind respinse în mod definitiv, soluţie care nu a fost atacată de A..

În opinia recurentei, faţă de dispoziţiile legale dar şi cele contractuale menţionate mai sus, A. nu mai poate solicita nici un fel de dobânzi de la aceasta, având în vedere că ea însăşi a înţeles să nu atace hotărârea instanţei prin care au fost respinse penalităţile de întârziere.

După redarea art. 15.1. din contract, recurenta a arătat că, atâta timp cât părţile au stabilit contractual de comun acord, modul în care funcţionează penalităţile şi cuantumul acestora, precum şi faptul că instanţa a respins în mod definitiv cererea de penalităţi formulată de A., acţiunea de faţă este inadmisibilă sau neîntemeiată şi trebuie respinsă ca atare.

A mai susţinut recurenta că trebuie observat faptul că dispoziţiile legale invocate de reclamantă în acţiune confirmă susţinerile sale, în sensul că nu se poate solicita dobânda legală în condiţiile în care părţile au avut stipulate penalităţi contractuale.

Astfel, în conformitate cu art. 1535 C. civ. invocat de reclamantă în susţinerea cererii, legiuitorul a înţeles să ofere posibilitatea obţinerii dobânzii legale numai în situaţia în care prin contract părţile nu au convenit penalităţi contractuale, nefiind posibilă cumularea de penalităţi şi nici o opţiune a părţii care le solicită între penalităţi legale sau contractuale.

Intimata-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, faţă de care recurenta-pârâtă a formulat răspuns.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte potrivit cărora decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la prescripţie, în special a celor prevăzute de art. 2537 alin. (2) C. civ. şi respectiv art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ. prescripţia se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie".

Totodată, conform art. 2539 alin. (2) teza I C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. introduc însă o excepţie de la regulă, potrivit căreia dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă pe fond.

Aşadar, acest caz de întrerupere a prescripţiei extinctive presupune ca prima cerere de chemare în judecată să fie respinsă sau anulată, a doua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a primei hotărâri şi a doua acţiune să fie admisă pe fond.

În aplicarea textelor de lege mai sus citate, Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie pentru plata de daune moratorii a fost întrerupt, aşa cum a arătat şi instanţa de apel.

În acest context, este util de amintit că prin prima cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03.06.2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON reprezentând garanţia de bună execuţie, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, care la data formulării cererii sunt în sumă de 134.175 RON. Prin sentinţa civilă nr. 6386/28.10.2013 s-a respins cererea ca neîntemeiată.

După mai multe cicluri procesuale, în a treia rejudecare, s-a pronunţat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 în dosarul nr. x/2013, prin care s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin Lichidator judiciar B., a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la restituirea garanţei de bună execuţie în cuantum de 1.090.856 RON şi a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere ca neîntemeiată. Această hotărâre a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2731/15.12.2022.

În considerentele deciziei civile nr. 2231/16.12.2021 s-a reţinut, în esenţă, faptul că obligaţia de restituire a garanţiei nu se naşte în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligaţiei de garanţie, motiv pentru care daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală, părţile neevaluând anticipat prejudiciul ce ar decurge din refuzul de restituire a garanţiei la momentul stingerii obligaţiei executantului de executare a lucrărilor de remediere, ci exclusiv prejudiciul decurgând din nerepetarea termenelor contractuale stabilite pentru executarea lucrărilor, respectiv pentru decontarea facturilor.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a formulat cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului de faţă, aceasta fiind admisă, în limita dispozitivului deciziei recurate.

Astfel, având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de chemare în judecată în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, care după mai multe cicluri procesuale, a fost admisă în parte de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2013, în sensul că a fost obligată pârâta la restituirea garanţei de bună execuţie în cuantum de 1.090.856 RON, iar cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere a fost respinsă ca neîntemeiată, soluţie rămasă definitivă prin decizia nr. 2731/15.12.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursul pârâtei, rezultă că acţiunea pendinte este promovată în interiorul termenului de 6 luni stabilit de art. 2539 alin. (2) C. civ., şi, cum aceasta din urmă a fost admisă, prima cerere constituie un act întreruptiv de prescripţie.

Aceasta în condiţiile în care prin cele două cereri de chemare în judecată reclamanta urmăreşte valorificarea aceluiaşi drept, respectiv obţinerea de daune moratorii pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii băneşti, în speţă, obligaţia de restituire a garanţiei în cuantum de 1.090.856 RON, chiar dacă cauza celor două cereri este diferită, în prima fiind vorba despre o acţiune întemeiată pe prevederile contractului, în timp ce cea de a doua cerere a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, se impune a sublinia că, reglementând prin art. 2537 C. civ. cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive, legiuitorul a avut în vedere invocarea, pe cale de acţiune sau excepţie, a "dreptului a cărui acţiune se prescrie".

Prin dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. legiuitorul a conferit o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său, raţiunea fiind aceea de a nu sancţiona prin aplicarea prescripţiei dreptului material la acţiune pe reclamantul creditor care nu a rămas în pasivitate, ci acţionat pentru valorificarea dreptului pretins, în cauza de faţă introducând o acţiune vizând obţinerea de daune moratorii, dar, din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă, în opoziţie cu situaţia creditorului lipsit de diligenţă, a cărui pasivitate se impune a fi sancţionată.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie pentru plata de daune moratorii a început să curgă la data de 26.10.2012, când s-a născut şi dreptul la acţiune pentru creanţa principală, termen care a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2013, la data de 03.06.2013.

De asemenea, instanţa de apel a observat corect faptul că prima cerere de chemare în judecată a fost respinsă în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021 şi că prezenta cerere, promovată la data de 16.02.2022, a fost introdusă înlăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. sunt pe deplin aplicabile în speţă, fiind avută în vedere ipoteza în care prima acţiune "a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă."

Cât priveşte susţinerile recurentei, în sensul că termenul de prescripţie pentru dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015, se constată că acestea nu sunt fondate, instanţa de apel reţinând în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 2526 C. civ., respectiv faptul că dobânda legală reprezintă o prestaţie succesivă şi că termenul de prescripţie curge zi cu zi până la plata creanţei. Prin urmare, cum în raport cu art. 2526 C. civ. fiecare zi de întârziere dă naştere unui nou termen de prescripţie de 3 ani şi, cum termenul de prescripţie a fost întrerupt conform art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., este legală şi temeinică statuarea instanţei de apel în sensul că pârâta datorează dobânda legală penalizatoare pentru toată perioada cuprinsă între 26.10.2012 şi data restituirii garanţiei, 28.12.2022.

Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte în sensul că termenul de prescripţie pentru dobânda legală s-a împlinit la 26.10.2015.

Trimiterile instanţei de apel la considerentele deciziei nr. 1/18.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, potrivit opiniei pârâtei exprimate în cererea de recurs, nu era incidentă, nu pot conduce la o altă soluţie, în condiţiile în care instanţa de prim control judiciar a procedat la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a reţinut că prin cele două cereri de chemare în judecată se urmăreşte obţinerea de daune moratorii pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii băneşti.

În cadrul memoriului de recurs, pârâta a invocat şi incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., susţinând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., însă criticile subsumate acestor motive nu sunt fondate.

Astfel, se observă că hotărârile judecătoreşti la care face referire recurenta şi în raport cu care se aduce în dezbatere, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat (sentinţa civilă nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, precum şi deciziile Curţii de Apel Bucureşti nr. 1010/12.06.2015, nr. 1989/2017 şi nr. 2182/2019), sunt hotărâri pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2013, respectiv aceluiaşi dosar de tip versionat, care au fost casate de instanţele superioare şi care, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., nu au nicio putere.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte chestiunile invocate de recurentă vizând "o autoritate de lucru judecat forţată" indusă de reclamantă prin neatacarea de către aceasta a deciziei civile nr. 2231/16.12.2021, pronunţate în faza procesuală a apelului în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că ele sunt irelevante, fiind simple supoziţii, fără suport juridic, în condiţiile în care solicitarea dobânzii legale penalizatoare nu este condiţionată de formularea căii de atac a recursului.

În acest context, trebuie menţionat că, în aspectele relevante prezentului litigiu, prin decizia civilă nr. 2231/16.12.2021, definitivă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că obligaţia de restituire a garanţiei nu se naşte în temeiul contractului, ci ca efect al stingerii obligaţiei garantate, prin urmare daunele moratorii nu sunt cele prevăzute de clauza penală prevăzută în contract, ipoteză valorificată, în mod corect, de instanţa de prim control judiciar.

De altfel, se observă că, prin susţinerile recurentei cu privire la cele menţionate de instanţa de apel în dosarul nr. x/2013, aceasta tinde a proceda la repunerea în discuţie a chestiunilor deja tranşate prin decizia nr. 2231/16.12.2021, criticându-se, în realitate, o hotărâre definitivă, pronunţată într-o altă cauză, ceea ce nu este permis faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 - 431 C. proc. civ. nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care, deşi textele de lege sunt clare, ele sunt supuse unei interpretări personale de către recurentă, care nu corespunde sensului normelor juridice respective.

Astfel, în acord cu apărările intimatei-reclamante formulate prin întâmpinare, se constată că, deşi articolul 431 C. proc. civ., prevede la alin. (2) că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", recurenta susţine că acesta nu ar putea fi invocat decât de partea care a câştigat procesul, or, textul de lege nu face o asemenea distincţie. În acelaşi sens este şi art. 432 C. proc. civ., potrivit căruia "excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs" şi, cu atât mai mult, se impun prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că a operat autoritatea de lucru judecat cu privire la soluţia de respingere a acţiunii privind penalităţile de întârziere, aşa cum afirmă recurenta.

În considerarea acestor aspecte, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Criticile recurentei prin care s-a susţinut, în sinteză, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1270 C. civ., prin ignorarea acestora, respectiv art. 1535 C. civ., indicându-se art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt şi ele nefondate.

În primul rând, se cuvine a se arăta că, deşi în cadrul cererii formulate recurenta înţelege să revină asupra chestiunilor referitoare la neatacarea cu recurs, de către A., a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2013, susţinerile exhibate nu pot avea valenţele dorite de pârâtă, întrucât solicitarea dobânzii legale penalizatoare nu este condiţionată de formularea respectivei căi de atac.

Cât priveşte susţinerea recurentei privind ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care, printr-o hotărâre definitivă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că obligaţia de restituire a garanţiei nu se naşte în temeiul contractului de execuţie lucrări încheiat între părţi, ci ca efect al stingerii obligaţiei garantate, dreptul la accesorii, respectiv dobânda legală penalizatoare solicitată în speţă, nu se naşte în temeiul contractului, ci pe tărâm delictual, nefiind incidente, astfel, prevederile legale a căror ignorare se invocă.

Afirmaţiile recurentei, în sensul că textele de lege, pe care se întemeiază acţiunea de faţă, nu sunt aplicabile, sunt nefondate.

Astfel, se constată că în argumentarea acestei afirmaţii recurenta face referire la dispoziţiile contractului dintre părţi, care stabilesc penalităţi de întârziere, cu ignorarea faptului că, în speţă, se solicită dobânda legală penalizatoare pe temei delictual, iar nu penalităţi contractuale.

Temeiurile de drept care au fost invocate de reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată sunt art. 1535 C. civ. şi art. 3 alin. (1), alin. (2)1 şi alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, iar, în contextul prezentat anterior, se observă că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea lor în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 253/2024 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2025.