Direct action by subcontractor against public beneficiary rejected due to non-exigible debt and valid contractual payment deferral clause

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 12.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Mehedinţi, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 191.890,08 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de fabricaţie, livrare şi montaj prestate conform contractului de subantrepriză nr. x/06.08.2015, încheiat cu antreprenorul general S.C. B. Arad în favoarea beneficiarului U.A.T. Judeţul Mehedinţi, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta U.A.T. Judeţul Mehedinţi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. A. S.R.L., în principal, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa nr. 17/2018 din 02 martie 2018, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. A. S.R.L.

Prin decizia nr. 442/2018 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins recursul ca inadmisibil, dispunând, totodată, comunicarea hotărârii în vederea curgerii termenului de 30 de zile pentru declararea apelului.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel, dosarul fiind înregistrat la Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă la 06.02.2019, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 233/2019 din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi, rejudecând procesul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2615 din 7 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată a fondului, aceleiaşi instanţe. Totodată, a menţinut dispoziţiile privind anularea sentinţei nr. 17/2018 din 02 martie 2018 şi respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi inadmisibilităţii acţiunii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar x/2017

Prin decizia nr. 115/2024 din 12 martie 2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 2 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi judecând în fond cauza, admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a susţinut că nelegalitatea deciziei atacate impune, în prealabil, clarificarea existenţei obligaţiei de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi la data de 09.10.2017 şi refuzul de plată nefondat al acesteia.

În al doilea rând, a apreciat că se impune stabilită incidenţa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3080/21.12.2017 a Tribunalului Mehedinţi, definitivă prin respingerea recursurilor prin decizia nr. 1198/28.03.2018 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a relevat că U.A.T. Judeţul Mehedinţi a refuzat cu rea-credinţă şi nejustificat plata lucrărilor executate de către S.C. A. S.R.L.

În continuare, a susţinut că obligaţia de plată există şi a existat în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/07.03.2019, aspect confirmat şi de sentinţa definitivă nr. 3080/21.12.2017, precum şi de plata efectuată de către U.A.T Jud. Mehedinţi în 08.06.2018, ulterior înregistrării acţiunii directe - 09.10.2017.

În fine, a evidenţiat importanţa naturii şi efectelor clauzei 4.2 din contractul de subantrepriză nr. x/06.08.2015 încheiat cu S.C. B.

A subliniat că hotărârea amintită reţine cu putere de lucru judecat faptul că obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi pentru lucrările prestate şi bunurile livrate de către S.C. A. S.R.L. exista anterior datei de 09.10.2017, chiar în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, acest din urmă document nefiind întocmit din culpa sa.

Recurenta a mai susţinut că decizia nr. 115/2024 a Curţii de Apel Craiova cuprinde motive contradictorii, fiind incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că nu exista obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi către S.C. B. la data de 09.10.2017, pentru că nu ar fi fost încheiat un proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constată totuşi că procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. x a fost încheiat abia la 07.03.2019, în condiţiile în care obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi fusese deja stabilită prin hotărâre judecătorească şi plata fusese deja efectuată către B. Arad la 08.06.2018.

În aceste împrejurări, recurenta susţine că nu se pot concilia - fiind contradictorii - aprecierile instanţei de apel în sensul că nu erau îndeplinite condiţiile acţiunii directe, deoarece nu ar fi existat obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi.

Autoarea recursului a apreciat că este nelegală aserţiunea instanţei de apel, care îi impută că ar fi pretins mai multe drepturi decât antreprenorul în raport cu beneficiarul final, mai cu seamă că a pretins spre plată exact sumele de bani datorate pentru lucrările executate şi pasarelele metalice livrate către U.A.T. Judeţul Mehedinţi.

Incidenţa aceluiaşi motiv de casare a fost susţinută şi în privinţa analizei efectelor clauzei art. 4.2. din contractul de antrepriză, recurentă afirmând că lipsesc motivele pe care se întemeiază concluzia potrivit căreia stipulaţia contractuală instituie o derogare convenţională de la mecanismul acţiunii directe instituit prin art. 1856 C. civ.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a înlăturat de la aplicare art. 1856 C. civ., dezlegarea dată clauzei art. 4.2. din contractul de antrepriză nr. x/06.08.2015 nesocotind dispoziţiile art. 10, art. 11, art. 13, art. 1267-1269 şi art. 1856 C. civ.

A arătat că art. 1856 C. civ. nu interferează cu clauzele contractului dintre antreprenorul general şi subantreprenor, ci constituie o reglementare distinctă, derogatorie de la principiul relativităţii contractului, iar beneficiarul final şi subantreprenorul nu sunt ţinuţi de contractul încheiat între antreprenor şi subantreprenor.

A precizat că acţiunea directă este deschisă inclusiv pentru ipoteza în care plata subantreprenorului este stabilită de la momentul încasării de către antreprenor de la beneficiarul final, cât timp obligaţia de plată a beneficiarului final faţă de antreprenor există, este certă şi scadentă, fără ca beneficiarul să o fi achitat antreprenorului şi fără ca subantreprenorul să fi fost plătit de către antreprenor.

A reliefat că art. 4.2 din contract reprezintă o reflectare în contract a principiilor acţiunii directe.

Prin întâmpinare, U.A.T. Judeţul Mehedinţi a solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

La rândul său, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de partea adversă.

Înalta Curte a procedat, conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 26 noiembrie 2024, a fost comunicat părţilor pentru a formula în scris punct de vedere, fără ca acestea să se prevaleze de acest drept.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 25 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii şi a admis în principiu recursul, dispunând citarea părţilor în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Rejudecând fondul cauzei, potrivit deciziei de casare nr. 2615 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, curtea de apel era chemată să respecte, potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dezlegările prin care instanţa de recurs i-a trasat obligaţia de a stabili dacă erau îndeplinite condiţiile acţiunii directe la momentul introducerii acesteia pe rolul instanţei, determinând inclusiv în ce măsură clauza de la art. 4.2 din contractul de execuţie şi montaj pasarele metalice nr. 2621/06.08.2015 poate fi considerată o derogare convenţională de la mecanismul acţiunii prevăzute de art. 1856 C. civ.

Procedând astfel, Curtea de Apel Craiova a constatat că, la 09.10.2017, data formulării acţiunii, condiţiile acţiunii directe nu erau îndeplinite.

A statuat că prin art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 reclamanta şi-a asumat derogarea de la mecanismul acţiunii directe, în condiţiile în care a acceptat ca plata să îi fie efectuată doar de către antreprenorul general şi numai după ce lucrările au fost confirmate şi încasate de la titularul investiţiei, Consiliul Judeţean Mehedinţi.

Printr-o primă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a ignorat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 3080/21.12.2017, pronunţată de Tribunalului Mehedinţi.

A apreciat că, prin aceasta, s-a statuat cu putere de lucru judecat că obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi faţă de antreprenorul general, pentru lucrările prestate şi bunurile pe care recurenta le-a livrat s-a născut şi exista anterior datei de 09.10.2017, chiar în lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, document neîntocmit din culpa U.A.T. Judeţul Mehedinţi.

Critica nu poate fi primită.

Articolul 431 C. proc. civ. impune, în primul rând, verificarea identităţii părţilor în calitatea lor juridică, care interesează, deopotrivă, efectul pozitiv şi pe cel negativ; dacă primul alineat al articolului menţionat pretinde tripla identitate pentru efectul negativ, al doilea permite, în cadrul efectului pozitiv, oricăreia dintre părţi să opună lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea procesului ulterior.

Această condiţie nu este îndeplinită, întrucât părţile dosarului nr. x/2017 - finalizat cu sentinţa nr. 3080/2017 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1198/28.03.2018 a Curţii de Apel Craiova - au fost antreprenorul general S.C. B. S.A., în calitate de reclamantă, şi beneficiarul, Judeţul Mehedinţi, în calitate de pârât.

Deşi cauza de faţă opune subantreprenorul (recurenta-reclamantă) beneficiarului, iar suma pretinsă a fost cuprinsă şi în cea urmărită în litigiul anterior, de antreprenorul general împotriva beneficiarului, recurenta nu se poate prevala de hotărârea pronunţată, invocând art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce ceea ce este judecat între două persoane nu poate profita şi nici nu poate dăuna terţilor, res inter alios judicata aliis neque nocet neque prodest.

Ambele efecte - pozitiv şi negativ -, având valenţa manifestărilor procesuale ale autorităţii de lucru judecat, se produc numai în relaţia dintre părţi, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de terţi acţionează efectul de opozabilitate, cu distincţia că, deşi nici colitiganţii şi nici terţii nu pot ignora elementul fixat în ordinea juridică de hotărârea judecătorească, obligativitatea dezlegării jurisdicţionale anterioare se produce exclusiv între cei dintâi, în timp ce, într-un litigiu derulat între părţile iniţiale şi terţi, acestora din urmă le este permisă proba contrară.

Din această perspectivă, trebuie notat că problema litigioasă tranşată în cauza de faţă este diferită de cea din disputa dintre antreprenorul general şi beneficiar, întrucât chestiunea distinctă ce o particularizează este stabilirea semnificaţiei clauzei 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru acţiunea directă a lucrătorilor, reglementată de art. 1856 C. civ.

În condiţiile în care decizorie în concluzia instanţei de apel, potrivit căreia condiţiile acţiunii nu erau îndeplinite, a fost calificarea clauzei 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 ca fiind derogatorie de la art. 1856 C. civ., incongruenţa între chestiunile litigioase dezlegate între cele două cauze face, într-o primă concluzie, ca aceasta să nu poată fi aplicată cu putere de lucru judecat.

Dar aceleaşi considerente relevă că nici împrejurarea că respectiva hotărâre este opozabilă pârâtei - care a fost parte în dosar - nu imprimă hotărârii pronunţate de instanţa de apel un viciu de nelegalitate, fiind legală concluzia neîndeplinirii, la data introducerii acţiunii directe, a condiţiilor prevăzute de art. 1856 C. civ., astfel cum Înalta Curte va arăta în cuprinsul prezentei decizii.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat existenţa unor motive pretins contradictorii, sens în care a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că nu exista obligaţia de plată a U.A.T. Judeţul Mehedinţi către S.C. B. la data de 09.10.2017, pentru că nu ar fi fost încheiat un proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constată totuşi că procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. x a fost încheiat la 07.03.2019, în condiţiile în care plata fusese deja efectuată către B. Arad la 08.06.2018.

Critica nu decelează în mod just raţionamentul curţii de apel; aceasta a subliniat că analiza pe care o efectuează se raportează la data sesizării instanţelor, 09.10.2017, premisă în raport cu care elementele subliniate de recurentă - fiind survenite ulterior acestui moment - nu erau relevante, astfel că nu sunt de natură să invalideze raţionamentul instanţei de apel.

Prin urmare, critica privind caracterul contradictoriu al considerentelor este nefondată şi va fi înlăturată.

Nu poate fi primită nici critica privind considerentul prin care instanţa de apel a statuat că recurenta a pretins mai multe drepturi decât antreprenorul în raport cu beneficiarul final.

Această aserţiune a curţii este corectă şi evidenţiază faptul că, dat fiind că, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul de creanţă rezultat din raportul juridic obligaţional dintre beneficiarul final şi antreprenorul general nu era exigibil, promovând demersul judiciar, autoarea lui - subantreprenorul - tindea să valorifice împotriva beneficiarului drepturi pe care nu le avea nici antreprenorul însuşi.

Subsumat aceleiaşi ipoteze de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată omite expunerea considerentelor pentru care apreciază că art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015 instituie o derogare convenţională de la mecanismul acţiunii directe instituit prin art. 1856 C. civ.

Opus acestei aserţiuni, examenul deciziei atacate reflectă că instanţa de apel a argumentat echivalarea stipulaţiei contractuale cu o derogare de la mecanismul acţiunii directe, subliniind că reclamanta a acceptat să primească plata doar de la antreprenorul general şi numai după ce lucrările au fost confirmate şi încasate de la titularul investiţiei, respectiv Consiliul Judeţean Mehedinţi.

Raţionamentul instanţei de apel este just, clauza contractuală analizată fiind incompatibilă cu finalitatea acţiunii reglementate de art. 1.856 C. civ.

Cum sensul unei clauze se stabileşte prin raportare la momentul încheierii convenţiei, trebuie observat că acceptarea tezei recurentei ar lăsa stipulaţia contractuală fără niciun efect, întrucât ar presupune că aceasta putea pretinde plata direct de la beneficiar în virtutea legii, deşi - în calitate de furnizor, prin clauza 4.2 - a acceptat să încaseze preţul de la antreprenorul general, numai subsecvent plăţii făcute acestuia de titularul investiţiei.

Prin urmare, motivul analizat va fi înlăturat.

Nici critica potrivit căreia hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi pentru care s-au respins cererile şi motivele părţilor nu sunt fondate.

Nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., atrage - conform art. 174 alin. (2) din acelaşi act normativ - casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dimpotrivă, în cauză, astfel cum a evidenţiat deja, Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde situaţia de fapt, decurgând din încheierea unui contract de execuţie şi montaj pasarele metalice nr. 2621/06.08.2015 între recurentă şi antreprenorul general (B.), subsecvent contractului nr. x/27.09.2010 încheiat între prestator (antreprenorul general B.) şi achizitor/beneficiar Consiliul Judeţean Mehedinţi, precum şi analiza art. 1856 C. civ., pe care s-a fundamentat soluţia.

Totodată, expune analiza efectivă a cauzei de către instanţa de rejudecare, conform dezlegărilor de drept şi îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 2615 din 7 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, printr-un raţionament transparent, coerent şi coeziv, apt deopotrivă să permită părţilor să exercite dreptul de recurs şi să faciliteze controlul judiciar al instanţei superioare.

Cât priveşte critica prin care recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a înlăturat aplicabilitatea art. 1856 C. civ. printr-o greşită interpretare dată clauzei art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015, fiind, astfel, încălcate art. 10, art. 11, art. 13 şi art. 1267-1269 C. civ., aceasta apare ca fiind formal invocată.

Astfel, decizia recurată constată că mecanismul convenit de furnizor şi antreprenorul general este incompatibil cu concluzia conservării dreptului recurentei la acţiunea directă, în forma reglementată de art. 1856 C. civ.

În condiţiile în care instanţa de apel nu a echivalat clauza de la art. 4.2 din contractul părţilor cu o renunţare de către recurentă la dreptul recunoscut de art. 1856 C. civ., raţionamentul instanţei de apel nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de art. 10, art. 11, art. 13 şi art. 1267-1269 C. civ.

Distinct de această constatare, suficientă prin ea însăşi pentru a evidenţia caracterul nefondat al căii de atac, instanţa supremă reţine că aplicarea dispoziţiilor art. 1.856 C. civ. de către curtea de apel este corectă.

Declanşarea mecanismului acţiunii directe necesită ca ambele creanţe să fie exigibile, iar debitorii să nu fi executat voluntar, la scadenţă, obligaţiile pecuniare ce le incumbă.

Înalta Curte reaminteşte că numai instanţele devolutive sunt abilitate să stabilească situaţia de fapt, în timp ce instanţei de recurs îi revine exclusiv sarcina verificării conformităţii cu legea a hotărârii atacate, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în această fază a procesului nu mai poate fi repusă în discuţie concluzia curţii de apel, potrivit căreia beneficiarul lucrărilor, intimatul Consiliul Judeţean Mehedinţi, nu confirmase lucrările la data sesizării instanţelor şi că antreprenorul general S.C. B. nu îşi îndeplinise obligaţiile contractuale asumate prin contractul nr. x/27.09.2010.

La aceste constatări, care impun concluzia că - la data sesizării instanţelor - creanţa debitorului intermediar nu era exigibilă - trebuie observat că nici creanţa de care se prevalează recurenta-reclamantă subantreprenor nu îndeplinea această condiţie.

Analiza exigenţei amintite nu poate fi disociată de prevederile art. 4.2 din contractul nr. x/06.08.2015, care stabileau că termenul de plată al sumelor datorate recurentei de către antreprenorul general este de cel mult 5 zile lucrătoare de la data la care acesta din urmă va încasa contravaloarea lucrărilor respective de la intimată, iar starea de fapt relevă că termenul care declanşa scadenţa obligaţiei de plată a debitorului intermediar - antreprenorul general - nu era împlinit.

În consecinţă, trebuie conchis că, la data sesizării instanţelor, nu erau întrunite condiţiile accesării acţiunii directe, astfel cum au fost stabilite prin convenţia părţilor.

Constatând, aşadar, că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 115/2024 din 12 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2025.