Inadmissibility of cassation in individual labor disputes under the principle of legality of appeals

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. 1 din 18.01.2016, obligarea pârâtei la efectuarea menţiunilor în REVISAL, identice celor anterioare aplicării sancţiunii disciplinare, respectiv revenirea la funcţia de director executiv, cu acordarea salariului corespunzător, anularea deciziei de sancţionare nr. 2 din 22.01.2016, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de munca nr. x din 04.08.2011, restabilirea situaţiei anterioare, prin reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariată a pârâtei, de la data încetării contractului individual de munca până la data reintegrării efective.

În subsidiar, reclamanta a solicitat înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă dispusă prin decizia nr. 2 din 22.01.2016 cu o altă sancţiune mai puţin severă.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (2), art. 80 alin. (1) şi (2), art. 247-252, art. 253 alin. (1) şi art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, precum şi art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 alin. (1) din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10197 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, s-a anulat decizia de sancţionare nr. 1 din 18.01.2016 emisă de pârâta şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta la efectuarea menţiunilor în Revisal.

S-a respins acţiunea sub celelalte aspecte ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea în tot a apelului, anularea în parte a sentinţei civile atacate şi, rejudecând cauza, pe fond, să se dispună:

- anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 1 din 18.01.2016, ca fiind neîntemeiată şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei de director executiv;

- anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 2 din 22.01.2016, prin care s-a dispus încetarea disciplinară a contractului individual de muncă nr. x/04.08.2011, ca fiind nelegală şi neîntemeiată, restabilirea situaţiei anterioare, prin reintegrarea apelantei-reclamante pe funcţia deţinută anterior concedierii, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat de la data încetării contractului individual de muncă (25.01.2016) şi până la data reintegrării efective; în subsidiar, să se dispună înlocuirea sancţiunii disciplinare cu încetarea contractului individual de muncă cu o altă sancţiune mai puţin severă;

- obligarea intimatei pârâte la plata de daune-interese de 100.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit;

Apelanta pârâtă B. S.R.L. a declarat apel incident, prin care a solicitat să se respingă în totalitate, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta reclamantă, să se admită apelul incident declarat şi astfel să se anuleze în parte sentinţa civilă atacată şi, rejudecând cauza în fond, în limitele devoluţiunii apelului, să se respingă cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul principal formulat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost anulată şi decizia nr. 2 din 22.01.2016 emisă de pârâtă şi a fost dispusă reintegrarea reclamantei în postul şi funcţia deţinute anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, admise în parte.

A fost păstrată în rest sentinţa.

A fost respins apelul incident formulat de apelanta pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

A fost obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, admise în parte.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs şi, totodată, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispoziţiile art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi respectiv ale art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la 14 ianuarie 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata A. a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin raportul întocmit, magistratul asistent raportor a propus respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin încheierea din 06 iunie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 a fost prorogată examinarea stadiului recursului declarat de pârâta pentru data de 30 ianuarie 2020, dată la care vor fi citate părţile pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de pârâtă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin decizia nr. 297 din 18 iunie 2024, pronunţată de Curtea Constituţională a României în dosarul nr. x/2020.

La termenul din 15 mai 2025, în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată şi a reţinut următoarele considerente:

Cauza are ca obiect recursul împotriva unei decizii pronunţate într-un litigiu având ca obiect un conflict de muncă, în cadrul căruia reclamanta solicită anularea deciziilor de sancţionare şi încetare a contractului individual de muncă emise de angajator, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi plata de despăgubiri.

Având în vedere faptul că instanţele de judecată au fost învestite cu soluţionarea unui conflict de muncă, în cauză este aplicabilă legislaţia privind jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii".

Totodată, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, "hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului".

Conform art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, dispoziţiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

În acelaşi sens, se constată că legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în [...] conflictele de muncă şi asigurări sociale [...]. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Din textele de lege evocate, rezultă că hotărârea pronunţată într-un conflict de muncă este supusă doar apelului, decizia pronunţată în calea ordinară de atac a apelului nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, conform principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Legea fundamentală arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Astfel, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv anularea deciziilor de sancţionare şi încetare a contractului individual muncă, emise de angajator, hotărârea recurată are caracter definitiv de la pronunţarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. din acelaşi cod.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Referitor la cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 6213 din 15 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2025.