Contractual payment for transport services; appeal dismissed for failure to prove service provision
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the appellate court’s decision that rejected the plaintiff’s claim, thereby affirming the lower court’s dismissal of the lawsuit. The dispute involved a contractual action for payment of transport services and late payment penalties, where the plaintiff alleged the defendant breached its payment obligations under a service agreement, while the defendant argued that no liability arose because the plaintiff failed to prove effective service provision. The court held that the defendant did not commit an illicit act because the plaintiff failed to submit the required signed travel sheets to prove the services were actually performed, and the contractual clauses stipulated that fees were only due for effective transport of employees, not based on fixed minimums or a flat rate. The decisive legal basis included the Civil Code provisions on contractual liability (Art. 1350), mandatory force of contracts (Art. 1270), and interpretation of parties' intent (Art. 1266 and 1170), as well as procedural rules on admissibility of evidence, ruling that a forensic accounting expert was not required to interpret contractual terms or verify the existence of a payment obligation.
Legislator headnote
AI generatedart. 1517 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1350 C. civ, art. 1170 C. civ; Contractual payment for transport services; appeal dismissed for failure to prove service provision: The dispute involved a contractual action for payment of transport services and late payment penalties, where the plaintiff alleged the defendant breached its payment obligations under a service agreement, while the defendant argued that no liability arose because the plaintiff failed to prove effective service provision. The court held that the defendant did not commit an illicit act because the plaintiff failed to submit the required signed travel sheets to prove the services were actually performed, and the contractual clauses stipulated that fees were only due for effective transport of employees, not based on fixed minimums or a flat rate. The decisive legal basis included the Civil Code provisions on contractual liability (Art. 1350), mandatory force of contracts (Art. 1270), and interpretation of parties' intent (Art. 1266 and 1170), as well as procedural rules on admissibility of evidence, ruling that a forensic accounting expert was not required to interpret contractual terms or verify the existence of a payment obligation.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive section for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 15 mai 2025
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2020, pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la executarea obligaţiilor de plată conform contractului, respectiv a sumei de 399.599,95 RON şi a sumei de 193.515,97 RON, reprezentând penalităţi, calculate conform contractului până la data de 05.02.2020, iar, în subsidiar, a solicitat să se constate faptul că pârâta nu a respectat prevederile din contract referitoare la denunţarea unilaterală, astfel că, pe cale de consecinţă, a solicitat să se constate că valoarea prejudiciului cauzat este reprezentat de valoarea serviciilor prestate plus penalităţi.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1270 şi art. 1517 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3360 din 16.12.2022, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 30 septembrie 2022, prin care s-a respins proba cu expertiză contabilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul reclamantei.
3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut faptul că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin respingerea apelului împotriva încheierii din 30.09.2022, prin care nu a fost încuviinţată proba cu expertiză contabilă şi, totodată, prin respingerea aceleiaşi probe, ca nefiind utilă cauzei, în calea de atac a apelului. Totodată, s-a susţinut că motivarea deciziei recurate este necorespunzătoare.
Potrivit recurentei, în apelul formulat s-a menţionat că instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă pentru ca ulterior în considerente să reţină că reclamanta nu a dovedit efectivitatea îndeplinirii obligaţiilor şi prestarea serviciilor de transport. Or, expertiza contabilă tocmai în acest scop a fost solicitată, pentru a proba toate aspectele tehnice.
În continuare, s-a menţionat că instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că foile de parcurs trebuiau să conţină semnătura reprezentantului beneficiarului. Or, proba cu expertiză contabilă urmărea să demonstreze prestarea serviciilor de transport.
De asemenea, expertul contabil urma să verifice contabilitatea ambelor societăţi şi să clarifice toate aceste aspecte legate îndeplinirea obligaţiilor şi prestarea serviciilor.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că prin motivele de apel, reclamanta a relevat o nemotivare a hotărârii primei instanţe pe considerentul că s-a arătat în mod sintetic că reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, însă instanţa de apel în mod greşit a respins această critică. De asemenea, s-a susţinut că şi decizia din apel nu este motivată corespunzător.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală prevăzute la art. 1350 C. civ., deoarece în mod greşit s-a reţinut că pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită, neavând nicio obligaţie de plată a sumelor solicitate de reclamantă.
S-a arătat că instanţa de apel nu a stabilit corect raporturile contractuale dintre părţi, în sensul că nu s-a reţinut nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor de plată a serviciilor prestate.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că prin actul adiţional nr. x din 07.09.2017 părţile au modificat tarifele contractuale prevăzute în contract, având în vedere programul minim de transport cuprins în anexa nr. 1F. Aşadar, tarifele au fost modificate în considerarea acestui minim de km care ar fi trebuit parcurşi, această anexă având rolul de comandă minimă.
Potrivit recurentei, faptul că în cuprinsul actului adiţional nr. x din 07.09.2017 a fost menţionat în mod expres că tarifele au în vedere programul minim menţionat în cadrul anexei nr. 1F, atestă în mod cert că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a asigura acest minim de km lunar, comanda fiind fermă cu privire la aceste curse.
De altfel, susţine recurenta că din negocierile purtate între părţi, respectiv din corespondenţa electronică, inclusiv concluziile scrise depuse în cauză, rezultă că aceasta a fost înţelegerea fermă a părţilor în negocierea tarifelor.
În continuare, recurenta în dovedirea acestei înţelegeri a prezentat situaţia relaţiilor contractuale între părţi şi costurile implicate în asigurarea serviciilor.
În opinia recurentei sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâta săvârşind o faptă ilicită constând în neplata serviciilor prestate.
Autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1170 C. civ., respectiv nu a ţinut seama de intenţia reală a părţilor şi nici de faptul că pârâta a fost de rea-credinţă în executarea contractului.
Se menţionează că părţile au avut înţelegerea faptului că până la data de 5 mai 2018 contractul a fost în vigoare şi a produs efecte juridice. Deşi reclamanta şi-a respectat obligaţiile asumate, asigurând pârâtei întreaga flotă pentru a acoperi toate rutele, pârâta a refuzat cu rea-credinţă să achite facturile aferente lunii ianuarie şi cele aferente preavizului.
Având în vedere că este contestat cuantumul sumelor, recurenta a înţeles să restrângă pretenţiile formulate, respectiv: pentru factura fiscală seria x nr. x/31.03.2018 la suma de 151.050 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând serviciile prestate în favoarea pârâtei în luna martie 2018, pentru factura fiscală seria x nr. x/10.05.2018 la suma de 144,593,28 RON, la care se adaugă TVA, cu titlu de servicii prestate în favoarea societăţii pârâte în perioada aprilie-mai 2018, precum şi suma de 506.601,96 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând penalităţi de întârziere datorită neexecutării obligaţiilor de plata a facturilor fiscale emise în perioada ianuarie-mai 2018.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unui apel declarat în cauză deşi a reţinut că atât partea cât şi reprezentantul convenţional au depus memorii de apel.
Sub acest aspect, recurenta a menţionat că instanţa de apel nu a analizat şi motivele suplimentare din memoriul de apel depus de parte.
Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Cauza a fost înregistrată la 9 ianuarie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 10 martie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.
Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei privind respingerea în mod greşit a apelului împotriva încheierii din 30.09.2022, prin care a fost respinsă proba cu expertiza contabilă şi neîncuviinţarea, în apel, a aceleiaşi probe, ca nefiind utilă soluţionării cauzei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.
În acest sens, recurenta a susţinut că proba era utilă soluţionării cauzei, întrucât prin încuviinţarea acesteia se urmărea să se demonstreze prestarea efectivă a serviciilor de transport.
Examinând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că proba cu expertiza contabilă nu era utilă soluţionării cauzei, nici în primă instanţă, nici în apel, pe considerentul că problema litigioasă în cauză nu era una care să necesite părerea unui specialist în contabilitate.
În acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, pe de o parte, este pusă în dezbatere interpretarea unor dispoziţii contractuale, atribuţie a instanţei, iar, pe de altă parte, esenţial în analiza obligaţiei de plată a pârâtei este dovedirea prestării serviciilor de către reclamantă, aferente lunilor solicitate.
Prin urmare, instanţa supremă constată că, prin raportare la obiectul acţiunii, probele administrate şi situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în mod corect instanţa de apel a aplicat regulile privind admisibilitatea probelor, reţinând că încuviinţarea probei cu expertiză contabilă nu este utilă soluţionării cauzei, întrucât nu este necesară părerea unui specialist atunci când este pusă în discuţie interpretarea clauzelor contractuale prin raportare la existenţa obligaţiei de plată a pârâtei.
Înalta Curte subliniază faptul că prin raportare la facturile invocate de reclamantă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 4.2, art. 4.6 şi art. 5.1 din contract rezultă că tariful de transport este datorat doar dacă sunt transportaţi efectiv salariaţii pârâtei, iar dovada acestor servicii se face prin foile de transport semnate de beneficiar.
Or, potrivit art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractului, dispoziţiile contractuale evocate sunt obligatorii pentru părţi în ceea ce priveşte dovedirea prestării serviciilor de transport, respectiv depunerea foilor de parcurs semnate de pârâtă, sarcina probei incumbând reclamantei, astfel că părerea unui expert în analiza obligaţiei de plată nu este necesară.
În consecinţă, instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură privind admisibilitatea probei cu expertiză contabilă.
Aşadar, nefiind în situaţia încălcării unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de care prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţe nu este motivată, întrucât nu s-a răspuns argumentelor principale, iar instanţa de apel, în mod greşit, nu a admis aceste critici. De asemenea, recurenta a invocat şi nemotivarea decizie recurate.
Criticile privind nemotivarea hotărârii primei instanţe nu pot fi primite pe considerentul că obiect al recursului îl reprezintă motivele de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel şi nu a hotărârii primei instanţe.
În ceea ce priveşte motivarea deciziei recurate referitor la îndeplinirea obligaţiilor reclamantei de a dovedi prestarea serviciilor de transport şi existenţa obligaţiei de plată a pârâtei, se constată că instanţa de apel a analizat facturile invocate de reclamantă şi prevederile contractuale incidente şi a reţinut că pârâta este obligată să achite tariful în condiţiile în care reclamanta transportă efectiv salariaţii pârâtei, iar prestarea serviciului este probată prin foile de parcurs ale vehiculelor, confirmate de beneficiar.
În continuare, instanţa de apel a stabilit că reclamanta nu a dovedit prestarea serviciilor din facturile invocate, potrivit prevederilor obligatorii ale contractului şi că pârâta nu poate fi obligată la plata acestor servicii, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.
Totodată, se constată că instanţa de apel a răspuns motivelor de apel şi a constatat că nu există o valoare minimă raportată fie la tariful fix aferent lunii decembrie, fie la rutele din Anexa nr. 1F şi că în mod corect a fost respinsă proba cu expertiză contabilă ca nefiind utilă soluţionării cauzei.
De asemenea, criticile recurentei privind neanalizarea motivelor de apel din cel de-al doilea memoriu depus de parte, care viza capătul subsidiar de cerere, nu sunt întemeiate.
În cauză se constată că prin capătul de cerere subsidiar s-a invocat nevalabilitatea denunţării unilaterale emise de pârâtă întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a achita serviciile prestate până la data de 05.05.2018.
Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat criticile privind capătul subsidiar şi a reţinut că nu se poate pune în discuţie valabilitatea denunţării unilaterale notificate de pârâtă atât timp cât sumele facturate de reclamantă nu sunt datorate.
Aşadar, instanţa supremă constată că decizia recurată conţine considerentele pentru care a fost respins apelul declarat de reclamantă, expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele şi apărările formulate în cauză, care explicitează şi justifică soluţia pronunţată în apel, neputând fi reţinută lipsa unei motivări sau o motivare necorespunzătoare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind fondat.
De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.
Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., deoarece instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită, nefiind stabilită o obligaţie de plată în sarcina acesteia.
Este de menţionat faptul că pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă contractuală este necesar a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa debitorului.
Examinând decizia recurată se constată că instanţa de apel, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, a constatat că lipseşte fapta ilicită a pârâtei, pe considerentul că nu există obligaţia de plată a sumelor din facturile invocate de reclamantă.
În ceea ce priveşte facturile aferente serviciilor prestate pentru lunile ianuarie şi martie 2018, s-a reţinut că reclamanta s-a raportat în mod greşit la tariful fixat pentru luna decembrie 2017, deşi potrivit art. 2 din actul adiţional nr. x din 24.11.2017 rezultă că acest tarif se aplică doar pentru luna decembrie 2017.
Contrar celor susţinute de recurentă, în cuprinsul anexei nr. 1F la actul adiţional nr. x din 07.09.2017 nu s-a prevăzut nicio valoare minimă a obligaţiei de plată a pârâtei, care să nu depindă de kilometrii efectuaţi, cu excepţia lunii decembrie 2017.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 4.2 din contract, potrivit cărora niciun fel de tarife nu se datorează în situaţia în care vehiculele nu transportă efectiv salariaţii pârâtei, indiferent dacă respectă sau nu rutele din anexa nr. 1F şi art. 5.1 din acelaşi contract, care prevede, printre altele, că fiecare factură va fi însoţită de un desfăşurător detaliat al curselor efectuate.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor contractuale evocate rezultă în mod evident că pentru calcularea preţului datorat de pârâtă nu se raportează la tariful fix prevăzut pentru luna decembrie 2017, ci potrivit transportului efectiv al salariaţilor pârâtei.
În acest context, sumele facturate de către reclamantă pentru lunile ianuarie şi martie 2018 nu sunt datorate de către pârâtă.
Referitor la facturile aferente lunilor aprilie şi mai 2018, în mod just instanţa de apel a reţinut că serviciile menţionate de reclamantă în cuprinsul acestora nu au fost dovedite, nefiind depuse foile de parcurs semnate de pârâtă potrivit art. 4.6 din contract.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu există nicio faptă ilicită a pârâtei, întrucât lipseşte obligaţia contractuală de plată a sumelor din facturile invocate de reclamantă.
Drept urmare, nefiind îndeplinită una din condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în mod just instanţa de apel a respins apelul reclamantei.
Criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1170 C. civ. în ceea ce priveşte acţionarea părţilor cu bună-credinţă pe tot parcursul executării contractului a fost invocată direct în recurs, fără a fi relevată în faţa instanţelor de fond, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Prevederile menţionate reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, cu excepţiile prevăzute de lege, în a căror ipoteză nu ne regăsim.
Prin urmare, critica privind încălcarea de către instanţa de apel a normelor materiale referitoare la buna-credinţă nu va fi analizată.
O altă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului după voinţa concordantă a părţilor în ceea ce priveşte comanda minimă prevăzută în anexa nr. 1F.
Potrivit art. 1266 C. civ. interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor intervine atunci când există o contradicţie între sensul literar al contractului şi voinţa reală a părţilor. Or, în cauză nu este îndeplinită această situaţie premisă, întrucât din prevederile art. 4.2 şi 5.1 din contract, precum şi din Anexa nr. 1F, rezultă în mod evident voinţa părţilor pentru calcularea preţului datorat de pârâtă prin raportare la transportul efectiv al salariaţilor pârâtei şi nu la tariful fix prevăzut pentru luna decembrie 2017.
Aşa fiind, instanţa supremă constată că nu au fost încălcate regulile de interpretare a contractului după voinţa concordantă a părţilor potrivit art. 1266 C. civ.
Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.
Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 11 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2025.