Extinctive prescription for invoice claims: start date under invalid set-off agreement and lack of interruptive acknowledgment of debt

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2022, pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A. m.b.H. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L la plata sumei de 457.890,000 Euro, reprezentând contravaloarea a 2,250,071.46 RON (calculat la cursul BNR din data de 21.12.2022 la valoare de 1 Euro = 4.9140 RON) conform facturilor nr. x/17.11.2016 în cuantum de 422.889,97 Euro şi nr. 53479/11.11.2016 în cuantum de 35.000,03 Euro, precum şi dobânzii legale calculate conform dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 de la data scadenţei fiecărei facturii şi până la momentul introducerii acţiunii şi, în continuare, până la plata efectivă a debitului.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1.350, art. 1.634, art. 1.755 şi urm. C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

La data de 13.02.2023 reclamantul A. m.b.H. a indicat valoarea obiectului cererii şi modul în care s-a ajuns la determinarea valorii pentru capătul doi de cerere, astfel că valoarea dobânzii a fost calculată la suma de 805.838,29 RON.

La data de 09.06.2023 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2590/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Deciziei nr. 173/2022 a Curţii de Apel Alba-Iulia, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 77/CA/13.03.2024, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. m.b.H. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin decizia nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

A fost respinsă cererea apelantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

A fost obligată apelanta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - reprezentând onorariu avocat în apel în favoarea intimatei.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. m.b.H. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2523 raportat la art. 2524 C. civ., respectiv art. 2537 din acelaşi cod.

În opinia recurentei, în mod greşit instanţa de apel a stabilit faptul că termenul de prescripţie curge de la data scadenţei facturilor invocate de reclamantă potrivit art. 2524 C. civ., reţinând că acţiunea este prescrisă.

În continuare, recurenta a prezentat situaţia de fapt privind procedura de compensare a facturilor dintre părţi.

Recurenta a menţionat că în dosarul nr. x/2019, soluţionat definitiv prin decizia nr. 2329 din 04.11.2021, prin care s-a reţinut că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce niciun efect întrucât nu a intervenit acordul părţilor, au figurat alte părţi decât cele din dosarul pendinte, respectiv A.. şi B. S.R.L.

Potrivit recurentei, instanţele de fond în mod eronat au avut în vedere considerentele deciziei evocate privind lipsa de efecte a acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017 atunci când au stabilit data de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi când au aplicat regulile de întrerupere a cursului prescripţiei.

Recurenta susţine că nu i s-a adus atingere dreptului subiectiv decât în momentul în care a fost soluţionat definitiv dosarul nr. x/2019, prin decizia nr. 2329 din 04.11.2021, prin care, în mod indirect, s-au negat efectele produse de acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, care până la acest moment a produs efecte.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel a luat în considerare cazul de întrerupere a termenului de prescripţie pentru factura nr. x din 11.11.2016 prin recunoaşterea datoriei potrivit acordului de compensare 813 din 21.08.2017. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a luat în considerare stingerea debitului din facturile nr. x din 11.11.2016 şi nr. 53516 din 17.11.2016, având în vedere acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, compensare care a produs efecte încă de la momentul realizării acordului de voinţă, respectiv din data 08.09.2017.

Aşadar, recurenta subliniază că nu se poate reţine că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019 ar produce efecte retroactive, în sensul că acordul de compensare să fie considerat retroactiv ca nefiind valabil încheiat.

În aprecierea recurentei nu se putea exercita dreptul la acţiune din momentul scadenţei facturilor, întrucât intimata nu figura cu vreun debit potrivit acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017. Astfel că, dreptul la acţiune a renăscut doar de la momentul în care decizia 2329 din 04.11.2021 a rămas definitivă.

Autoarea recursului susţine că a cunoscut naşterea dreptului la acţiune potrivit art. 2523 C. civ. în momentul pronunţării deciziei evocate, sens în care acţiunea a fost formulată în termenul legal.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut cazul de întrerupere a termenului de prescripţie generat de recunoaşterea datoriei prin acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ.

Cauza a fost înregistrată la 16 decembrie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 17 februarie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În prealabil, instanţa supremă va analiza criticile recurentei privind greşita reţinere de către instanţa de apel a chestiunilor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenta a susţinut că aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2019 privind inexistenţa acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017, nu se impun cu autoritate de lucru judecat în dosarul pendinte pe motiv că nu există identitate de părţi între cele două dosare.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească definitivă se bucură de o prezumţie de validitate potrivit principiului res iudicata pro veritatae habetur ("lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul"), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) Cod procedură civilă hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părţi în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) Cod procedură civilă.

Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că, aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2019 privind lipsirea de efecte a acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017 au legătură cu litigiul pendinte, în care reclamanta solicită plata facturilor cuprinse tocmai în acest acord.

Cu toate că nu există identitate între părţile din cele două dosare, în dosarul nr. x/2019 au fost tranşate chestiuni litigioase ce fac şi obiectul dosarului pendinte, care se opun părţilor, care au avut posibilitatea de a-şi face propriile apărări şi de a discuta în contradictoriu asupra chestiunilor supuse judecăţii în cadrul prezentului dosar, beneficiind de toate garanţiile procesului civil. Prin urmare, nu se poate invoca o vătămare din acest punct de vedere.

Este adevărat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare, câtă vreme nu există o identitate de părţi în aceste litigii, însă, reţinerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunţate în apel din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia pe o analiză proprie a elementelor de fapt şi de drept ale cauzei şi nu exclusiv pe acest efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că reclamanta prin precizarea de acţiune depusă în faţa primei instanţe şi-a însuşit faptul că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice potrivit hotărârilor din dosarul nr. x/2019. Mai mult, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile tocmai pe lipsa de validitate a acestui acord de compensare, în caz contrar creanţa ar fi fost stinsă, iar acţiunea neîntemeiată.

Aşadar, însăşi recurenta-reclamantă şi-a însuşit dezlegările date prin hotărârile din dosarul nr. x/2019 privind inexistenţa acordului de compensare.

Distinct de toate aceasta, este de subliniat şi că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. consacră rolul recursului, respectiv acela de a deduce instanţei competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi observând, în contrast, că aspectele pe care recurenta înţelege să le opună cu autoritate de lucru judecat vizează aspecte de netemeinicie privind aprecierea probelor administrate în cauză, respectiv a acordului de compensare invocat, aspecte care nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu este fondat.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2523 raportat la art. 2524 C. civ. şi art. 2537 din acelaşi cod, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu sunt fondate.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2523 şi art. 2524 C. civ. reţinând că acţiunea este prescrisă, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 2329 din 04.11.2021, pronunţate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice şi nu de la data scadenţei facturilor.

S-a mai arătat că acest acord de compensare nu poate fi considerat că nu mai produce efecte juridice, retroactiv, iar reclamanta trebuia să introducă acţiunea în termen de 3 ani de la scadenţa facturilor.

Principiul consacrat de art. 2523 C. civ. are un caracter general, în sensul că prescripţia se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În cauză, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat plata contravalorii facturilor invocate, respectiv executarea unei obligaţii contractuale de a face, fiind aplicabile dispoziţiile speciale privind începutul termenului de prescripţie prevăzute la art. 2524 C. civ., potrivit cărora dreptul la acţiune în executarea unei obligaţii de a da sau de a face începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute.

Verificând decizia recurată prin raportare la normele incidente privind începutul prescripţiei extinctive, se constată că instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie pentru creanţa aferentă facturii din 11.11.2016 a început să curgă la data de 21.08.2017, data încheierii acordului de compensare nr. 813/21.08.2017, ce reprezintă o recunoaştere a creanţei consemnată în această factură şi s-a împlinit la data de 21.08.2020, iar pentru creanţa aferentă facturii din 17.11.2016 a început să curgă la data de 16.01.2017, după expirarea celor 60 de zile menţionate în factură şi s-a împlinit la data de 16.01.2020.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa supremă constată că momentul de început al termenului de prescripţie nu poate fi data pronunţării deciziei definitive din dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice între părţi, nefiind îndeplinite cerinţele de validitate a acestuia.

Înalta Curte subliniază faptul că potrivit art. 2524 alin. (1) C. civ. termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în pretenţii începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă.

Or, în cauză, creanţa a devenit exigibilă la scadenţa facturii invocate, precum şi la recunoaşterea acesteia pentru cealaltă factură, în timp ce acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu a condus la amânarea începutului prescripţiei extinctive, deoarece nu a produs niciun efect juridic între părţi, nefiind îndeplinite cerinţele de validitate la încheierea acestuia, respectiv a lipsit consimţământul părţilor pentru stingerea reciprocă a creanţelor prin compensare.

Prin urmare, se constată că nu există niciun temei în baza căruia începutul termenului de prescripţie să fie decalat de la data pronunţării deciziei definitive din dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice între părţi.

Nu poate fi primită nici critica privind faptul că acordul de compensare nu mai poate produce efecte juridice, retroactiv, astfel că reclamanta ar fi trebuit să introducă acţiunea în termen de 3 ani de la scadenţa facturilor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut pe baza probatoriului administrat că acest acord de compensare nu a respectat cerinţele de validitate pentru perfectarea sa, prin urmare, în lipsa unui astfel act juridic nu se poate pune în discuţie eventualele efecte retroactive ale constatării nevalabilităţii acestuia.

Aşadar, instanţa supremă constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat normele privind începutul prescripţiei extinctive prevăzute la art. 2523 şi 2524 alin. (1) Cod procedură, reţinând că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a început să curgă de la scadenţa facturii nr. x din 17.11.2016 şi de la data recunoaşterii creanţei din factura nr. x din 11.11.2016, prin acordul de compensare nr. 813/21.08.2017.

Nici critica privind faptul că până la pronunţarea hotărârii definitive în dosarul nr. x/2019 intimata nu figura cu vreun debit nu poate fi primită, pe considerentul că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, invocat de reclamantă, nu a fost încheiat valabil, astfel că această creanţă a fost exigibilă până la data pronunţării deciziilor în dosarul menţionat.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut cazul de întrerupere a termenului de prescripţie generat de recunoaşterea datoriei prin acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ.

Recunoaşterea reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie prin care se şterge prescripţia începută urmând a curge un nou termen. Este de subliniat şi faptul că recunoaşterea fiind un act juridic, trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate, respective capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

Or, în cauză s-a reţinut că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ. nu întruneşte condiţiile de validitate, lipsind consimţământul părţilor, astfel că acesta nu produce niciun efect juridic între părţi.

Prin urmare, reţinându-se practic inexistenţa acordului de compensare, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de întrerupere a termenului de prescripţie prin recunoaşterea creanţei potrivit art. 2538 C. civ.

În considerarea celor prezentate, se constată că instanţa de prim control judiciar a aplicat în mod corect normele de drept material privind începutul prescripţiei şi întreruperea acesteia prin recunoaşterea dreptului, reţinând că acţiunea formulată la 22.12.2022 este prescrisă pe considerentul că termenul general de prescripţie extinctivă pentru creanţa aferentă facturii nr. x din 11.11.2016 s-a împlinit la data de 21.08.2020, iar pentru creanţa din factura nr x din 17.11.2016 s-a împlinit la 16.01.2020.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin raportare la art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 47.600 RON, potrivit facturii fiscale nr. x din 07.05.2024 emise de Cabinet Avocat C. şi ordinului de plată emis în data de 09.05.2025 de D..

În consecinţă, constatând că recurentei-reclamante i-a fost respinsă calea extraordinară de atac şi având în vedere că nu sunt întrunite cerinţele pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, urmează să fie obligată recurenta la plata către intimată a sumei de 47.600 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 47.600 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2025.