Storage claims against customs and company rejected for lack of unlawful act and unproven loss; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B., la plata sumei în cuantum de 87.742,89 USD (359.810,45 RON), reprezentând debit, în temeiul art. 1349 C. civ.

Ulterior, reclamanta a formulat trei cereri modificatoare, prin care şi-a majorat constant pretenţiile, prin ultima cerere solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 202.499,07 USD.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe, în data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 87.742,89 USD, pentru o perioadă ulterioară celei vizate prin prezentul dosar.

În şedinţa din 02.12.2020, tribunalul a dispus conexarea cauzei cu numărul x/2019 la dosarul nr. x/2019.

La data de 30.06.2021, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a pârâtului Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - A.J.F.P. Constanţa pentru Autoritatea Vamală Română şi Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

Reclamanta a formulat, la data de 06.09.2021, cerere de modificare cerere de chemare în judecată, prin care a arătat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, pentru Biroul Vamal de Frontieră Constanţa şi Direcţia Regională a Vămilor Galaţi, în temeiul art. 1349 C. civ., respectiv răspundere civilă delictuală şi împotriva pârâtului B., în baza art. 1350 C. civ., răspundere civilă contractuală.

Reclamanta a formulat mai multe cereri de majorare a câtimii cererii de chemare în judecată, ultima majorare fiind de 636.823,55 USD, inclusiv penalităţi de întârziere.

Prin încheierea din 16 martie 2023, instanţa a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată a pârâtei B..

Prin sentinţa civilă nr. 724 din 22.06.2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta B. pentru perioada 28.09.2018-13.05.2021, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B., pentru această perioadă.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru restul perioadei.

A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti, fiind obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 2.253.845,33 RON, echivalentul a 536.965,09 USD, reprezentând despăgubiri constând în cheltuieli aferente depozitării produsului petrolier cutter stock pentru perioada 28.09.2018 - 13.05.2021.

De asemenea, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta B., fiind obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 449.099,17 RON, echivalentul a 99.858,46 USD, reprezentând despăgubiri constând în cheltuieli aferente depozitării produsului petrolier cutter stock pentru perioada 13.05.2021-28.04.2023.

Totodată, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată corespunzător pretenţiilor la care au fost obligate, respectiv pârâta B. să plătească suma de 4.992,46 RON, contravaloare taxă timbru şi suma de 2.989,80 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii efective reprezentând onorariul de avocat şi pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti să plătească reclamantei suma de 25.064,53 RON, contravaloare taxă timbru şi suma de 15.010,20 Euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii efective reprezentând onorariul de avocat.

2. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele Autoritatea Vamală Română, prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti şi B..

Pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti, a formulat apel şi împotriva încheierii din 16.03.2023, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând admiterea apelului şi, în rejudecare, să fie respinsă cererea de chemare în judecată a Autorităţii Vamale Române, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a fost respins apelul promovat de pârâta Autoritatea Vamală Română împotriva încheierii din 16.03.2023, ca nefondat.

Au fost admise apeluri formulate de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 724 din 22.06.2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată faţă de ambii pârâţi, ca neîntemeiată.

Au fost menţinute dispoziţiile privind excepţia inadmisibilităţii.

A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 9.000 Euro, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat redus aferent fondului, precum şi la plata sumei de 9.000 Euro cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat şi la plata sumei de 4.147,22 RON, taxă judiciară de timbru în apel.

3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română, întrucât au fost încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., precum şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar motivarea instanţei de prim control judiciar este contradictorie.

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie a instanţei de apel, recurenta a arătat că, pe de o parte, în decizia recurată s-a reţinut că reclamanta nu se poate îndrepta împotriva pârâtei Autoritatea Vamală Română decât în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, cu excluderea acţiunii în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 1349 şi urm. C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu poate invoca niciun raport juridic obligaţional direct cu pârâta Autoritatea Vamală Română, întrucât anularea actului administrativ în dosarul nr. x/2018 produce efecte juridice exclusiv în patrimoniul pârâtei B..

În continuare, recurenta a susţinut că în cauză a fost invocată anularea procesului-verbal de custodie nr. x din 25.10.2017 coroborat cu fapta ilicită a pârâtei Autoritatea Vamală Română, astfel cum a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2018, pentru îndeplinirea condiţiei privind fapta ilicită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentei, procesul-verbal de custodie a produs efecte juridice deoarece a existat un raport juridic direct între pârâta Autoritatea Vamală Română şi reclamanta A. S.A., în calitate de custode. Pe durata valabilităţii procesului-verbal de custodie, respectiv până la 28 aprilie 2021, proprietarul mărfii a fost statul român.

Se mai arată că la data introducerii acţiunii, procesul-verbal de custodie nu era anulat, astfel încât obligaţia de plată revenea pârâtei B.. Ulterior, ca urmare a anulării procesului-verbal de custodie, cu efect retroactiv, a dobândit calitate procesuală pasivă Autoritatea Vamală Română, care trebuia să achite facturile de depozitare ale produsului petrolier, întrucât pârâta B. nu mai putea fi obligată la plata acestor servicii în temeiul art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

Prin urmare, potrivit recurentei au fost dovedite atât fapta ilicită a pârâtei Autoritatea Vamală Română cât şi prejudiciul constând în cheltuielile de depozitare a mărfii şi penalităţile de întârziere contractuale aferente perioadei 28.09.2018-13.05.2021.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a admis apelul pârâtei B. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea, deoarece au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ. privind condiţia existentei prejudiciului.

Potrivit recurentei, din cererile formulate la prima instanţă rezultă în mod indubitabil faptul că pretenţiile solicitate pentru perioada 28.09.2018-13.05.2021 reprezintă servicii de depozitare a mărfii şi penalităţi de întârziere, iar pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2021, reprezintă penalităţi de întârziere.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că facturile depuse de reclamantă aferente perioadei 13.05.2021 - 28.04.2023 nu sunt apte să dovedească întinderea penalităţilor de întârziere potrivit art. 7.1 din contractul x/2017, nefiind dovedită întinderea prejudiciului suferit ca urmare a achitării cu întârziere a serviciilor de depozitare pentru perioada 29.09.2018 - 13.05.2021, potrivit art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

S-a mai arătat că pentru perioada 28.09.2018 - 13.05.2021 plata serviciilor de depozitare nu a fost efectuată de pârâte. Facturile emise de reclamantă reprezintă mijloace de probă şi nu izvorul pretenţiilor.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel, dacă considera că există un echivoc privind prejudiciul solicitat, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor administrarea probei cu expertiză contabilă în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la 11 decembrie 2024, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, recurenta a depus la 17 ianuarie 2025 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.

Cauza a fost înregistrată la pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 17 februarie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii în privinţa motivelor prin care a fost admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că acţiunea în răspunderea autorităţii este reglementată prin norme speciale prevăzute de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dreptul comun. Totodată, instanţa de prim control judiciar a analizat acţiunea în daune materiale prevăzută de art. 1349 şi urm. C. civ. şi a reţinut că nu se poate susţine săvârşirea de către pârâta Autoritatea Vamală Română a unei fapte ilicite care să creeze reclamantei un prejudiciu direct şi nemijlocit.

Verificând decizia recurată, instanţa supremă constată că instanţa de apel, evocând fondul a reţinut netemeinicia cererii de chemare în judecată a pârâtei Autoritatea Vamală Română sub două aspecte.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că acţiunea împotriva autorităţii este nelegală deoarece răspunderea acesteia este reglementată în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, norme speciale derogatorii de la dreptul comun prevăzut de art. 1349 şi art. 1357 C. civ., pe care reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea.

În al doilea rând, instanţa de prim control judiciar a analizat acţiunea în răspundere delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi a constatat că nu se poate susţine săvârşirea de către autoritate a unei fapte ilicite care să creeze reclamantei un prejudiciu direct şi nemijlocit.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut nelegalitatea acţiunii promovate împotriva pârâtei Autoritatea Vamală Română pentru două motive, unul principal şi altul subsidiar, care nu sunt contradictorii.

Pentru considerentele expuse, se constată că motivarea deciziei recurate conţine temeiurile pentru care s-a admis apelul pârâtei Autoritatea Vamală Română şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi nu cuprinde considerente contradictorii, fiind conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Criticile privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. precum şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâtei Autoritatea Vamală Română, recurenta a susţinut că a invocat anularea procesului-verbal de custodie a mărfii coroborat cu fapta ilicită a pârâtei, astfel cum a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin decizia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Astfel că, potrivit recurentei, proprietar al mărfii pe durata valabilităţii procesului-verbal de custodie a fost statul român, iar obligaţia de plată a serviciilor de custodie era în sarcina pârâtei B., iar ulterior anulării acestuia, obligaţia de plată este în sarcina pârâtei Autoritatea Vamală Română, întrucât nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 198 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 952/2013.

Prevederile art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, iar dispoziţiile art. 1357 din acelaşi cod, stabileşte condiţiile pentru antrenarea răspunderii, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciului, legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.

În cauză, se constată că instanţa de apel, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, a reţinut că nu au fost dovedite fapta ilicită în sarcina pârâtei Autoritatea Vamală Română şi prejudiciul material constând în cheltuielile de depozitare a mărfii B. şi penalităţile de întârziere contractuale aferente perioadei 28.09.2018-13.05.2021, plus penalităţi de întârziere pentru perioada 13.05.2021- 28.04.2023, ulterioară ridicării produselor din depozitele sale.

În consecinţă, instanţa supremă constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., întrucât a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Vamală Română constând în nedovedirea faptei ilicite şi a prejudiciului material suferit.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod just, că soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, nu produce efecte juridice faţă de reclamantă, deoarece anularea procesului-verbal de custodie reprezintă doar un beneficiu în patrimoniul pârâtei B. constând în despăgubirile acordate în acelaşi cuantum cu cheltuielile de depozitare la care a fost obligată aceasta faţă de reclamantă în dosarul nr. x/2018.

Aşadar, instanţa supremă constată că raporturile juridice privind depozitarea mărfii sunt între reclamantă şi pârâta B., neputându-se susţine şi dovedi o faptă ilicită a autorităţii în cauzarea prejudiciului.

De asemenea, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare, şi să nu fie încă reparat.

Or, în cauză se constată că nu s-a dovedit un prejudiciu material în sarcina reclamantei constând în cheltuielile de depozitare a mărfii B. şi penalităţile de întârziere contractuale, deoarece nu există un raport juridic obligaţional direct cu pârâta Autoritatea Vamală Română, iar sumele solicitate nu sunt consecinţa faptelor acesteia.

Printr-o altă critică, recurenta a relevat încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fără însă a dezvolta în concret pentru a putea fi analizate. Mai mult, acţiunea în răspunderea civilă a pârâtelor nu a fost întemeiată pe aceste dispoziţii, iar instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor necesare pentru acordarea despăgubirilor în temeiul acestora.

Criticile recurentei privind acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B., referitoare la valabilitatea contractului nr. x/C/2017, în dovedirea prejudiciului constând în penalităţile de întârziere facturate, nu sunt întemeiate.

Este de subliniat faptul că reclamanta a solicitat plata de despăgubiri constând în penalităţi de întârziere calculate potrivit art. 7.1 din contractul nr. x/C/2017, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că susţinerile privind valabilitatea acestui contract, pe de o parte, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, iar, pe de altă parte, nu prezintă relevanţă din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamantă, respectiv al răspunderii civile delictuale.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. în ceea ce priveşte analiza de către instanţa de apel a acţiunii în răspundere civilă delictuală a pârâtei B..

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale a pârâtei B. deoarece întinderea prejudiciului invocat nu ar fi fost dovedită.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că penalităţile de întârziere sunt calculate în temeiul art. 7.1 din contractul nr. x/c/2017 pentru perioada 13.05.2021-28.04.2023, reprezentând serviciile de depozitare a mărfii în perioada 28.09.2018-13.05.2021.

Analizând facturile de penalităţi, instanţa de apel a reţinut că o parte din penalităţi au fost facturate în temeiul unui alt contract, respectiv 17/C/2021, iar din borderoul anexat facturilor invocate de reclamantă rezultă că nu toate penalităţile de întârziere sunt calculate pentru serviciile de depozitare prestate în perioada 28.09.2018-13.05.2021, pentru produsul petrolier ce a făcut obiectul actelor administrative anulate.

Totodată, s-a mai reţinut că în perioada 28.09.2018-13.05.2021 reclamanta a emis câte două facturi în fiecare lună, respectiv una pentru servicii de depozitare iar alta penalităţi de întârziere, astfel că emiterea unor noi penalităţi de întârziere pentru aceleaşi servicii de depozitare în perioada 13.05.2021-28.04.2023, ar fi nelegală.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, în mod just a aplicat dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului privind raporturile juridice dintre cele două părţi şi reţinând că nu este îndeplinită una din condiţiile cumulative, respectiv existenţa şi întinderea prejudiciului, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B..

Criticile privind durata contractelor de prestări servicii depozitare încheiate cu pârâta B. şi conţinutul facturilor invocate de reclamantă vizează situaţia de fapt şi interpretarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În consecinţă, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

De asemenea, criticile privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. pe motiv că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor, din oficiu, administrarea probei cu expertiză contabilă pentru dovedirea prejudiciului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Instanţa supremă subliniază că potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat.

Drept urmare, se constată că instanţa de apel nu a încălcat principiul rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin raportare la art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat potrivit facturii fiscale nr. x din 28.08.2024 emise de Cabinet Avocat C. şi extrasului de cont emis în data de 14.05.2025 de D..

În consecinţă, constatând că recurentei-reclamante i-a fost respinsă calea extraordinară de atac şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte B. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie obligată recurenta la plata către intimată a sumei de 6.000 Euro, în echivalentul în RON, la cursul BNR de la data plăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 114 LP din 8 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească intimatei-pârâte B. suma de 6.000 Euro, în echivalentul în RON de la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2025.