Territorial Jurisdiction Conflict for Judicial Auxiliary Staff Labor Claims: Applicability of Mandatory Competence for Courts as Parties

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 mai 2024 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor pe baza unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 la zi şi în continuare; obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile băneşti cuvenite reclamanţilor stabilite pe baza unei valori de referinţă sectorială VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi drepturile băneşti achitate efectiv acestora, începând cu data de 01.01.2018 la zi şi în continuare, actualizate în raport cu indicele de inflaţie; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra diferenţelor de drepturi băneşti cuvenite reclamanţilor, de la data scadentei fiecărei obligaţii de plată lunare până la data plăţii efective a drepturilor restante actualizate.

Prin sentinţa civilă nr. 2209 din 28.11.2024, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Olt.

În esenţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, fiind supus dispoziţiilor Codului muncii şi că potrivit art. 269 din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023, reclamanţii aveau un drept de opţiune între mai multe instanţe: fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul/reşedinţa, fie în care era situat locul de muncă.

În privinţa domiciliului, instanţa a constatat că aceştia nu au invocat şi nici dovedit că au domiciliul/reşedinţa în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, ci în judeţele Gorj, Olt, Neamţ şi Teleorman unde se puteau adresa instanţei competente conform normei de drept comun.

Instanţa a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 127 C. proc. civ., având în vedere că în primul rând aceste dispoziţii sunt aplicabile atunci când partea ar fi, în lipsa acestora, constrânsă a se adresa instanţei unde activează ca angajat, or, în cauză având în vedere adresele de domiciliul şi/sau reşedinţă ale reclamanţilor, aceştia puteau şi trebuiau să se adreseze instanţelor competente din respectivele judeţe, ceea ce exclude prin ipoteză incidenţa articolului indicat. Totodată, instanţa a apreciat că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. nu este aplicabil

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. de dosar x/2024

Prin sentinţa civilă nr. 181 din 11 martie 2025, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Olt, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex încadrat în activitate la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

A mai reţinut că dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. care reglementează competenţa facultativă se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Totodată, a arătat instanţa că acţiunea introductivă a fost formulată de mai mulţi reclamanţi personal de specialitate, fiind îndeplinite condiţiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

A mai reţinut că reclamanţii aveau alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, astfel că au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmboviţa, instanţă care îndeplineşte cerinţele prevăzute de legiuitor.

Prin urmare, a reţinut instanţa că Tribunalul Olt nu poate fi competent din punct de vedere teritorial să judece prezenta acţiune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Olt, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă fiind reciproce şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Nici una din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, reclamanţii având calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex încadrat în activitate la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

Pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, instanţa supremă va avea în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., dispoziţii legale care reglementează competenţa facultativă de soluţionare a litigiilor în care părţile au calitatea de judecător sau de instanţă de judecată, fie că sunt reclamanţi sau pârâţi.

În conformitate cu aceste dispoziţii legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau împotriva unei instanţe de judecată, competenţa de soluţionare aparţine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, "competenţa facultativă are caracter de noutate în legislaţia procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparţialitate şi de obiectivitate necesar soluţionării cauzelor în conformitate cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la "o instanţă independentă şi imparţială".

Prin dispozitivul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a stabilit că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluţie care a fost reflectată în alin. (2)1 al art. 127 din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Bucureşti, instanţă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, competent să soluţioneze litigiul, astfel că instanţa competentă să judece cauza se stabileşte în raport de noţiunea extinsă pe care Curtea Constituţională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând şi instanţa de judecată, în scopul asigurării imparţialităţii obiective.

În temeiul textelor de lege mai sus menţionate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa, instanţă judecătorească aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2025.