Corporate director liability for omitted recovery actions: prescription suspension under Art. 2532(3) Civil Code for administrative relations

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 35.728,66 RON reprezentând despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective. De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 C. civ., însă, reclamanta a considerat că, în speţă, sunt relevante şi dispoziţiile legale care reglementează raporturile dintre o societate şi administratorii săi, respectiv directorul general al acesteia, sens în care a indicat dispoziţiile art. 72, art. 1441 alin. (1), art. 1442 alin. (1) şi (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 28.05.2020, verificându-şi competenţa, instanţa a constatat că a fost sesizată cu o acţiune prin care o societate a chemat în judecată directorul general care are atribuţii de administrare, sens în care a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 şi art. 119 C. proc. civ., nefiind vorba de pretenţii rezultate din raporturi de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând desfiinţarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1664/2021 din 11 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. şi a respins cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2523 şi art. 2528 C. civ., precum şi art. 2532 pct. 3 C. civ. privitor la suspendarea prescripţiei extinctive. Totodată, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia nr. 1070 din 10 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a reţinut că, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, instanţa de apel s-a raportat în mod greşit doar la momentul comunicării adresei din partea CASMB, care este terţ faţă de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel şi temeiul de drept al acţiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat.

Prin urmare, a statuat că, în rejudecare, instanţa de apel urmează să analizeze soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina şi a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Totodată, în ceea ce priveşte apărarea pârâtului invocată în recurs în legătură cu calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, Înalta Curte a reţinut că aceasta reprezintă o chestiune ce a fost deja tranşată de prima instanţă, nefiind atacată cu apel şi recurs, astfel încât această dezlegare a dobândit autoritate de lucru judecat.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă la 27 iulie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin decizia civilă nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 631/11.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. şi în consecinţă:

- a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 35.479,56 de RON, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume începând cu data de 18.10.2019 şi până la data plăţii efective a debitului datorat;

- a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1772,38 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la aceeaşi instanţă de apel sau la prima instanţă învestită.

Susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că instanţa în mod eronat a apreciat că, în cauză, a operat suspendarea prescripţiei dreptului material la acţiune împotriva pârâtului grefat pe dispoziţiile art. 2528 alin. (3) C. civ.

Detaliind, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă nu a invocat la fond, în cursul cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 2532 pct. 3 din C. civ. care reglementează cazul de suspendare între cel care administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, precizând că nici în cuprinsul cererii de apel nu a susţinut suspendarea termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune grefat pe art. 2528 alin. (3), invocând doar art. 2524 C. civ. care reglementează altă instituţie juridică.

Cu toate acestea, însă, recurentul arată că, acţionând ca un veritabil apărător al apelantei, instanţa de control judiciar a apreciat că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 2528 alin. (3) C. civ., sens în care a evocat anumite considerente din decizia atacată, apreciate ca fiind relevante.

Totodată, a conchis că, în realitate, prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă de la data de 20.11.2014, data emiterii adresei răspuns nr. 31331 T comunicată de către Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti intimatei-pârâte A. S.A., împlinindu-se la data de 20.11.2017.

În acest sens, a învederat că instanţa de control judiciar a omis a valorifica prevederile art. 2535, art. 2512 şi art. 2513 C. civ., susţinând că suspendarea prescripţiei putea fi invocată numai de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere şi că prescripţia poate fi opusă numai de către cel în folosul căruia curge şi numai în faţa primei instanţe, prin întâmpinare sau cel târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Mai mult decât atât, afirmând că indemnizaţiile pentru incapacitate de muncă au fost achitate în perioada ianuarie 2013- iulie 2013, iar cererea către C.A.S.M.B. a fost depusă în data de 21.05.2014, în opinia recurentului, conducerea societăţii trebuia să cunoască faptul că s-a depăşit termenul legal de 90 zile şi să procedeze conform art. 254 din Codul muncii, context în care aminteşte faptul că a încheiat contractul de mandat cu societatea în anul 2015.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de control judiciar în mod eronat a reţinut existenţa faptei ilicite în sarcina recurentului B., raportându-se la elemente care excedează limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată.

Detaliind, recurentul arată că, aşa cum în mod corect reţine instanţa de control judiciar, cererea de chemare în judecată are ca obiect atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B. pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, în temeiul art. 72, 144, 152 alin. (1) şi 155 din Legea nr. 31/1990, apelanta-reclamantă arătând că faptele ilicite săvârşite de către intimatul-pârât constau în omisiunea de a efectua demersuri pentru tragerea la răspundere a angajaţilor responsabili de nerecuperarea unor sume şi de a sesiza consiliul de administraţie în acest sens.

Totodată, reiterând descrierea faptei ilicite din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât susţine că, în descrierea acesteia, reclamanta nu invocă împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru atragerea răspunderii persoanelor responsabile de depunerea tardivă a declaraţiilor 112, ca fiind temeiul juridic al răspunderii pârâtului-recurent, ci doar faptul că acesta nu a efectuat demersuri pentru recuperarea sumei de 35.728,66 RON de la persoanele responsabile.

Mai arată că fapta, aşa cum a fost analizată de către instanţa de apel, respectiv că pârâtul-recurent nu a luat măsurile necesare pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile în termenul general de prescripţie, a fost menţionată prima dată în cererea de apel, nefiind amintită în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, afirmă că abia prin apelul soluţionat prin decizia nr. 40 din data de 16.01.2023, ce face obiectul recursului pendinte, reclamanta-apelantă a făcut trimitere, în mod neechivoc, la răspunderea pârâtului-intimat pentru neluarea măsurilor legale în termenul general de prescripţie, respectiv neinformarea Consiliului de Administraţie de existenţa prejudiciului.

Or, în acest context, recurentul apreciază că instanţa de apel nu trebuia să ia în dezbatere aceste aspecte, ci trebuia să respecte limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum), sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Susţinând, aşadar, că, în apel, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi nici cauza cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că instanţa de prim control judiciar era obligată să se limiteze doar la motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea, însă, în opinia recurentului, instanţa de control judiciar a devenit un veritabil apărător al reclamantei, inclusiv în analiza instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect atragerea răspunderii persoanelor responsabile de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B., sens în care reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante.

În continuare, recurentul arată că, în contradicţie cu cele reţinute de către instanţa de control judiciar, principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 C. proc. civ. nu permite instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri grefate pe răspunderea contractuală să analizeze îndeplinirea termenului de prescripţie a acţiunii în răspunderea patrimonială a salariaţilor responsabili de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B. pentru că, pe de o parte, nu a fost învestită cu acest aspect prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, această analiză se poate realiza doar în contradictoriu cu persoanele susceptibile a fi culpabile de depunerea cu întârziere, cu respectarea principiilor care guvernează judecata (contradictorialitate, oralitate, publicitate), în opinia recurentului, prescripţia putând fi stabilită doar în cadrul unui proces derulat în contradictoriu cu persoanele în beneficiul cărora operează, respectiv salariaţii responsabili de depunerea cu întârziere a cererii.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de control judiciar în mod eronat a reţinut, în cauză, existenţa prejudiciului.

Evocând anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante, recurentul afirmă că, atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în analiza acestei condiţii a răspunderii contractuale, instanţa de control judiciar acţionează ca un veritabil apărător al reclamantei, formându-şi convingerea intimă asupra certitudinii prejudiciului doar pe faptul că pârâtul nu a contestat valoarea prejudiciului, fără a observa că pârâtul, pe de o parte, chiar a contestat valoarea prejudiciului, iar, pe de altă parte, că acesta a contestat existenţa răspunderii contractuale, implicit, şi componenta prejudiciului.

Astfel, potrivit afirmaţiilor recurentului, instanţa de apel a omis să observe, pe de o parte, că cererea formulată de către reclamantă la C.A.S.M.B. este pentru suma de 30.731 RON, şi nu pentru 35.479,56 RON, iar, pe de altă parte, deşi suma de 35.479,56 RON se referă la indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă ce au fost plătite de către reclamantă în baza certificatelor de concediu medical aferente perioadei martie 2013- iulie 2013, la dosarul cauzei nu sunt dovezi/înscrisuri din care să rezulte că aceste sume au fost achitate.

În continuare, recurentul a învederat că, uzând de prezumţii şi fără să solicite depunerea la dosarul cauzei a certificatelor medicale şi a dovezilor de plată a sumei de 35.479,56 RON către beneficiari, precum şi înregistrarea creanţei în contabilitatea societăţii la nivelul anului 2015, instanţa de control judiciar apreciază că, prin înscrisurile depuse, reclamanta a făcut dovada că are dreptul la recuperarea sumei de 35.479,56 de RON, cu toate că nu exista niciun înscris care să ateste că avea dreptul la recuperarea sumelor respective.

Totodată, recurentul subliniază că, pentru existenţa prejudiciului în răspunderea subsecventă, cea a pârâtului, reclamanta trebuia să facă dovada existenţei prejudiciului în răspunderea principală, cea a persoanelor responsabile de depunerea cu întârziere a declaraţiei 112, respectiv plata acestor sume cu titlu de concedii medicale către beneficiari, în consonanţă cu prevederile art. 38 şi art. 40 din O.U.G. nr. 158/2005, context în care solicită a se observa că C.A.S.M.B. nu a efectuat o asemenea analiză, constatând doar că termenul de depunere a declaraţiei 112 a fost depăşit. Din această perspectivă, recurentul apreciază că, deşi în materie de răspundere delictuală sau contractuală, practica judiciară relevă că pagubele trebuie să fie o consecinţă directă a faptei păgubitoare, în speţă, prejudiciul nu este unul direct.

Totodată, recurentul subliniază că, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 4/27.03.2013 anexată cererii de chemare în judecată, aceste creanţe au fost preluate de la un terţ, de la Complexul Energetic Oltenia, prin încheierea unui contract de novaţie având ca obiect schimbarea debitorului C. S.A. cu A. S.A., pentru o creanţă în cuantum de 28.709.475 RON. În acest context, revenind la temeiul răspunderii contractuale, respectiv contractul de mandat nr. x/12.03.2015, recurentul a susţinut că nu există niciun document din care să rezulte că, odată cu preluarea funcţiei de director general, a preluat în gestiune şi creanţa în cuantum de 35.479,56 de RON.

Faţă de cele expuse mai sus, recurentul apreciază că prejudiciul nu este unul cert, inacţiunea pârâtului nefiind de natură să cauzeze pierderea unei şanse de a o obţine un avantaj, respectiv suma de 35.479,56 RON, atâta vreme cât instanţa de fond nu a desfăşurat o analiză concretă bazată pe înscrisuri, din care să rezulte că cererile depuse la C.A.S.M.B. aveau vocaţia de a fi admise dacă erau depuse în termenul legal, cu atât mai mult cu cât inclusiv C.A.S.M.B. atestă că cererile nu sunt însoţite de documente justificative.

Or, în condiţiile în care din adresa răspuns nr. 31331T emisă de C.A.S.M.B. rezultă că cererea nu a fost însoţită de documentele justificative (certificatele de concediu medical sau documentele contabile din care să rezulte plata sumei de 35.479,56 RON către beneficiari-salariaţi şi înregistrarea creanţei în contabilitatea instituţiei), iar, în cauză, reclamanta nu a depus aceste documente pentru a dovedi temeinicia cererii, recurentul arată că nu înţelege care sunt probele pe baza cărora instanţa de control judiciar a stabilit că reclamanta are dreptul să recupereze suma de 35.479,56 de RON.

Susţinând că, aşa cum atestă art. 1532 C. civ., prejudiciul poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului, recurentul conchide că, în speţă, pretinsul prejudiciu, în cuantum de 35.479,56 RON, a fost înregistrat în contabilitatea instituţiei ca şi creanţă de recuperat, după formularea cererii de chemare în judecată, în balanţa de verificare depusă odată cu cererea de chemare în judecată, fiind individualizată doar suma de 4.848,56 RON, sumă care nu a fost solicitată spre decontare către C.A.S.M.B.

În continuare, printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a susţinut că, în mod eronat instanţa a reţinut că există legătură de cauzalitate între inacţiune şi pretinsul prejudiciu, învederând că reclamanta şi-a fundamentat existenţa prejudiciului pe pierderea şansei de a recupera suma ce face obiectul cererii de chemare în judecată, iar, aşa cum a reţinut Înalta Curte, termenul de prescripţie de 3 ani, de atragere a răspunderii salariaţilor responsabili, curge de la data de 10 noiembrie 2014, iar de la data de 25 octombrie 2017 începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani în care poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtului.

Aşadar, raportându-se la raţionamentul instanţei şi la cele evidenţiate mai sus, recurentul arată că termenul de prescripţie pentru atragerea răspunderii salariaţilor vinovaţi de depunerea cu întârziere a cererii adresate C.A.S.M.B. se împlineşte la data de 10 noiembrie 2017, după 15 zile de la revocarea mandatului pârâtului (25 octombrie 2017), astfel încât, în aceste condiţii, pierderea şansei de a evita paguba produsă în patrimoniul societăţii se datorează culpei reclamantei prin noile organe de conducere, aceasta neputându-se prevala de propria culpă pentru a valorifica un drept.

Mai mult decât atât, în accepţiunea recurentului, sumele ce fac obiectul prezentei cauze au caracter fiscal, sens în care a invocat o decizie de speţă (233/13.02.2018 a Curţii de Apel Galaţi), precum şi concluziile Comisiei pentru aplicarea unitară a prevederilor legale aplicabile în activitatea Curţii de Conturi nr. 2/6.03.2019, context în care, apreciind că, fiind supuse unui termen special de prescripţie de 5 ani, acest termen se împlinea în anul 2018.

În continuare, recurentul susţine că, din analiza probelor existente la dosarul cauzei, se poate observa că reclamanta nu a iniţiat niciun demers pentru recuperarea sumelor de la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale în termenul de prescripţie de 5 ani sau pentru recuperarea presupusului prejudiciu de la persoanele responsabile, ambele termene de prescripţie pentru aceste demersuri împlinindu-se după revocarea sa din funcţie.

Concluzionând, recurentul arată că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între inacţiunea pârâtului şi generarea prejudiciului în patrimoniul reclamantei, pe de o parte pentru că, după revocarea mandatului, reclamanta avea posibilitatea de a acţiona, iar, pe de altă parte, acest impediment de ordin juridic, respectiv intervenirea prescripţiei, nu a fost constatat de către o instanţă de judecată.

În plus, în opinia recurentului, instanţa învestită cu soluţionarea prezentei cauze nu putea stabili că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru recuperarea sumelor de la persoanele responsabile, pentru că această chestiune se putea stabili doar în contradictoriu cu respectivele persoane, prescripţia fiind o instituţie de ordine privată.

Evocând în continuare argumentele instanţei de apel în combaterea tezei mai sus amintite, recurentul precizează că A. S.A. este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acţiuni, administrată în sistem unitar de un Consiliu de Administraţie compus din 5 membri, conform art. 19 alin. (1) din Actul Constitutiv al societăţii.

De asemenea, arată că art. 1442 alin. (4) din Legea 31/1990, la care face referire instanţa de control judiciar, reglementează obligaţiile administratorilor (cei 5 administratori ai C.A.), nicidecum obligaţiile Directorului General, calitate deţinută de recurent în baza contractului de mandat nr. x/12.03.2015.

În continuare, susţine că, şi dacă s-ar admite că recurentul deţinea calitatea de administrator, prevederile art. 1442 alin. (4) din Legea 31/1990 sunt inaplicabile în speţă, având în vedere că legiuitorul reglementează răspunderea administratorului în funcţie şi solidaritatea acestuia cu predecesorii săi, nicidecum răspunderea predecesorilor şi solidaritatea acestora cu administratorul în funcţie.

Or, având în vedere că termenul de prescripţie privind dreptul material la acţiune în răspunderea persoanelor responsabile de depunerea tardivă a declaraţiei la C.A.S.M.B. nu s-a împlinit în mandatul recurentului-pârât, ci în mandatul următorului administrator, la data de 10 noiembrie 2017, după 15 zile de la revocarea mandatului pârâtului (25 octombrie 2017) şi având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată împotriva persoanei care deţinea funcţia de administrator la data împlinirii termenului de prescripţie, în accepţiunea recurentului, nu sunt aplicabile prevederile art. 1442 alin. (4) din Legea 31/1990, care reglementează solidaritatea dintre administratori.

În ceea ce priveşte solidaritatea prevăzută de art. 1443 C. civ., recurentul susţine că instanţa este din nou într-o gravă eroare juridică, întrucât textul citat în motivarea hotărârii se referă strict la debitorii solidari obligaţi în cadrul unei obligaţii civile, fiind vorba de regimul juridic al obligaţiilor solidare privite din punctul de vedere al garantării unei creanţe.

În altă ordine de idei, arată că, şi dacă instanţa ar fi invocat prevederile art. 1446 C. civ., care stipulează că solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel, textul de lege tot nu se grefa pe situaţia premisă din prezenta cauza, având în vedere că, pentru a opera solidaritatea, ar fi fost necesar ca recurentul să exercite aceleaşi atribuţii de serviciu concomitent cu persoana care i-a urmat în funcţie, ceea ce nu era cu putinţă.

În schimb, potrivit afirmaţiilor recurentului, solidaritatea prevăzută de art. 1446 C. civ. poate opera în cazul celor 5 administratori care compun Consiliul de Administraţie şi care şi-au încălcat obligaţiile de supraveghere a directorului general, prevăzute la art. 20 alin. (2) lit. d) din Actul Constitutiv şi în consonanţă cu cele reţinute de către instanţa de fond/Tribunalul Bucureşti.

În încheiere, faţă de toate aspectele menţionate, recurentul-pârât reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la aceeaşi instanţă de apel sau la prima instanţă învestită.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8, art. 483 şi art. 485 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 496 alin. (2) şi 497 din acelaşi cod, precum şi pe actele normative evocate în motivarea recursului.

La 18 mai 2023, intimata-reclamantă a formulat în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, nul sau ca nefondat, excepţiile invocate fiind respinse de Înalta Curte la termenul de judecată stabilit în cauză.

Totodată, intimata-reclamantă a arătat că, în opinia sa, doar la punctul 1 sunt indicate veritabile critici de nelegalitate, iar la punctele 2-4 sunt critici de fond, de netemeinicie a deciziei recurate.

De asemenea, a solicitat a se reţine faptul că, prin prezenta cerere de recurs, se reiau aceleaşi apărări deja respinse prin decizia de casare 1070/10.05.2022 în ceea ce priveşte calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, iar criticile cu privire la prescripţie sunt deopotrivă neîntemeiate şi nelegale pentru că se încalcă autoritatea de lucru judecat raportat la considerentele de la pagina 5 din decizia de casare mai sus amintită.

Prin urmare, intimata apreciază că, în rejudecare, instanţa de apel a analizat soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B. pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat şi a examinat şi a răspuns criticilor invocate în apel, conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Tot în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, intimata a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect necesitatea analizării prevederilor art. 2532 pct. 3 din C. civ., acest caz de suspendare a cursului prescripţiei fundamentându-se pe natura specială a raporturilor de administrare, fiind invocat de reclamantă în sensul că numai după revocarea pârâtului din funcţia de director, la data de 25.10.2017, a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere.

Prin urmare, arată că acestea au fost considerentele pentru care în mod corect instanţa de apel a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată.

Cu privire la punctele 2-4 din cererea de recurs, intimata solicită a se avea în vedere că sunt invocate aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, fiind aduse chiar elemente noi în acest stadiu procesual, respectiv faptul că reclamanta niciodată nu a invocat incidenţa prescripţiei faţă de persoanele care au depus tardiv declaraţiile 112, ceea ce înseamnă că, practic, recurentul condiţionează admisibilitatea prezentei acţiuni de constatarea, în prealabil, a incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de persoanele angajate din cadrul societăţii, angajate pe bază de contract individual de muncă.

Totodată, intimata arată că, dincolo de faptul că recurentul nu indică, în concret, din ce text de lege rezultă obligaţia de a urma respectiva procedură prealabilă, acesta nu a invocat respectivele apărări prin întâmpinarea depusă la cererea de apel din primul ciclu procesual.

De asemenea, intimata învederează că niciodată nu a schimbat obiectul acţiunii judecătoreşti, iar din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1350 din C. civ., art. 72 şi art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea civilă contractuală şi răspunderea administratorilor unei societăţi, instanţa de apel a reţinut că, pentru a se angaja acest tip de răspundere, este necesară întrunirea cumulativă a faptei ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie asumată prin contractul de mandat, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii, existenţa unui prejudiciu patrimonial şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, iar din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea obligaţiei trebuie să dovedească existenţa ei, sarcina de a proba executarea revenindu-i debitorului.

În continuare, intimata a evocat ceea ce a statuat instanţa de apel cu privire la faptele ilicite imputate recurentului-pârât şi a celorlalte elemente necesare pentru a se angaja acest tip de răspundere, arătând şi ceea ce s-a reţinut din probatoriul administrat, iar în încheiere a conchis în sensul că, în privinţa punctelor 2-4 din cererea de recurs sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

La 12 iunie 2023, recurentul-pârât, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţia inadmisibilităţii/nulităţii cererii de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., precum şi dispozitivul Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în ceea ce priveşte fondul cererii de recurs, a arătat că menţine toate argumentele invocate în cuprinsul acesteia şi că înţelege să nu răspundă argumentelor invocate de către intimată în cuprinsul întâmpinării, având în vedere că acestea nu se circumscriu motivelor de recurs, ci unor elemente exterioare acestora.

În cauză, în baza rezoluţiei din 13 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată la 19 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care membrii completul iniţial învestit au declarat că se abţin.

Ca urmare a admiterii declaraţiei de abţinere, s-a procedat la repartizarea aleatorie a dosarului, iar prin rezoluţia din 12 octombrie 2023, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 23 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Având în vedere că, în şedinţă publică, apărătorul recurentului-pârât a invocat excepţia de ordine publică a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată raportat la prevederile art. 254-255 din Codul muncii, întrucât are calitate de salariat, se cuvine amintit faptul că, aşa cum s-a reţinut şi în decizia de casare nr. 1070/10.05.2022, calificarea raportului juridic dintre părţi, ca rezultând dintr-un contract de mandat iar nu un contract de muncă, a fost deja tranşată de prima instanţă şi întrucât această chestiune nu a fost atacată cu apel şi recurs, dezlegarea a dobândit autoritate de lucru judecat între părţi în prezentul litigiu, motiv pentru care nu mai poate fi reţinută în analiză în cadrul acestui recurs.

Procedând la analiza primei critici din cererea de recurs, prin care recurentul-pârât susţine aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că, în cauză, ar fi operat suspendarea prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta întrucât intimata-reclamantă nu ar fi invocat nici la fond şi nici în apel suspendarea termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, grefat pe dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare între cel care administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, Înalta Curte reţine că, în realitate, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 2532 pct. 3 din C. civ., şi nu la art. 2528 alin. (3) C. civ., aşa cum a indicat, eronat, recurentul.

Totodată, cu privire la această critică, instanţa de recurs reţine că, prin decizia nr. 1070/10.05.2022, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul reclamantei, a reţinut că:

". . . . . . . . . . . . .instanţa de apel, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune s-a raportat în mod greşit doar la momentul comunicării adresei din partea C.A.S.M.B., care este terţ faţă de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel şi temeiul de drept al acţiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat".

Prin urmare, prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina şi a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea C.A. nr. 14/25.10.2017.

Totodată, faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în rejudecare, instanţa de apel era ţinută să dea curs îndrumărilor date prin decizia de casare, în limitele casării, ansamblu de argumente invocate de recurentul-pârât cu privire la chestiunea prescripţiei fiind contrare îndrumărilor obligatorii date de instanţa supremă prin decizia de casare din primul ciclu procesual.

Cum, prin decizia de casare, s-a reţinut că răspunderea directorilor societăţii pe acţiuni, la fel ca şi cea a administratorilor, este guvernată de regulile mandatului, dar şi că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel nu a dezvoltat argumentele din care să rezulte motivul înlăturării criticii formulate de reclamantă, conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, respectiv 25 octombrie 2017, era firesc în rejudecare, în considerarea naturii speciale a raporturilor de administrare, dar şi a îndrumărilor obligatorii stabilite prin decizia de casare a instanţei supreme din primul ciclu procesual, ca instanţa de apel să analizeze şi incidenţa cauzei de suspendare a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prevăzută de art. 2532 pct. 3 C. civ., o astfel de soluţie fiind antamată prin decizia de casare.

În altă ordine de idei, chiar dacă reclamanta nu a invocat această cauză de suspendare, Înalta Curte subliniază că, odată invocată excepţia relativă a prescripţiei extinctive, instanţa de judecată legal învestită cu această apărare este îndreptăţită şi obligată să examineze chiar şi din oficiu, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., ansamblul regulilor legale incidente cu privire la termenul şi cursul prescripţiei, stabilind momentul când a început să curgă acest termen, dacă sunt incidente cauze de suspendare ori de întrerupere şi să determine motivat dacă şi când s-a împlinit termenul de prescripţie, neputându-se susţine că aceste reguli ori instituţii juridice vor fi analizate doar dacă părţile le invocă. Aşadar, odată invocată prescripţia în condiţiile legii, ea trebuie analizată în ansamblul regulilor sale componente, iar nu fragmentat.

Cu alte cuvinte, instanţa nu putea să nu examineze în ce măsură exercitarea funcţiei de director a pârâtului a determinat amânarea începutului cursului prescripţiei, prin raportare la natura specială a raporturilor de administrare, la dispoziţiile art. 2532 pct. 3 C. civ. dar şi la considerentele obligatorii ale instanţei de casare cuprinse în decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual.

Nu se poate primi critica privind pretinsa omisiune a instanţei de apel a de a valorifica dispoziţiile art. 2535 C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a examinat posibilitatea ca reclamanta să facă acte de întrerupere până la momentul revocării mandatului pârâtului şi a conchis că abia la data adoptării hotărârii de revocare apelanta a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, o astfel de constatare fiind în acord cu exigenţele art. 2535 C. civ., conform cărora suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere. Or, de vreme ce a concluzionat că reclamanta a fost în măsură să facă acte de întrerupere numai de la momentul cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea abia de la data revocării mandatului pârâtului, instanţa de apel a pronunţat o soluţie în acord cu prevederile legale cuprinse în art. 2535 C. civ.

Cât priveşte pretinsa omisiune a valorificării dispoziţiilor art. 2512 şi art. 2513 C. civ., Înalta Curte reţine că aceste norme din C. civ. reglementează invocarea prescripţiei de partea interesată, respectiv momentul până la care se poate invoca prescripţia. Or, în condiţiile în care nimeni nu a pus la îndoială interesul recurentului în a invoca această instituţie juridică, nefiind nici decăzut din dreptul de a o invoca, critica este lipsită de pertinenţă, mai ales că, în primul ciclu procesual atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au valorificat prescripţia plecând de la premisa că aceasta a fost invocată în termen, aspect necontestat de niciuna dintre părţi pe parcursul procesului.

În altă ordine de idei, nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului în sensul că, în realitate, în speţa de faţă, prescripţia dreptului material la acţiune curge de la data de 20.11.2014, data emiterii adresei C.A.S.M.B., deoarece, prin decizia de casare nr. 1070/10.05.2022, Înalta Curte a statuat deja cu autoritate de lucru judecat faptul că, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel s-a raportat greşit doar la momentul comunicării adresei C.A.S.M.B. care este terţ faţă de raportul juridic litigios.

Totodată, trimiterea făcută dispoziţiile art. 254 din Codul muncii nu poate fi luată în considerare în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de mandat iar nu dintr-un contract de muncă a fost deja tranşată de prima instanţă cu autoritate de lucru judecat.

În concluzie, reţinând că instanţa de apel nu a depăşit limitele casării, afirmaţia recurentului, potrivit căreia instanţa şi-a depăşit atribuţiile, acţionând ca un veritabil apărător al reclamantei, se dovedeşte a fi lipsită de temei.

Cât priveşte critica prin care recurentul susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a respectat limitele efectului devolutiv al apelului şi nici nu trebuia să permită schimbarea cauzei în apel, întrucât s-a raportat la elemente care exced limitelor învestirii prin cererea de chemare în judecată, cum ar fi răspunderea pârâtului pentru neluarea măsurilor legale, în termenul legal de prescripţie, împotriva persoanelor responsabile de depunerea tardivă a cererii la C.A.S.M.B., la care reclamanta a făcut trimitere abia prin apel, nefiind supus judecăţii la prima instanţă, Înalta Curte constată că nici această susţinere nu este fondată.

Astfel din lectura cererii de chemare în judecată rezultă că fapta imputată pârâtului-recurent şi pentru care s-a solicitat obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs este aceea de a nu lua măsurile legale pentru antrenarea răspunderii persoanelor vinovate de neformularea în termenul legal a cererii adresate CASMB şi de nu a informa consiliul de administraţie despre această neregulă constatată.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)"

Având în vedere că ipoteza normei are caracter disjunctiv, fiind permisă invocarea în faţa instanţei de apel a motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă sau a unor motive, mijloace de apărare şi dovezi noi, arătate în motivarea apelului ori prin întâmpinare, rezultă, aşadar, că potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinarea la apel depuse în termen, pot fi invocate motive şi apărări noi.

Or, în analiza făcută, curtea de apel nu a făcut altceva decât să judece în acord cu ipoteza normativă aplicabilă în prezenta cauză, prevăzută de sintagma "sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Totodată, interpretarea sistematică a prevederilor art. 478 C. proc. civ., în ansamblul său, impune concluzia că motivele noi invocate în apel nu pot echivala cu motive noi de fapt în susţinerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că modificarea cauzei cererii este posibilă doar în condiţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Or, faptul că, prin cererea de apel, reclamanta a subliniat că fapta omisivă a pârâtului de neluare a măsurilor legale pentru atragerea răspunderii persoanelor responsabile în termenul general de prescripţie, împotriva angajaţilor care aveau atribuţii în acest sens, nu constituie o modificare a acţiunii şi nici o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ci un motiv (argument) suplimentar pentru a evidenţia caracterul cert al prejudiciului astfel produs şi care nu mai putea fi reparat prin antrenarea răspunderii persoanelor vinovate în mod direct de cauzarea lui. Prin urmare, examinarea acestor argumente suplimentare, în legătură cu certitudinea prejudiciului invocat şi care s-a solicitat a fi reparat, invocate de către reclamantă în apel, în nu echivalează cu nici cu o schimbare a a obiectului ori a cauzei juridice a acţiunii în apel şi nici cu o încălcare a limitelor efectului devolutiv de către instanţa de apel.

Cât priveşte criticile prin care se susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut existenţa prejudiciului în cauză, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului cu privire la caracterul cert al prejudiciului nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate şi stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanţă asupra caracterului cert al prejudiciului, aspecte incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Nici criticile referitoare la aprecierea pretins eronată a instanţei de apel cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate între inacţiunea imputată pârâtului-recurent şi prejudiciul încercat şi solicitat a fi reparat nu pot fi primite atâta vreme cât recurentul se raportează tot la chestiuni de temeinicie şi la probele existente la dosarul cauzei.

În altă ordine de idei, argumentele referitoare la caracterul fiscal al sumelor ce fac obiectul cauzei pentru care termenul de prescripţie ar fi de 5 ani nu influenţează stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta constând în inacţiunea/omisiunea pârâtului şi prejudiciul produs, întrucât, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, expirarea celor două termene de prescripţie după data revocării din funcţie a pârâtului nu este de natură a-l absolvi de vinovăţie pe pârât care răspunde solidar cu succesorul său.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că în mod eronat instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, potrivit susţinerilor recurentului, reglementează obligaţiile administratorilor şi solidaritatea între aceştia, nicidecum obligaţiile directorului general, instanţa supremă constată că, deşi formal aceste critici sunt fondate, ele nu sunt de natură a afecta legalitatea deciziei instanţei de apel prin care s-a dispus antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului.

În acest sens, Înalta Curte observă că intimata este o societate pe acţiuni administrată în sistem unitar, al cărei regim juridic intră sub incidenţa de reglementare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare iar conform art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general, iar potrivit art. 1431 din aceeaşi lege directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie.

Este adevărat că, în acord cu prevederile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Prevederile art. 1371 alin. (3), ale art. 1441, 1443, 1444, 150 şi ale art. 15312 alin. (4) se aplică directorilor în aceleaşi condiţii ca şi administratorilor."

Se poate observa că, în acord cu aceste dispoziţii, reglementând răspunderea şi obligaţiile directorilor, legea nu face trimitere şi la prevederile art. 1442 alin. (4) din acelaşi act normativ - Legea nr. 31/1990 - referitoare la responsabilitatea solidară a administratorilor cu predecesorii lor în ipoteza în care, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar. Or, instanţa de apel a reţinut incidenţa acestor prevederi legale, cuprinse în art. 1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, deşi pârâtul nu a deţinut funcţia de administrator al societăţii reclamante ci pe aceea de director, observaţia recurentului privitoare la greşita statuare a instanţei de apel privitoare la aplicabilitatea acestor prevederi legale la raportul juridic dedus judecăţii fiind pertinentă.

Cu toate acestea, instanţa supremă constată că acest argument eronat al instanţei de apel, referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 1442 alin. (4) din legea nr. 31/1990 nu a fost folosit pentru a stabili răspunderea contractuală a pârâtului şi pentru a argumenta soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată ci exclusiv pentru a repudia o susţinere invocată în apărare de către pârât.

Pe cale de consecinţă, deşi această alegaţie a instanţei de apel este eronată, întrucât dispoziţiile art. 1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 referitoare la solidaritatea răspunderii administratorilor, nu sunt aplicabile şi directorilor, cu toate acestea, critica astfel formulată nu este de natură a reliefa nelegalitatea hotărârii instanţei de apel.

În contextul în care, în litigiul dedus judecăţii, nu s-a pus problema antrenării răspunderii solidare a mai multor directori succesivi, ci a responsabilităţii contractuale a pârâtului pentru propriile fapte omisive săvârşite, în dezacord cu obligaţiile ce îi reveneau conform contractului dar şi a prevederilor art. 152 alin. (1) teza I şi art. 1441 alin. (4) din aceeaşi Lege nr. 31/1990, fapte care au fost de natură a consolida definitiv un prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, această argumentaţie eronată a instanţei de apel se încadrează în sfera considerentelor supraabundente iar nu a celor decisive ori decizorii care susţin temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate, de antrenare a răspunderii civile a pârâtului.

Este de observat în acest sens că, în examinarea ambelor fapte imputate pârâtului - neluarea măsurilor legale de antrenare a răspunderii persoanelor vinovate în mod direct de producerea prejudiciului şi respectiv de omisiunea de a sesiza consiliul de administraţie cu privire la neregulile generatoare de pagube constatate - instanţa de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile convenţionale cuprinse în contractul dintre părţi şi pe obligaţiile ce îi reveneau pârâtului, precum şi pe dispoziţiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990 aplicabile şi în cazul directorilor societăţilor pe acţiuni.

Altfel spus, antrenarea răspunderii civile a pârâtului nu s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 1442 din Legea nr. 31/1990, astfel că, eventuala statuare greşită a instanţei de apel, referitoare la incidenţa acestor dispoziţii în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, nu este de natură a afecta legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate pe fondul acţiunii, astfel că nici critica recurentului, întemeiată pe această statuare eronată, nu este în măsură a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul litigiului, aceea de antrenare a răspunderii contractuale a pârâtului.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 40/2023 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2024.