Compensation for joint venture assets under Art. 254 Commercial Code: rejection of property claim absent express restitution clause

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la 1 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume actualizate la data plăţii efective: 2.125.300 RON, reprezentând contravaloarea instalaţiei Centrală de betoane şi Staţie de sortare produse de balastieră şi a construcţiilor edificate pentru buna desfăşurare a activităţii de producţie (clădire parter cu 3 încăperi, 2 bazine decantare, canalizări menajere, canalizări pluviale), edificate pe terenul situat în str. x, Giurgiu, jud. Giurgiu; 353.673 RON, reprezentând diferenţa dintre creanţa existentă la această dată (1.696.349,93 RON) şi creanţa existentă la data 03.09.2014 (data somaţiei prin care pârâtul şi-a manifestat voinţa de a refuza cererea de despăgubiri) - 1.342.677 RON; precum şi a sumei de 689.550 RON reprezentând prejudiciul cauzat prin intrarea în faliment a societăţii - cauzată de neachitarea creanţei - raportat la profitul ce ar fi fost realizat în perioada 2014-2021; baza de calcul fiind profitul realizat în 2014 (114.925 RON).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1530, art. 581 lit. a)., art. 1350, art. 153 C. civ.

Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 3/2023 din 2 februarie 2023, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 430 A din 11 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 3/2023 din 2 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă în dosarul nr. x/2021.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, se apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 254 Codul comercial, art. 981, 970, 1491-1531 C. civ. de la 1864.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 254 Codul comercial, considerând că societatea recurentă nu are niciun drept de proprietate asupra lucrărilor puse în asociaţie, întrucât are calitatea de participant şi, în consecinţă, noţiunea de "participanţi" cuprinsă în art. 254 Codul comercial, se referă la "asociatul participant" şi nu la asociatul administrator şi în niciun caz la toate părţile contractului.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii se apreciază că instanţa de apel a făcut o confuzie între termenul de "participant" în sensul de asociat participant şi "participanţi" în sensul de cocontractanţi, încălcând astfel prevederile art. 254 Codul comercial, potrivit cărora: stipularea expresă a restituirii în natură a bunurilor aduse ca aport priveşte doar pe intimatul Consiliul Local, asociatul participant, iar bunurile/lucrările efectuate de asociatul administrator sunt proprietatea acestuia.

Pornind de la premisa legală a dreptului de proprietate al recurentei asupra investiţiilor/construcţiei, s-a motivat în cererea introductivă şi în apel, de ce acestea nu puteau fi restituite în natură şi de ce nu se impune predarea terenului liber de sarcini la momentul încetării contractului, apărări care însă nu au fost analizate de instanţa de apel.

Chiar şi în situaţia reţinută de instanţa de apel - a obligaţiei existenţei unei clauze privind restituirea în natură, - recurenta consideră că au fost ignorate prevederile art. 254 teza ultimă Codul comercial, potrivit cărora "afară de aceste cazuri drepturile asociaţilor se mărginesc în a li se da cont de lucrările ce au pus în asociaţiune şi de beneficii şi pierderi", iar în lipsa determinării procentuale, se consideră proporţională cu aportul adus.

Or, în speţa de faţă, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a bunurilor, ci contravaloarea lucrărilor efectuate ce a constituit aport în asociere, întrucât Consiliul Local nu beneficia de o cotă de participare nici din beneficii, nici din pierderi, ci de o chirie lunară - art. 3 din contract.

Într-o altă critică, recurenta susţine încălcarea prevederilor art. 1266, 1268 C. civ. şi art. 981, 970, 1523-1531 C. civ. de la 1864.

În acest context, consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1523-1531 C. civ. de la 1864, privind modalităţile de încetare a contractului, dar şi art. 1266, art. 1268, art. 981 şi art. 970 C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor contractului şi la natura bunurilor realizate pe perioada asocierii.

Aşadar, coroborând articolele din Codul comercial şi C. civ. ce reglementează contractul de asociere, încetarea asocierii echivalează cu dizolvarea, dar nu este urmată de lichidare, ci de o reglare de conturi între masa activă şi pasivă, între aporturile asociaţilor şi procentul la beneficii şi pierderi.

În acest sens, s-a considerat că se impune interpretarea contractului cu privire la intenţia părţilor privind situaţia juridică a construcţiilor, având în vedere că acestea au fost realizate în cadrul asocierii, iar scopul era exploatarea lor, însă în contract nu s-a prevăzut expres nici predarea terenului liber de orice construcţii, nici constituirea unui drept de superficie asupra terenului în favoarea recurentei şi nici transferul dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea Consiliului Local, fiind invocată de către reclamantă o argumentare juridică, pe care însă Curtea de Apel nu a analizat-o.

Contractul de asociere nu cuprinde vreo clauză prin care să se prevadă obligaţia societăţii de a preda terenul liber de sarcini la momentul încetării contractului. Drept urmare, interpretând contractul prin prisma art. 1266 şi 1268 C. civ., rezultă că părţile, prin voinţa lor, au considerat că staţiile de betoane şi de sortare produse balastiere sunt construcţii cu caracter definitiv, ce nu ar putea fi restituite în natură la momentul încetării contractului, drept urmare, urmând ca acestea să rămână în proprietatea Consiliului Local, iar societatea să fie despăgubită cu contravaloarea acestora.

Şi în situaţia în care s-ar reţine că nu aceasta a fost intenţia părţilor, legea prevede două opţiuni, respectiv restituirea în natură a bunurilor sau contravaloarea acestora, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, iar în exercitarea acestui drept s-a precizat, în cadrul medierii din 27 iunie 2014, că recurenta este de acord cu eliberarea terenului după plata unei despăgubiri care va fi stabilită de un expert independent şi autorizat, existând autorizaţie de construcţie definitivă pentru staţiile existente. În speţa de faţă, bunurile mobile au fost deja stabilite prin procesele-verbale întocmite în perioada 16-22 septembrie 2014.

În ce priveşte restituirea în natură a construcţiilor edificate şi a staţiilor de betoane şi de sortare, se consideră că acestea nu puteau fi restituite în natură şi nici ridicate întrucât toate bunurile demolate sau desfiinţate erau bunuri imobile prin natura lor şi bunuri imobile prin destinaţie.

De altfel, se susţine că acestea nu mai pot fi restituite, întrucât au fost demolate/desfiinţate în cadrul executării silite, deşi prin sentinţa ce a fost pusă în executare se respinsese cererea de desfiinţare construcţii, iar prin sentinţa ulterioară nr. 2353/20.05.2014 s-a dispus doar ridicarea construcţiilor cu caracter provizoriu.

Aşadar, în situaţia dată, recurenta consideră că, atunci când lucrările autonome cu caracter durabil au fost efectuate în baza unui contract aceasta apreciază că este constructor de bună credinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 581 lit. a) C. civ.

În raport de aceste susţineri, recurenta consideră că este îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

La 4 decembrie 2024, intimatul-pârât MUNICIPIUL GIURGIU prin Primar a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor 254 Codul comercial, art. 981, art. 970, art. 1491- 1531 C. civ. de la 1864.

Astfel, art. 254 Codul comercial, în forma în vigoare la data semnării contractului de asociere prevede:

"Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune chiar dacă au fost procurate de dânşii. Cu toate acestea, întrucât priveşte raporturile lor între dânşii, asociaţii pot să stipuleze că lucrurile ce au adus să li se restituie în natură, având dreptul, în caz când restituţiunea nu s-ar putea face, la reparaţia daunelor suferite. Afară de aceste cazuri, drepturile asociaţilor se mărginesc în a li se da cont de lucrurile ce au pus în asociaţiune şi de beneficii şi pierderi". Totodată, art. 255 Codul comercial dispune că "afară de dispoziţiile articolelor precedente, convenţiile părţilor determină forma, întinderea şi condiţiunile asociaţiunii".

Aşadar, din interpretarea acestor prevederi rezultă că, doar în măsura în care s-a inserat o astfel de prevedere în contract, asociaţii au dreptul la restituirea în natură a bunurilor/lucrurilor aduse ca aport în asociere/la contravaloarea acestora.

Or, contractul de asociere încheiat între părţile din prezentul litigiu nu conţine astfel de prevederi, fiind aşadar lipsite de suport afirmaţiile recurentei, în sensul că este îndreptăţită la contravaloarea instalaţiei şi a construcţiilor edificate pe terenul pus la dispoziţia sa în baza contractului.

Aceste susţineri au fost observate de instanţa de apel, în sensul în care recurenta-reclamantă a considerat că voinţa părţilor semnatare ale contractului de asociere a fost, în realitate, aceea ca bunurile să rămână în proprietatea Municipiului Bucureşti, cu acordarea de despăgubiri recurentei, când restituirea în natură nu este posibilă, în raport de dispoziţiile art. 981, 970 C. civ. de la 1864 şi de art. 254-256 Codul comercial.

Art. 981 C. civ. de la 1864, prevede că "Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul", însă din conţinutul dispoziţiilor art. 254 Codul comercial rezultă că prevederile contractuale referitoare la restituirea în natură sau reparaţia daunelor suferite sunt clauze speciale, având nevoie de o prevedere expresă pentru a putea fi considerate ca făcând parte din legea părţilor, context în care, în mod corect instanţa de apel a apreciat că, nefiind stabilită clauză contractuală cu privire la efectele încetării contractului, acest aspect nu poate fi suplinit de instanţa de judecată.

Cu referire la susţinerile recurentei, potrivit cărora, au fost încălcate prevederile art. 1491-1531 C. civ. de la 1864, instanţa supremă constată că acestea reglementează contractul de societate, iar nu contractul de asociere, care era reglementat în Codul comercial, sens în care s-a apreciat că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1491-1531 C. civ. referitor la contractul de societate, însă nu poate fi reţinută incidenţa art. 1496 alin. (2) C. civ., pentru că ipoteza prevăzută în aceste dispoziţii este tranşată în art. 254 Codul comercial, astfel că, pentru bunurile imobile aduse în participaţiune se aplică art. 254 Codul comercial, conform principiului "norma specială este cea care derogă de la norma generală, norma specială fiind de strictă interpretare".

Într-o altă critică, se arată că deşi, contractul de asociere nu cuprinde vreo clauză prin care să se prevadă obligaţia societăţii de a preda terenul liber de sarcini la momentul încetării contractului, interpretând contractul prin prisma art. 1266 şi 1268 C. civ., rezultă că părţile, prin voinţa lor, au considerat că staţiile de betoane şi de sortare produse balastiere sunt construcţii cu caracter definitiv, ce nu ar putea fi restituite în natură la momentul încetării contractului, urmând ca acestea să rămână în proprietatea Consiliului Local, iar societatea să fie despăgubită cu contravaloarea acestora. De altfel, se arată că acestea nu mai pot fi restituite, întrucât au fost demolate/desfiinţate în cadrul executării silite.

În acest context, se reţine că recurenta a invocat, în susţinerea apelului, că s-ar fi stabilit, cu putere de lucru judecat, că ar avea la dispoziţie mijlocul procesual al acţiunii, având ca obiect restituirea în natură a bunurilor proprietatea sa şi folosite în derularea contractului de asociere.

Acest aspect a fost corect apreciat de către instanţa de apel, având în vedere că ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 162 A din 22 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2015 a fost că "în contractul de asociere în participaţiune nu este reglementat în mod expres cui revine la expirarea termenului contractual centrala de betoane şi staţia de sortare produse de balastieră",precum şi că recurenta-reclamanta poate pretinde, eventual, pe calea acţiunii separate, dacă s-ar aprecia justificat că i s-ar cuveni, restituirea în natură în raport cu contractul părţilor.

Prin urmare, nu s-a statuat că uneia dintre părţi i se cuvin în mod justificat bunurile, aşa cum încearcă să susţină recurenta să interpreteze cele statuate de instanţa de control judiciar, în dosarul nr. x/2015, ci că urmează a se analiza dacă ar exista un temei pentru restituirea în natură, în contextul inexistentei unei stipulaţii exprese contractuale.

In acest context, instanţa de apel, în mod legal a remarcat faptul că, prin încheierea din 20 septembrie 2022 a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată prin raportare la decizia nr. 162 A din 22 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x 116/122/2015, întrucât în motivarea sentinţei atacate nu se regăseşte analiza puterii de lucru judecat invocate de către recurentă.

In schimb, din considerentele deciziei evocate, rezultă cu putere de lucru judecat faptul că autorizaţia de construire a staţiei de sortare şi a staţiei de betoane a fost emisă tocmai în baza contractului de asociere, aceste construcţii nefiind autorizate în lipsa contractului, ci numai pe durata lui, astfel că nu s-ar putea interpreta că voinţa părţilor ar fi fost în sensul ca aceste construcţii să rămână în proprietatea Municipiului Giurgiu, unitatea administrativ-teritorială neavând vreun interes pentru păstrarea unor construcţii pentru care nu exista autorizaţie valabilă.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că reclamanta nu a învestit instanţa, în cadrul prezentului litigiu, cu o cerere de restituire în natură, aşa cum se menţionează în decizia indicată anterior, şi că indicarea de către instanţă a posibilităţii formulării unei acţiuni separate pentru restituirea în natură nu se poate aprecia în sensul că respectiva cerere urma a fi admisă pentru că aşa s-ar fi statuat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, în cadrul acţiunii în răspundere delictuală.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 581 lit. a) C. civ., instanţa supremă constată că în raport de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 71/2011, situaţia constructorului de bună-credinţă este reglementată de prevederile art. 494 alin. (3), teza a II-a C. civ. de la 1864, iar nu de cele evocate de reclamantă, faţă de data construcţiilor, însă prevederile invocate sunt excluse de la aplicare în ipoteza în care proprietarul imobilului şi constructorul au încheiat un contract de asociere, guvernat de alte norme, respectiv art. 969 C. civ. şi art. 251-254 Codul comercial.

Referitor la eventuala incidenţă a prevederilor legale privind fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă, recurenta considerând că, în mod nelegal prima instanţă a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite care să fi determinat prejudiciul invocat.

Această critică a fost în mod corect respinsă de instanţa de apel, în condiţiile în care, nu s-a putut aprecia că sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii civile contractuale a Municipiului Giurgiu, atâta timp cât nu s-a făcut dovada încălcării de către acesta a unei obligaţii contractuale, astfel că, nu se putea dispune obligarea sa la repararea prejudiciului pretins de către recurentă.

Aşadar, susţinerile astfel dezvoltate de recurentă nu demonstrează încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente concrete din care să rezulte că normele legale incidente nu s-ar fi aplicat corect la situaţia de fapt reţinută de către instanţele judecătoreşti în prezentul dosar.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 11 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 11 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL GIURGIU prin Primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2025.