Contractual liability for housing delivery delay: certainty requirement for awarding future damages

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună pentru perioada cuprinsă între data de 13 iunie 2016 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 13 iunie 2019, în total suma provizorie de 46.800 euro, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 şi 13 iunie 2019, în sumă totală de 43.200 euro, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip I25C situată pe lotul nr. x în oraşul Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. 9737/29.06.2004; daune morale în sumă de 100 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 şi 13 iunie 2019, în sumă totală de 3.600 euro, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip I25C situată pe lotul nr. x în oraşul Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în C.F. individuală nr. x conform încheierii nr. 9737 din 29 iunie 2004. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Reclamantul a depus cerere precizatoare a câtimii daunelor materiale având în vedere valorile indicate în raportul de expertiza solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei totale de 56.584,8 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada 13 iunie 2016 - 30 iunie 2020, precum şi la plata sumei de 1.134,72 euro/lună, echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, calculată în continuare de la data de 1 iulie 2020 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă.

Prin sentinţa civilă nr. 471 din 2 martie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 56.584,8 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 şi 30 iunie 2019; la care se adaugă 1.134,72 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei tip I25C, situată în amplasamentul Henri Coandă, lotul nr. x, având nr. cadastral x înscris în CF nr. x. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.803,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 3 iunie 2021, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii, în principal ca prescrisă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, conform dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1555 din 29 septembrie 2021 a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 471 din 2 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1555 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 844 din 7 aprilie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâtă, aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia civilă nr. 815 din 24 mai 2023 a fost admis apelul promovat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost înlăturată obligaţia pârâtei de a achita suma de 1134,72 euro/lună, contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2019. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul A. a susţinut, în esenţă, că hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept substanţial cuprinse în art. 998, 1073 şi 1084 C. civ. de la 1864, privind obligaţia generală de reparare integrală a prejudiciului, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, soluţia Curţii de Apel Bucureşti de a respinge despăgubirile de 1.143,72 euro/lună constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2019 este nelegală, întrucât determinarea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză judiciară evaluartorie ing. B., pentru fiecare lună pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 şi 30 iunie 2020, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză.

Prin urmare, apreciază recurentul-reclamant, pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 2019 şi 20 iunie 2022 acestea nu sunt aşa numitele prejudicii viitoare, determinate pe baza mediei chiriei, ci reprezintă prejudicii trecute şi calculate pe baza datelor certe actuale lunare, avute la dispoziţie de expertul judiciar, astfel încât respingerea lor este nelegală.

Astfel, consideră că pentru această perioadă menţionată de 12 luni prejudiciul este cert, atât sub aspectul realităţii producerii sale, reclamantul fiind lipsit şi în prezent de folosinţa locuinţei, cât şi sub aspectul cuantificării sale, aceasta fiind făcută prin expertiza tehnică de evaluare în baza metodei comparaţiei directe, iar respingerea daunelor s-a făcut cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

De asemenea, a apreciat recurentul că şi pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2020, prejudiciul este cert sub ambele aspecte, al realităţii producerii sale şi al determinării prejudiciului şi stabilirii daunelor în raport de media chiriilor, ce are la bază proba expertizei tehnice de evaluare făcută şi nu are la bază susţinerea reclamanţilor.

Acordarea daunelor pe baza mediei chiriilor reprezintă o pierdere şi pentru reclamant, pentru perioada începând cu 20 iunie 2020, pentru că evoluţia chiriilor a fost constant ascendentă pe segmentul locuinţelor, aşa încât acordarea mediei lunare reprezintă o abordare legală şi echitabilă.

Totodată, recurentul-reclamant a invocat practica existentă la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în sensul acordării daunelor pe baza mediei chiriei lunare, pe care o anexează cererii de recurs.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe în argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În acest sens, a arătat că nu s-a avut în vedere de către curtea de apel, modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate (urmărirea execuţiei şi a finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lucrărilor de către mandatar), dar şi prev.art. 1532 raportat la art. 1539 C. civ.

Recurenta pârâtă a redat dispoziţiile art. 1532,1536, 1537, 1539 şi pe cele ale art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, concluzionând, prin prisma acestor texte de lege, că mandatarul avea o obligaţie de diligenţă şi nu una de rezultat.

În sensul de mai sus a indicat şi dispoziţiile H.G. nr. 239/2004, prin care s-a decis ca pe fostele terenuri, aflate în folosinţa gratuită a pârâtei, trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale şi în administrarea Consiliului local al Sectorului 1 al Mun. Bucureşti, a Consiliului Jud. Ilfov şi a Consiliului Local al Comunei Voluntari, judeţ Ilfov, se vor realiza locuinţe pentru tineri destinate închirierii, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilităţi şi dotări tehnico edilitare a construcţiilor de locuinţe, precum şi alte obiective de investiţii de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare. Astfel, legiuitorul nu a stabilit nicio posibilitate legală şi financiară ca ANL să poată efectua pe cont propriu racordarea locuinţelor la reţelele de utilităţi sau construirea acestora.

Menţionează că reclamantul avea cunoştinţă că execuţia lucrărilor de reţele de utilităţi şi dotări urbane, aferente amplasamentului se vor realiza conform Convenţiei x/2004. Mai mult, reclamantul nu a mandatat ANL să-l reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea finanţarea şi execuţia reţelei de utilităţi, respectiv Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al comunei Voluntari, Consiliul Jud. Ilfov, neputându-i imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

Redând dispoziţiile art. 973 C. civ. de la 1864, dispoziţii ale convenţiei x/06.05.2004, prevederile art. 12 din Legea nr. 114/1996, susţine că atât textele indicate, cât şi Legea nr. 152/1998 nu conţin nicio dispoziţie din care să reiasă obligaţia ANL de a efectua ea însăşi lucrările de utilităţi şi de construire şi de a preda locuinţa către beneficiar la cheie.

Efectuarea tuturor operaţiunilor imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiar a locuinţei construite prin program guvernamental presupune desfăşurarea activităţii pârâtei în limitele mandatului. Construcţia cartierului Henri Coandă nu este un program propriu al Agenţiei Naţionale pentru locuinţe, ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

Astfel, subliniază că în baza contractului de mandat încheiat între ANL şi intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acesteia, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei ori predarea la cheie a imobilului.

Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta ANL nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina de a finaliza imobilul, actele îndeplinite de Agenţie fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă gravă în sarcina sa. Recurenta-pârâtă a precizat că obligaţia asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, în limitele stipulate în contractul de mandat, raportul juridic dintre părţi.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei se poate observa că ANL a manifestat un comportament diligent, în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, purtând o bogată corespondenţă cu părţile implicate în acest proiect guvernamental.

În opinia sa, trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile ANL trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. nr. 962/2001, nu poate fi primită, fiind suficient să se menţioneze că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. din 1864 nu se poate face decât printr-o stipulaţie expresă, câtă vreme acest text dă naştere unui drept în patrimoniul ANL.

Din această perspectivă, arată că răspunderea contractuală a ANL nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare de către recurenta-pârâtă a obligaţiilor legale invocate de instanţă sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţi, sau prin contractele încheiate de Agenţie cu terţi (la care reclamantul nu este parte), contracte menţionate în considerentele deciziei recurate, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor arătaţi prin decizia recurată.

Astfel, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează, din punct de vedere al obligaţiilor, c obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa a încălcat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., potrivit căruia "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", susţinând că nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia, în sarcina celuilalt, după cum apare sau nu mai favorabil şi nu se poate deduce, sau prezuma extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat.

Principiul relativităţii efectelor contractului semnifică faptul că actul de naştere modifică sau stinge raporturile juridice numai între părţile contractante, iar contractul nu poate genera drepturi subiective şi obligaţii faţă de terţi.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală a pârâtei a apreciat recurenta că nu poate fi angajată, nici pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligaţiilor legale invocate prin cererea de chemare în judecată sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţii, la care pârâta nu este parte şi nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor arătate prin cererea de chemare în judecată şi reţinute în mod greşit de instanţa de apel.

Răspunderea contractuală a ANL poate şi trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul intimat, în calitate de mandat, respectiv a contractului de mandat şi din perspectiva art. 1532 şi urm. C. civ. de la 1864.

Referitor la fapta ilicită, recurenta pârâtă a arătat că prin art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimatul, aceasta l-a împuternicit pe mandatar să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Astfel, ANL nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinţei sau lucrările de infrastructură, de utilităţi şi de urbanizare, nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza locuinţa în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligaţie fiind asumată de constructor/antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construire.

S-a mai arătat că în cazul de faţă contractele încheiate au obiecte diferite, între regulile aplicabile fiecărui tip de contract existând deosebiri esenţiale.

Prin urmare, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire, este constructorul şi nu Agenţia, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei la termen nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Obligaţiile enumerate de instanţă în sarcina ANL nu au fost asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat ce trebuia analizat în cauză, iar încheierea contractelor dintre pârâtă şi terţi nu s-a făcut în considerarea raportului contractual dintre ANL şi reclamanta intimată, contractul de mandat fiind ulterior contractelor respective. Prin urmare, ANL nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenţia de mandat încheiată cu intimata.

Recurenta a redat dispoziţiile art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, arătând că prin art. 1 din contract s-a angajat să utilizeze şi să pună în valoare întreaga sa diligenţă şi prudenţă pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei contractate de reclamantă, fără însă a garanta acestuia că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul menţionat.

Prin hotărârea recurată nu este probat faptul că ANL nu ar fi pus în valoare mijloacele posibile, nu ar fi uzat de pârghiile administrative şi legale, pentru a obţine executarea şi finalizarea locuinţei contractate de intimată şi nici nu s-au indicat în concret măsurile care ar fi fost apte să asigure executarea şi finalizarea locuinţei şi cu utilităţi, măsuri pe care ANL ar fi omis să le întreprindă.

Simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată reclamantului la termenul convenit nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL.

Prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că reclamantul, în calitate de mandant, împuternicea ANAL, în calitate de mandatar, să efectueze următoarele operaţiuni: să o reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General, în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire; să utilizeze, din conturile de avans şi de credit ale mandantului sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate de ANL; să o reprezinte în relaţia cu banca finanţatoare şi să gestioneze şi să utilizeze garanţia de bună execuţie.

Astfel, apreciază recurenta-pârâtă, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin contractul de mandat ANL s-a obligat faţă de reclamant să finalizeze imobilul acestora şi să îl predea la cheie cu utilităţi.

Pe de altă parte, calitatea pârâtei ANL este diferită, în funcţie de contextul contractual sau extracontractual în care se afla, în relaţia cu reclamantul fiind mandatar, în relaţia cu membrele semnatare ale Convenţiei x/2004 este parte contractantă, iar într-un context de achiziţie publică, fiind o autoritate contractantă, ceea ce nu înseamnă că obligaţiile ANL se contopesc, că ale ar forma un întreg indisolubil legate între ele, unele completându-se cu altele, aşa cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel.

Fiecare obligaţie a ANL trebuie apreciată în funcţie de partenerul contractual şi de calitate pe care o are fiecare din subiect în acel raport juridic.

ANL poate fi responsabilă doar pentru ceea ce şi-a asumat faţă de reclamant, intimata în baza contractului de mandat, contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinută de instanţă, poziţie care presupune analizarea unei răspunderii delictuale.

Enunţând dispoziţiile art. 1532 C. civ., susţine că instanţa a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a atribuit ANL o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse reprezentând diligenţe întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale şi obligând în final, Agenţia, la plata unei sume reprezentând acoperirea unui prejudiciu care nu i se poate imputa, care nu a fost cauzat sau determinat de ANL.

Intimatul-reclamant nu a mandatat ANL să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a se asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia ratelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

S-a mai precizat că, în condiţiile în care recurenta a întreprins demersuri şi măsuri concrete în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele să fie finalizate şi să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor conform contractelor încheiate şi mai mult, Primăria Mun. Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, finalizarea imobilului aparţinând intimatului şi a utilităţilor din cartierul Henri Coandă nedepinzând de voinţa şi puterea de decizie a ANL, astfel că nu se poate reţine că pârâta ar avea vreo vină sau că nu a depus suficiente demersuri şi că trebuie sancţionată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că însăşi realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor privind utilităţile pe zona sectorului 1 Cartier Henri Coandă, zona unde se afla şi imobilul reclamantului din prezenta cauză, aşa cum rezultă din Procesul-verbal de recepţie la Terminarea lucrărilor nr. 74333/06.06.2022 aferent lucrărilor de alimentare cu apa, canalizare menajera, canalizare pluviala şi iluminat public din cartierul Henri Coandă lot x, sector 1 Bucureşti dovedeşte faptul că aceasta obligaţie revine Mun. Bucureşti şi nu pârâtei, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea ANL în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii iar ANL nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau mai ales inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de ANL, astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea ANL, iar obligaţiile ANL nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

Conform raţionamentului instanţei, ANL este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei la termen şi a utilităţilor/branşarea la acestea, în dezacord cu împrejurarea că există contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu, că există legi care prevăd obligaţia de finanţare din bugetul local al unităţilor administrativ teritoriale.

Prin urmare, subliniază că răspunderea pentru inexistenţa utilităţilor nu poate incumba ANL şi, pe cale de consecinţă, nici repararea prejudiciului cauzat de aceasta situaţie nu trebuie suportat de ANL, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat recurenta că instanţa de apel a stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către ANL a obligaţiei de a finaliza imobilul, cu utilităţi, la termen.

O astfel de interpretare greşită a actului dedus judecăţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei, în măsura în care obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care ANL nu este parte, iar realizarea utilităţilor în sarcina autorităţilor locale, respectiv a Mun. Bucureşti.

În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. În baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia şi-a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor stabilite prin contractul de construire este constructorul, şi nu Agenţia a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Subliniază că art. 8 şi 10 din contractul de construire stabilesc în mod clar obligaţia în sarcina constructorului, de a preda beneficiarului locuinţa contractată şi obligaţiile asumate de constructor, conform obiectului contractului de construire, precizând că stabilirea în sarcina ANL a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a locuinţei reprezintă o măsură nelegală.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că motivarea instanţei de apel contravine prevederilor legale existente în materie, nefiind examinate faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a altei instanţe, deşi, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept, în acest sens indicând şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1227 din 20 septembrie 2017.

De asemenea, arată că instanţa de apel a menţionat hotărâri din alte dosare, în care intimatul nu este parte şi care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru a prezenta un caracter obligatoriu.

Consideră că hotărârea este nelegală, întrucât instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia precizată, a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coandă, incluzând imobilul de pe lotul 403".

Instanţa de apel, în prezenta cauză a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este acelaşi lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire", ceea ce reprezintă o eroare.

Pe de altă parte, soluţia pronunţată în dosarul x/2011 având ca reclamant pe C., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar şi nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta şi nu de toţi beneficiarii din cartierul Henri Coandă, fiindu-i doar acestuia opozabilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului casarea hotărârii cu reţinerea cauzei şi, în rejudecare, după casare, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat în principal anularea acestuia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizie atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 998, art. 1073 şi art. 1084 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului, motivat de împrejurarea că pârâta în mod greşit nu a fost obligată la plata prejudiciului pentru perioada cuprinsă între 13 iunie 2016 şi 30 iunie 2019, iar prejudiciul viitor este cert.

Înalta Curte confirmă raţionamentul curţii de apel în sensul că, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora, iar reclamantul a înţeles să îşi evalueze prejudiciul prin raportare la imposibilitatea de folosinţă a imobilului.

Instanţa supremă subliniază că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranţa că acesta se va produce şi determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Se constată că instanţa devolutivă a apelului a făcut o analiză corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului, înlăturând în mod legal obligaţia pârâtei de a achita suma de 1134,72 euro/lună, contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2019, prejudiciul solicitat pentru această perioadă nefiind cert.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că în faţa tribunalului a fost întocmit un raport de expertiză prin care a fost determinată contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe ultimii trei ani anteriori sesizării tribunalului (anteriori datei de 30.06.2019).

Astfel, datele menţionate în raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond nu au susţinut caracterul cert al prejudiciului viitor şi pentru perioada ulterioară sesizării instanţei (ulterioară datei de 30.06.2019).

Este ştiut că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. statuând: "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească (…)".

Recurentul-reclamant a înţeles să îşi evalueze prejudiciul, pretenţiile viitoare, prin raportare la imposibilitatea de folosinţă a imobilului, or, astfel cum a arătat şi instanţa de apel, criteriul de cuantificare a prejudiciului propus de reclamant, prin raportare la valoarea chiriei practicate pentru proprietăţi similare poate fi utilizat numai pentru perioada în care prejudiciului s-a produs efectiv, nu şi pentru prejudicii viitoare, evoluţia pieţei imobiliare neputând fi anticipată la data pronunţării deciziei din apel.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea recurată, ca fiind legală.

Preliminar, cu referirea la nulitatea recursului declarat de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, nulitate invocată de reclamantul A. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că anumite critici pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind greşita aplicare a puterii de lucru judecat decurgând din decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, acestea pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia, hotărârea poate fi casată când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă criticile recurentei nu sunt fondate.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă reţine că, în ceea ce priveşte natura obligaţiei ANL rezultată din contractul de mandat încheiat cu reclamantul, instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, precum şi a deciziilor nr. 966/27.03.2015 şi nr. 1065/21.04.2015, în cadrul cărora s-a apreciat natura obligaţiilor asumate de ANL prin contractele de mandat ca fiind de rezultat.

Instanţa de apel a mai arătat că în baza contractului de mandat pârâta ANL şi-a asumat o obligaţie de rezultat, respectiv să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, iar în final reclamantul să beneficieze de o locuinţă la cheie, pe care să o poată utiliza conform destinaţiei, apreciind, totodată, că se impune a se reţine şi motivarea primei instanţe, care a explicat în mod exhaust şi pertinent prin raportare la prevederile legale şi la cele contractuale, natura obligaţiei ANL.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză s-a dispus dosar cu referire obligaţia pârâtei de a achita reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 30.06 2019.

Se impune precizarea faptului că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

S-a arătat că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", faţă de toate imobilele cuprinse în acest program.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părţi în procesul anterior.

În consecinţă, este adevărat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor menţionate, câtă vreme reclamantul nu a fost parte în acele litigii.

Însă, reţinerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunţate în apel din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia pe o analiză proprie a elementelor de fapt şi de drept ale cauzei şi nu exclusiv pe cele statuate în alte hotărâri judecătoreşti.

Aşa fiind, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Este esenţial că instanţa de prim control judiciar nu s-a limitat la reţinerea chestiunilor tranşate în deciziile anterioare, pronunţate în contradictoriu cu ANL, ci a procedat la propria verificare atât a naturii obligaţiilor asumate de ANL, aşa cum rezultă din contractul de mandat nr. x/07.05.2004, din dispoziţiile Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, Convenţiei privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. x/06.05.2004, din prevederile contractului de antrepriză generală nr. 3418 din 06.04.2004, ale contractului de mandat, ale contractului de construire, legalizat sub nr. x/11.05.2006, încheiat între reclamant şi D. S.A. modificat prin actele adiţionale nr. x/2006, cât şi a îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii contractuale a ANL.

Deşi se invocă o încălcare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, ale art. 1073, ale art. 973 din acealşi cod, prin criticile invocate de recurentă privind reanalizarea obligaţiilor asumate de părţi prin contractul de mandat şi prin contractele în care reclamantul nu este parte, prezentarea situaţiei de fapt referitor la finanţarea şi realizarea utilităţilor pentru cartierul Henri Coandă, precum şi nedovedirea de către reclamant a despăgubirilor solicitate, sunt reiterate aspecte de netemeinicie care au fost analizate în contradictoriu de instanţele devolutive, neputând face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în lipsa indicării unor critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare invocat.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementate de motivul de recurs indicat, ci a invocat aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului judiciar, recursul fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, nu sunt întrunite exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, dispoziţii de strictă interpretare şi aplicare.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 815 din 24 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.