Housing non-use damages and limits of post-cassation re-judgment regarding "future harm" and the admissibility of expert valuation for future periods.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, SECTORUL 1 BUCUREŞTI, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, C. S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei reclamanţilor din cartierul Henri Coandă începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie (22 iunie 2007) şi până la predarea efectivă a locuinţei la cheie, respectiv cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu evaluat la 532.490,4 RON şi, în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei către reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea de şedinţă din 27 aprilie 2018, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe capătul de cerere privind răspunderea contractuală, în raport cu pârâţii MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCURESTI, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, C. S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, ca neîntemeiată; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv pentru pretenţiile aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014; a respins excepţia prescripţiei pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă începând cu 14 martie 2014, ca neîntemeiată şi a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâţii MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCURESTI, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, C. S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., ca fiind apărări de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 3829 din 20 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au respins pretenţiile întemeiate pe răspunderea contractuală, în raport cu pârâţii MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, SECTORUL 1 BUCUREŞTI, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, C. S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă; au fost respinse pretenţiile constând în despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferente perioadei 22 iunie 2007-13 martie 2014, ca prescrise; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor suma de 148.622,36 RON cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 14 martie 2014 - 28 februarie 2019; au fost respinse în rest pretenţiile reclamanţilor, ca neîntemeiate; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul JUDEŢUL ILFOV în contradictoriu cu chematul în garanţie MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ŞI FONDURILOR EUROPENE, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI în contradictoriu cu chematul în garanţie CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI în contradictoriu cu chematul în garanţie ORAŞUL VOLUNTARI, ca rămasă fără obiect; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul SECTORUL 1 BUCUREŞTI în contradictoriu cu chemaţii în garanţie CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI VOLUNTARI, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul SECTORUL 1 BUCUREŞTI în contradictoriu cu chemaţii în garanţie MUNICIPIUL BUCUREŞTI şi ORAŞUL VOLUNTARI, ca rămasă fără obiect; a fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor suma de 15.577,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtului ORAŞUL VOLUNTARI suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea pârâtului SECTORUL 1 BUCUREŞTI privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi s-a luat act că pârâţii JUDEŢUL ILFOV, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, C.

S.A. şi DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, reclamanţii şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE au declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 640 din 7 aprilie 2021, a respins apelul declarat de AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017. A admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 31.134,23 euro, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferent intervalului 14 martie 2014-28 februarie 2019, precum şi în continuare a sumei de 529,6 euro/lunar, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu acelaşi titlu, începând cu 1 martie 2019 şi până la data predării efective a locuinţei situate în cartierul Henri Coandă, localitatea Voluntari, jud. Ilfov; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a dispus restituirea către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.310 RON taxă de timbru neutilizată în calea de atac a apelului şi a obligat apelanta A.N.L. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.985 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în sumele de 1.785 RON onorariu apărător şi 2.200 RON taxă de timbru, acordată proporţional pretenţiilor admise în apel.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1785 din 28 septembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 640 din 7 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A fost casată în parte decizia recurată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Prin decizia civilă nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, ca nefondat.

Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea art. 501 alin. (3) şi a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel nu s-a conformat obligaţiei instituite prin hotărârea de casare.

Astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, casarea a fost dispusă pentru analiza existenţei şi a cuantumului prejudiciului, "începând cu 1 martie 2019 şi până la data predării efective a locuinţei", perioada fiind expres indicată în decizia de casare.

Având această perioadă deja stabilită prin decizia de casare, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel nu putea să se pronunţe asupra perioadei pe care putea să o analizeze în rejudecarea apelului.

Deşi casarea s-a dispus pentru ca instanţa de apel să stabilească situaţia de fapt concretă a imobilului reclamanţilor în perioada cuprinsă între luna martie 2019 şi data rejudecării, instanţa de apel a reţinut că nu ar mai putea fi analizată această perioadă, ceea ce contrazice considerentele deciziei de casare, cu încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii-relamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat decizia instanţei de recurs, deoarece, în rejudecare, nu a administrat probele necesare pentru analiza existenţei şi întinderii prejudiciului privind lipsirea de folosinţă a locuinţei lor în perioada martie 2019 şi până la predarea la cheie.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în decizia de casare, Înalta Curte a arătat că instanţa de apel în primul ciclu procesual a aplicat eronat o valoare (529,6 euro/lună) pentru perioada ulterioară lunii martie 2019, deşi această valoare fusese determinată pentru o perioadă anterioară (martie 2014 - februarie 2019). Pentru acest motiv, a dispus trimiterea spre rejudecare, pentru a se analiza în concret, adică în baza unui nou probatoriu (o nouă expertiză) care să vizeze perioada ulterioară lunii martie 2019 (perioada cu care fusese învestită instanţa de apel, la momentul formulării apelului).

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că Înalta Curte a dispus trimiterea spre rejudecare tocmai pentru că era necesară administrarea probei cu expertiza evaluatoarie care nu putea fi administrată în calea extraordinară de atac.

Recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel în rejudecare nu a administrat probe noi, a respins proba cu expertiza evaluatorie pentru lipsirea de folosinţă a locuinţei în perioada martie 2019 - octombrie 2023. Astfel, nu a realizat analiza situaţiei de fapt, deşi exista obligaţia expres stabilită prin decizia de casare.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi invocă şi încălcarea dezlegărilor date de instanţa de casare chestiunilor de drept.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1785 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte a arătat că piaţa imobiliară este fluctuantă şi nivelul chiriilor poate varia, astfel încât nu este certă evaluarea lipsei de folosinţă începând cu luna martie 2019 şi până la predarea "la cheie" a locuinţei în funcţie de media multianuală a chiriei determinate pentru perioada 14.03.2014 - 28.02.2019 (perioada inclusă în raportul de expertiză administrat în faţa primei instanţe).

Recurenţii-reclamanţi susţin că Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel cu indicarea expresă ca aceasta să analizeze două aspecte, şi anume: dacă a existat lipsirea de folosinţa locuinţei începând cu 1 martie 2019 şi până la predarea locuinţei "la cheie" şi dacă poate fi evaluat prejudiciul altfel decât prin aplicarea chiriei multianuale pentru o perioadă trecută (astfel cum dispusese iniţial instanţa de apel, prin decizia nr. 640/07.04.2021).

În raport de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de recurs a arătat perioada pentru care instanţa de apel ar trebui să realizeze rejudecarea cu claritate, expres, prin indicarea în considerente: "începând din 1 martie 2019 şi până la predarea la cheie" (perioadă indicată la pagina 10 penultimul paragraf al deciziei de casare). Ca atare, instanţa de apel nu mai putea formula propria interpretare cu privire la această chestiune de drept, limitele rejudecării după casare fiind stabilite de instanţa de casare.

Cu alte cuvinte, misiunea instanţei de apel era de a analiza situaţia de fapt cu privire la condiţia existenţei prejudiciului solicitat prin cererea de apel (martie 2019 - predarea la cheie) şi cuantificarea acestui prejudiciu.

Astfel, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a încălcat chestiunile de drept stabilite cu titlu obligatoriu de instanţa de casare atunci când a arătat eronat că nu ar mai putea analiza lipsa de folosinţă a locuinţei între 01.03.2019 şi data rejudecării (octombrie 2023).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de casare a dispus trimiterea spre rejudecare cu privire la întregul prejudiciu cu care fusese învestită iniţial instanţa de apel (adică din martie 2019 şi până la predarea la cheie), iar nu doar cu prejudiciul care urmează a se produce după rejudecarea apelului (octombrie 2023), într-o atare interpretare eronată, momentul concret faţă de care este învestită instanţa ar fi unul mobil, imposibil de stabilit în concret.

Recurenţii-reclamanţi mai arată că instanţa de rejudecare şi-a încălcat obligaţiile impuse de instanţa de casare, care a arătat că nu este suficient să se presupună că prejudiciul s-a produs tot în cuantum de 529,6 euro/lună şi după februarie 2019 (ultima lună evaluată prin expertiza administrată de prima instanţă), ci trebuie să fie analizat în concret.

În aceeaşi ordine de idei, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel avea obligaţia de a stabili dacă, în concret, a existat lipsa de folosinţă a locuinţei şi în această perioadă (dacă prejudiciul este cert) - aspect posibil a fi probat pe baza unor înscrisuri noi, având în vedere că, inclusiv la data rejudecării, erau lipsiţi de folosinţa locuinţei (înscrisurile administrate arătau că lucrările de construire erau nefinalizate, iar imobilul nu avea utilităţi).

Totodată, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stabili dacă lipsa de folosinţă exista şi după februarie 2019, iar acest prejudiciu trebuia cuantificat, fiind esenţială administrarea probei cu expertiza evaluatorie imobiliară pentru perioada februarie 2019 (data indicată în cererea de apel) - octombrie 2023 (data rejudecării).

Astfel, instanţa de rejudecare, Curtea a respins proba esenţială - expertiza evaluatorie imobiliară - deşi conform art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. aceasta era necesar a fi administrată conform indicaţiei Înaltei Curţi, iar reclamanţii au solicitat expres administrarea acestei probe.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea normelor de drept material privitoare la repararea prejudiciului - art. 1085 C. civ. (art. 1.385 noul C. civ.).

În acest sens, recurenţii-reclamanţi invocă interpretarea şi aplicarea eronată a art. 1085 - 1086 C. civ. de la 1864.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în cauză, noţiunea de "prejudiciu viitor" nu poate fi interpretată ca prejudiciul care va începe să curgă de la momentul soluţionării definitive a prezentului dosar, moment imposibil de anticipat de apelanţi la momentul formulării apelului, ci de la momentul indicat expres în cererea de apel 8 martie 2019). Atât din cererea de apel, cât şi din considerentele instanţei de casare, noţiunea de "prejudiciu viitor" avea cu claritate sensul de prejudiciu care curge după cel deja reparat de prima instanţă.

Recurenţii-reclamanţi subliniază că prin decizia de casare nr. 1785 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte nu a stabilit că prejudiciul reclamanţilor ar înceta odată cu realizarea expertizei în faţa primei instanţei - 28.02.2019, ci a trimis cauza spre rejudecare tocmai pentru ca această analiză să fie realizată de instanţa de apel, prin administrarea de probe.

Or, potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel în rejudecare a interpretat eronat că prejudiciul "viitor" ar avea sensul de lipsirea de folosinţă a locuinţei ulterior judecării definitive a procesului, iar procedând de o asemenea manieră, perioada de lipsă de folosinţă ar fi "decupată" din învestirea instanţei în prezentul dosar, deşi nu există vreun act de dispoziţie al reclamanţilor în acest sens.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, a accepta interpretarea instanţei de apel ar produce un efect absurd, ca o perioadă de lipsă de folosinţă a locuinţei, cursă în timpul judecării dosarului, să scape analizei instanţei de rejudecare, deşi instanţa a fost învestită cu perioada ulterioară datei de 28.02.2019. Efectul absurd ar fi acela că perioada martie 2019 - octombrie 2023 ar rămâne neanalizată, nesoluţionată în fond.

Subliniază recurenţii-reclamanţi că limitele învestirii instanţei de apel erau clar trasate atât de decizia de casare, dar şi de cererea de apel formulată de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi precizează că nu a existat nici un act de dispoziţie prin care această perioadă martie 2019 - octombrie 2023 să fie îndepărtată de la analiza situaţiei de fapt, astfel încât nu era posibil ca instanţa de rejudecare în apel să nu fie învestită cu o perioadă a unui prejudiciu suferit ulterior momentului soluţionării în primă instanţă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 26 martie 2025, în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3), respectiv a art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea hotărârii instanţei de apel pentru a se stabili situaţia de fapt a imobilului în perioada martie 2019 - predarea la cheie.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza unui nou probatoriu (expertiza evaluatorie), care să vizeze perioada ulterioară lunii martie 2019.

Ca atare, potrivit recurenţilor-reclamanţi, în raport de limitele trasate de instanţa de casare, curtea de apel avea obligaţia de a realiza rejudecarea cauzei pentru a stabili prejudiciul aferent perioadei martie 2019 - predarea la cheie a imobilului, obligaţie care nu a fost respectată, instanţa de apel respingând proba esenţială soluţionării cauzei, respectiv aceea a expertizei evaluatorii.

În raport de criticile dezvoltate de recurenţii, analiza Înaltei Curţi porneşte de la dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Potrivit dispoziţiilor acestui text legal, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forţa obligatorie a deciziei instanţei de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar şi este pe deplin conformă cu poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusiţie, al cărui scop este, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe.

În raport de aceste considerente, instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 1785 din 28 septembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2017, instanţa de casare a reţinut greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (2) C. civ.

Prin această decizie, instanţa de recurs a arătat că, în speţă, prejudiciul viitor, constând în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului începând cu 1 martie 2019 şi până la predarea la cheie, constituie un prejudiciu incert, întrucât nu există posibilitatea reală a evaluării probabilităţii producerii sale, precum şi a întinderii daunei.

Ca atare, Înalta Curte a statuat că, dacă nu se poate anticipa şi realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanţa de apel să se limiteze la acordarea reparaţiei pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

Reiese, astfel, contrar afirmaţiilor recurenţilor-reclamanţi, că instanţa de casare nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 martie 2019 şi până la momentul predării la cheie a acestuia.

În rejudecare, prin decizia recurată, în mod legal Curtea a reţinut că instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare exclusiv pentru a se aplica, în mod corect, prevederile art. 1.385 alin. (2) din C. civ., prevederi potrivit cărora "Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică".

Totodată, instanţa de apel a arătat că, deşi apelanţii-reclamanţi au solicitat, în rejudecarea apelului, acordarea despăgubirilor pentru intervalul martie 2019- octombrie 2023, acest fapt înseamnă schimbarea temeiului în drept al pretenţiilor, pentru că o astfel de cerere nu se mai întemeiază pe prevederile art. 1.385 alin. (2) din C. civ., ci pe dispoziţiile alin. (1) ale aceluiaşi articol, care se referă la prejudiciul produs şi nu la cel "viitor".

Ca atare, curtea de apel, în rejudecare, a reţinut în mod legal, că instanţa de recurs a analizat cererea din perspectiva art. 1.385 alin. (2) din C. civ., nicidecum nefiind puse în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat art. 1.385 alin. (1) din C. civ.

Concluzionând, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul, astfel că instanţa de apel nu mai putea repune în discuţie aceste aspecte, cu atât mai puţin, nu le putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Nici critica ce vizează respingerea de către instanţa de apel a solicitării reclamanţilor de administrare a probei cu expertiza tehnică evaluatorie în vederea stabilirii cuantumului lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 martie 2019 - predarea la cheie, nu poate fi reţinută.

Contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte arată că instanţa de casare, în primul ciclu procesual, nu a dispus trimiterea spre rejudecare în vederea administrării probatoriului.

Sub un alt aspect, se impune a se arăta că legea nu instituie o obligaţie în sarcina judecătorului, de a încuviinţa toate probele solicitate, fără un examen asupra utilităţii acestora în soluţionarea pricinii deduse judecăţii.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviinţare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părţii care a propus proba respectivă.

Această facultate este recunoscută şi în privinţa instanţei de apel, care "(...) poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Modul concret în care alege să procedeze instanţa de prim control judiciar, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excedează controlului de legalitate pe care instanţa de recurs este îndreptăţită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat că proba cu expertiza tehnică evaluatorie solicitată de apelanţii-reclamanţi nu este utilă soluţionării cererii, pentru că în discuţie este un prejudiciu cuantificabil prin raportare la piaţa imobiliară, a cărei imprevizibilitate este de notorietate în prezent.

Faţă de argumentele care au fundamentat concluzia Curţii asupra admisibilităţii probei cu expertiză, reţinând şi că instanţa de apel, în calitate de instanţă de fond, are plenitudine de apreciere nu numai cu privire la probatoriul administrat, ci şi cu privire la utilitatea acestuia, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că invocarea acestui motiv de casare este formală.

În acest sens, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au reluat argumentele referitoare la obligaţia instanţei de apel de a stabili situaţia de fapt, a cărei analiză a fost efectuată anterior, neimpunându-se repetarea considerentelor arătate.

Totodată, deşi recurenţii-reclamanţi invocă greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1085 şi a art. 1086 C. civ. de la 1864, susţinerea este străină de motivarea instanţei de apel, care a vizat, cu respectarea limitelor casării, aplicarea dispoziţiilor art. 1.385 alin. (2) din noul C. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi sunt nemulţumiţi de interpretarea noţiunii de "prejudiciul viitor", susţinând că acesta nu este ulterior soluţionării prezentei cauze, ci este aferent perioadei indicate în cererea de apel.

O astfel de apreciere, însă, nu constituie o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate, nefiind arătate eventualele greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 6 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.