Defendant’s appeal dismissed; €122,157.09 unrealized benefit award for tortious non-execution of enforcement title upheld.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la 23 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu, respectiv a sentinţei civile nr. 1227/2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ, modificată prin decizia civilă nr. 47/2012 a Curţii de Apel Bacău şi obligarea pârâtei la plata sumei de 165.126,36 euro, reprezentând despăgubiri şi a sumei de 166.759,78 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

La data de 18 august 2014, reclamanta a precizat cererea şi a arătat că, drept consecinţă a imposibilităţii culpabile a intimatei debitoare de a executa întocmai dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu, solicită ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 165.126,36 euro, în echivalent 731.509 RON, reprezentând despăgubiri şi la plata sumei de 166.759,78 euro, în echivalent 738.745 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

Prima instanţă, prin încheierea din 10 februarie 2015, a disjuns capătul de cerere având ca obiect lămurirea întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1227/2011, pronunţată de Tribunalul Neamţ, de cel având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri şi beneficiu nerealizat, dosarul disjuns fiind înregistrat pe rolul instanţei sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, îndreptată prin încheierea din 23 aprilie 2021, s-a constatat că litigiului dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., iar prin încheierea din 11 mai 2021, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 487/C din 15 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 122.157,09 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, fiind respinse în rest pretenţiile, ca nefondate. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.016,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 20 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii şi a sentinţei atacate.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 11 mai 2021, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea încheierii şi anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, s-a admis excepţia tardivităţii, apelul declarat de reclamantă fiind respins ca tardiv formulat.

S-a admis apelul declarat de pârâtă, s-au anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 şi sentinţa atacată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.508,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 1205 din 16 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B. S.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Prin decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 20 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 487 din 15 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susţinerea recursului declarat, o primă critică vizează faptul că instanţa de apel în mod greşit, în soluţionarea celei de a doua excepţii a inadmisibilităţii (invocată de societatea B. prin cererea de apel, aspect redat în cuprinsul hotărârii), a reţinut că "nu se poate pronunţa în rejudecare din nou pe excepţia inadmisibilităţii", iar dintr-o altă perspectivă că "pentru nepronunţarea asupra unui capăt de cerere era obligatorie de urmat procedura prevăzută de dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ..", ori trebuia formulat "recurs împotriva considerentelor încheierii din 20.04.2021 (potrivit art. 461)" de către societatea B..

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel s-a aflat într-o vădită eroare atunci când a apreciat potrivit celor de mai sus, dat fiind faptul că asupra acestei excepţii a inadmisibilităţii, invocată de societatea B. prin apel, raportat la prevederile art. 892 (fost art. 891) din C. proc. civ., completul învestit nu s-a pronunţat în primul ciclu procesual al apelului, aşa cum nu s-a pronunţat nici pe excepţia prescripţiei, nici pe fondul cauzei.

Faptul că, la acel moment, instanţa a considerat că soluţionarea prioritară a unei excepţii nu mai impune analizarea şi pronunţarea asupra celorlalte excepţii şi motive de fond, invocate de societatea B., este una cât se poate de corectă, raportat la prevederile art. 248 din C. proc. civ. şi efectul peremptoriu al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe răspundere civilă contractuală, aceasta fiind şi poziţia clară a doctrinei.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă de apel a procedat într-un mod cât se poate de just, în urma analizei excepţiei inadmisibilităţii din cererea de apel în raport de distincţia dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală, considerând inutilă analiza celorlalte excepţii, pronunţându-se prin decizie în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii. În acelaşi timp, se poate observa că respectiva instanţă de apel s-a pronunţat prin decizia nr. 254 din data de 15.03.2022, astfel încât recurenta-pârâtă nu ar fi avut motiv să formuleze recurs împotriva unei încheieri de şedinţă din fond - 20.04.2021, cât timp ceea ce i-a solicitat instanţei de apel din rejudecare a fost să analizeze (pentru prima dată în ciclul procesual al apelului) şi să se pronunţe (complet) pe ceea ce prima instanţă de apel nu s-a pronunţat.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că nu ne puteam regăsi în faţa unei noi pronunţări pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de art. 892 (fost art. 891) din C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut în hotărârea atacată, neexistând anterior vreo analiză şi nici o pronunţare asupra acestei excepţii din partea primei instanţe de apel. Mai mult, nici din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în recurs) nu a existat vreo analiză asupra acestei excepţii, întrucât în mod corect a apreciat că apelul a fost soluţionat prin analiza unei singure excepţii a inadmisibilităţii şi anume aceea întemeiată pe răspunderea contractuală în raport de cea delictuală.

Or, recurenta-pârâtă arată că, atât timp cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a limitat această nouă judecată la analiza doar a unor excepţii, se impune analizarea tuturor excepţiilor şi a fondului, respectiv a tot ceea ce nu s-a verificat în primul ciclu procesual al apelului, inclusiv a celei de a doua excepţii a inadmisibilităţii şi a excepţiei prescripţiei.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă susţine că aşa-zisul remediu referitor la completarea hotărârii, în temeiul art. 444 C. proc. civ., nu poate fi incident în cauză, atât timp cât prima instanţă nu a intrat în analiza celor menţionate, completarea hotărârii putând fi solicitată exclusiv pentru ipoteza în care instanţa a analizat mai multe excepţii şi/sau fondul cauzei, însă, la final, a omis să se pronunţe cu privire la acestea, ceea ce nu este cazul.

Suplimentar, în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în rejudecare, nu a ţinut cont de cea de a doua excepţie a inadmisibilităţii, invocată anterior şi nediscutată în faţa primei instanţe de apel (a cărei hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Concluzionând, având în vedere că instanţa de apel a încălcat normele de procedură referitoare la rejudecarea după casare, ţinând cont şi de conţinutul hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1205 din 16 mai 2023, recurenta-pârâtă solicită admiterea acestui prim motiv de recurs, iar pe cale de consecinţă, admiterea cererii, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii prezentei acţiuni în raport de art. 892 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea şi din perspectiva soluţionării excepţiei prescripţiei.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, în cadrul soluţionării excepţiei prescripţiei, în mod greşit a aplicat instanţa apel prevederile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., dar şi ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt, în condiţiile în care prin acţiunea formulată societatea A. a susţinut că prejudiciul cauzat se compune din: despăgubiri - reprezentând ratele de leasing achitate pentru perioada 29.05.2007 -19.07.2010 şi din beneficiul nerealizat - care se compune din contravaloarea ratelor de leasing achitate pe perioada de mai sus, contravaloare totală la care se adaugă profitul înregistrat pentru perioada 2009-2010.

Or, dacă referitor la "despăgubiri" există deja o hotărâre definitivă şi o autoritate de lucru judecat în urma soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1205 din 16 mai 2023, despăgubirile nefăcând obiectul apelului în rejudecare, în ceea ce priveşte "beneficiul nerealizat", pe lângă faptul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, acordând (ca şi prima instanţă) altceva decât ceea ce s-a cerut, chiar dacă am lua în calcul "beneficiul nerealizat" reţinut de prima instanţă şi confirmat de instanţa de apel, compus din "avantajul economic de care a fost privată lunar intimata reclamantă", recurenta-pârâtă apreciază că data la care a luat cunoştinţă societatea A. de faptul că nu va mai beneficia de acest aşa-zis avantaj economic este exact data la care a recepţionat notificarea de reziliere din partea B. - 02.08.2010, întrucât acela este momentul din care trebuia şi putea să anticipeze, în mod rezonabil, că nu va mai beneficia de respectivul "avantaj economic" în viitor.

În concluzie, având în vedere că atât avantajul economic egal cu valoarea unei rate (paguba) îi era cunoscut societăţii A. şi putea fi calculat încă de la momentul rezilierii contractelor de leasing - 02.08.2010 sau cel mai târziu de la data când societatea A. a predat autovehiculele către B. (06.08.2010 - pag. 12 din sentinţa civilă nr. 1227/COM/22.11.2011 a Tribunalului Neamţ), dar şi persoana răspunzătoare pentru situaţia păgubitoare - societatea B., solicită să se constate intervenită prescripţia în prezenta cauză cu privire la "beneficiul nerealizat" solicitat de A..

Pe fond, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă arată că, dat fiind faptul că "scopul lucrativ al societăţii B. se realiza şi prin înstrăinare, prin vânzare/leasing a autovehiculelor", aşa cum instanţa de apel a reţinut, nu se poate admite că a ascuns în vreun moment destinaţia viitoare a respectivelor autovehicule, societatea A. fiind cea care, deşi cunoştea acest aspect, a preferat să pretindă la un moment ulterior (favorabil) că nu ştia ce o să se întâmple cu autovehiculele, deşi destinaţia acestora era suficient de clară din momentul în care acestea au fost predate societăţii B. la 06.08.2010.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat în greşit normele de drept material pe care şi-a întemeiat hotărârea, în speţă art. 1.385 alin. (2), (3) şi (4) din actualul C. civ. (sub rezerva aplicabilităţii noului C. civ.), norme care se referă la un prejudiciu viitor în raport de momentul soluţionării cauzei, cum este şi logic, iar nu în raport de momentul producerii pagubei, întrucât în acest caz nu mai putem vorbi de un prejudiciu "eventual" sau "ipotetic", ci de unul actual, cunoscut, întrucât se presupune că el s-a produs deja în patrimoniul "victimei" - A.. Sensul prevederilor este acela de a pune la adăpost victima de prejudicii viitoare, a căror producere este sigură şi inevitabilă, însă nu aceasta este ipoteza în cauză, prejudiciul fiind solicitat de intimata-reclamantă pentru o perioadă anterioară soluţionării cauzei, prejudiciul fiind apt de o evaluare concretă şi corectă, spre deosebire de un prejudiciu viitor (ulterior litigiului) care într-adevăr poate fi lăsat la aprecierea judecătorului.

Contrar celor reţinute în finalul hotărârii, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, prima instanţă nu era obligată să estimeze în niciun moment prejudiciul, ci era obligată să determine într-o primă fază dacă un astfel de prejudiciu a existat în intervalul 2011-2014 (întrucât vorbim de fapte care au avut loc), iar ulterior să evalueze concret prejudiciul (dacă ar fi ajuns la concluzia că acesta a existat), prin probatoriul solicitat spre administrare.

În consecinţă, solicită să se observe că prevederile art. 1.385 alin. (2)-(4) şi 1.532 alin. (3) nu sunt incidente în speţa dedusă judecăţii (acesta din urma vizând tot prejudiciile viitoare - alin. (1) al aceluiaşi articol), dispoziţiile fiind aplicate greşit de instanţa de apel.

În acelaşi timp, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat şi celelalte norme de drept material incidente în cauză, tratând superficial şi nesocotind dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, referitor la existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, expunând argumente cu privire la neîndeplinirea acestor condiţii ce atrag răspunderea civilă delictuală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 12 iunie 2024, a fost transpus dosarul în complet de filtru, în vederea parcurgerii procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30 octombrie 2024, comunicarea raportului întocmit, părţile având posibilitatea de a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 26 martie 2025, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel, în rejudecare, a omis a analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care a înţeles să o invoce în raport de prevederile art. 892 (fost art. 891) C. proc. civ.

Analiza instanţei porneşte de la dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Potrivit dispoziţiilor acestui text legal, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forţa obligatorie a deciziei instanţei de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar şi este pe deplin conformă cu poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusiţie, al cărui scop este, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe.

În raport de aceste considerente, din perspectiva derulării parcursului litigios, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-au anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 şi sentinţa atacată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea reclamantei ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar prin decizia nr. 1205 din 16 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B. S.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Pentru a pronunţa această decizie, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a reţinut că este întemeiată critica recurentei-reclamante încadrată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a stabilit în mod greşit limitele învestirii sale, întrucât prin precizările depuse la data de 10 martie 2015, în prima instanţă, reclamanta a precizat că temeiul de drept invocat îl reprezintă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prevăzută de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

A mai arătat Înalta Curte că despăgubirile au fost solicitate pentru imposibilitatea executării dispoziţiilor cuprinse în titlu executoriu prin care s-a dispus repunerea în situaţia anterioară, fapta ilicită imputată pârâtei, respectiv fapta ilicită delictuală cauzatoare de prejudicii derivând din imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu ca urmare a înstrăinării bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing conform aceleiaşi precizări.

Prin urmare, instanţa de casare a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în rezilierea contractului de leasing, fiind aplicabile normele de drept material referitor la răspunderea civilă contractuală, câtă vreme referirile reclamantei la aceste convenţii au vizat doar un criteriu în evaluarea despăgubirilor solicitate, care nu se poate confunda cu temeiul cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte a constat că instanţa de apel în mod greşit a analizat apelul pârâtei din perspectiva răspunderii civile contractuale, şi nu a răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a solicitat prin precizarea reclamantei formulată la tribunal.

În rejudecare, prin decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, instanţa de apel a reţinut, dintr-o primă perspectivă, că nu se mai poate pronunţa pe excepţia inadmisibilităţii, pe un al doilea aşa-zis aspect al acestei excepţii şi asupra căruia în ciclul procesual anterior prima instanţă de apel ar fi omis să se pronunţe, aşa cum a susţinut în dezbaterile din rejudecare pârâta - apelantă S.C. B. S.A., deoarece, dacă s-ar proceda în acest fel, s-ar încălca dezlegările în drept date de instanţa de casare, obligatorii potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii intrând sub autoritate de lucrul judecat.

Înalta Curte arată că, în rejudecare, prin decizia recurată, în mod legal instanţa de apel a reţinut că instanţa de casare a tranşat problema juridică referitoare la admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că aceasta a invocat o singură excepţie a inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, apreciind că remediul procesual la care putea recurge reclamanta era reprezentat de acţiunea în răspunderea civilă contractuală, aducând mai multe argumente în acest sens, inclusiv în raport de prevederile art. 892 (fost art. 891) C. proc. civ.

Această concluzie este susţinută chiar de criticile dezvoltate de pârâtă în susţinerea apelului declarat, aceasta concluzionând că singura răspundere ce putea interveni este răspunderea civilă contractuală, iar condiţiile acesteia sunt unele speciale, determinate de existenţa unui titlu executoriu, fiind reglementate de dispoziţiile art. 892 C. proc. civ., instanţa competentă fiind Judecătoria Sector 4 Bucureşti, ca instanţă de executare.

Concluzionând, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul, astfel că instanţa de apel nu mai putea repune în discuţie admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, cu atât mai puţin, nu le putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Ca, atare, în raport de dezlegările obligatorii ale instanţei de casare, criticile invocate de recurenta-pârâtă urmează a fi respinse, nemaifiind utilă analiza argumentului invocat de recurenta-pârâtă în sensul că în cauză nu este incident art. 444 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă a arătat că incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă atrage şi aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la pct. 6, lipsind motivarea pe fondul excepţiei, aceasta nu a dezvoltat argumente în susţinerea motivului de casare invocat.

Din perspectiva ultimului motiv de casare susţinut în cauză, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a formulat critici referitoare la momentul la care a început să curgă cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, la prejudiciul viitor, precum şi cu privire la temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa prejudiciului, fapta ilicită şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de interpretare sau de aplicare a dispoziţiior legale ce reglementează prescripţia, ci vizează situaţia de fapt, mai precis modul în care instanţa de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripţiei. Altfel spus, recurenta-pârâtă nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăreşte să obţină deplasarea momentului care marchează începutul prescripţiei, la o dată anterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripţiei, ca de altfel şi cele expuse de recurenta-pârâtă referitoare la prejudiciul viitor şi la îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a interveni răspunderea civilă delictuală, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.