Contractual versus delictual liability: exclusion of tort claim where harm stems from contractual relationship

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la 8 octombrie 2021, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C. au chemat în judecată pârâţii D. şi E. pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să fie obligaţi, în solidar, să plătească suma de 205.000 euro despăgubire, cu dobânda legală calculată de la data introducerii cererii, până la data achitării integrale a debitului, precum şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 69 din 27 septembrie 2022, Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 205.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu dobânda legală calculată de la 07.10.2021 până la achitarea integrală, precum şi suma de 13.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, precum şi cererea intimaţilor privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în raport de prevederile art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), art. 14 alin. (5) şi (6), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, a calificat excepţia inadmisibilităţii, întemeiată de către apelanţii-pârâţi pe prevederile art. 1.350 C. civ., ca fiind o apărare de fond şi a soluţionat cauza prin prisma acestei abordări, cu toate că acest temei legal nu a fost invocat de pârâţi în faţa primei instanţe, nici pe calea excepţiei, nici ca apărare de fond, iar excepţia inadmisibilităţii faţă de pârâta D. a fost invocată pentru prima dată în cererea de apel.

Astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, la judecata în primă instanţă, pentru niciunul dintre pârâţi nu au fost formulate apărări privind un posibil ilicit contractual, în raport de prevederile art. 1.350 C. civ., nici pe calea excepţiei, nici ca apărare de fond, aceste dispoziţii legale fiind invocate pentru prima dată în cererea de apel.

Dezvoltând acest argument, recurenţii-reclamanţi afirmă că în faţa primei instanţe, în întâmpinarea pe care au formulat-o, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi B., respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului E., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de pârâtul persoană fizică, în raport de art. 155 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că toate excepţiile invocate la judecarea fondului au fost respinse de judecătorul de primă instanţă, soluţia fiind confirmată de instanţa de apel.

În concluzie, în apel, apelanţii-pârâţi au schimbat temeiul juridic al excepţiei inadmisibilităţii şi au invocat respectiva excepţie şi faţă de pârâta D., pe fondul cauzei, aceştia solicitând să se constate neîntrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1.349 C. civ.

Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel este invocată şi ca urmare a faptului că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, respectiv, pentru încălcarea normelor de drept material.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a admis apelul şi împotriva soluţiei de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului E., fără a motiva hotărârea.

În această ordine de idei, recurenţii-reclamanţi precizează că în cauză sunt doi pârâţi, unul dintre aceşti fiind persoana fizică E. şi că actul juridic încheiat pentru procurarea invertoarelor a fost încheiat între societatea D. şi societatea A. S.R.L.

În raport de această detaliere a cadrului procesual, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a motivat admiterea apelului şi respingerea acţiunii faţă de ambii pârâţi, motivul fiind unul generic, respectiv că ilicitul contractual nu poate sta la baza angajării răspunderii civile delictuale.

Or, astfel cum precizează recurenţii-reclamanţi, în cererea introductivă sunt denunţate o serie de fapte ilicite ale pârâtului E., descrise în detaliu şi dovedite cu probele administrate, fapte ce au fost săvârşite în afara relaţiei contractuale dintre părţi şi care au şi un caracter penal, iar cu privire la aceste fapte care au dus la prejudicierea reclamanţilor, instanţa nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia de admitere a apelului faţă de acest pârât.

Invocând principiul relativităţii efectelor contractului, reglementat la art. 1.280 C. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că aprecierea asupra faptelor culpabile ale pârâtului E., terţ faţă de contract, prin raportare la reglementarea de la art. 1.350 C. civ., conduce la concluzia că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea aceloraşi motive de casare, recurenţii-reclamaţi mai precizează că în cauză sunt denunţate fapte săvârşite de pârâţi în afara relaţiei contractuale, fapt ce atrage incidenţa art. 1.349 C. civ., iar nu incidenţa art. 1.350 din acelaşi cod.

În acest sens, precizează că, aşa cum au arătat şi cum a rezultat şi din probatoriul administrat, asupra chestiunii legate de neexecutarea contractului s-a tranşat prin a se agrea soluţia restituirea preţului.

Însă, în prezenta cauză, ulterior încetării relaţiei contractuale, cu încălcarea prevederilor art. 1.349 alin. (1) C. civ., pârâţii au săvârşit faptele ilicite denunţate, neeexecutarea contractului oferind doar ocazia încălcării regulilor de conduită aplicabile oricărei persoane.

Ca atare, obligaţia de reparare a prejudiciului rezultă din încălcarea acestor reguli de conduită şi este independentă de răspunderea contractuală.

Recurenţii-reclamanţi concluzionează în sensul că, în condiţiile în care faptele ilicite denunţate au avut un caracter penal, iar temeiul juridic al cererii adresate instanţei a fost 1.349 C. civ., poziţia instanţei care, fără a motiva, a înţeles să nu dea eficienţă principiului exceptării de la obligativitatea opţiunii pentru răspunderea contractuală, atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimatul-pârât E. şi pentru ca apărătorul-intimatei-pârâte D. să facă dovada mandatului acordat, fiind fixat termen de judecată la 26 martie 2025.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), art. 14 alin. (5) şi (6), respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ.. Au arătat că instanţa de apel, fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, a calificat excepţia inadmisibilităţii, întemeiată de către apelanţii-pârâţi pe prevederile art. 1.350 C. civ., ca fiind o apărare de fond şi a soluţionat cauza prin prisma acestei abordări, cu toate că acest temei legal nu a fost invocat de pârâţi în faţa primei instanţe, nici pe calea excepţiei, nici ca apărare de fond, iar excepţia inadmisibilităţii faţă de pârâta D. a fost invocată pentru prima dată în cererea de apel.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau de drept invocate, hotărârea urmând a se întemeia numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În raport de criticile dezvoltate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2023, instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor, reprezentate prin avocaţi, în susţinerea, respectiv în combaterea apelului declarat în cauză.

Cu această ocazie, apelanţii-pârâţi, prin apărător, au arătat că au înţeles să invoce şi excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale, însă între părţi raporturile sunt contractuale, fiind inadmisibil ca un potenţial creditor să opteze pentru răspunderea civilă delictuală, care îi este mai convenabilă.

În combatere, intimaţii-reclamanţi, prin apărători, au solicitat respingerea excepţiilor invocate prin cererea de apel şi au susţinut că răspunderea contractuală, în condiţiile în care poate fi reţinută în cauză, nu înlătură răspunderea civilă delictuală.

Faptul că instanţa de apel a apreciat excepţia inadmisibilităţii invocată de apelanţii-pârâţi ca o apărare de fond, perspectivă din care a realizat analiza acesteia, nu poate constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., astfel cum invocă recurenţii-reclamanţi, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, părţile au pus concluzii cu privire la această critică dezvoltată în apel.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor invocate de recurenţii-reclamanţi, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Din perspectiva faptului că pârâţii nu au susţinut în faţa primei instanţe, nici pe cale de excepţie, nici ca apărare de fond, ilicitul contractual, în raport de dispoziţiile art. 1.350 C. civ., acesta fiind invocat pentru prima oară prin motivele de apel, Înalta Curte arată că aceste critici nu pot constitui un motiv de casare, câtă vreme reclamanţii nu au invocat aceste apărări în faţa instanţei de apel, astfel cum impune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: " Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Aşadar, nu pot constitui critici de nelegalitate, câtă vreme aceste susţineri sunt invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefiind invocate în cursul judecării apelului unde recurenţii au avut calitate de intimaţi, aceştia înţelegând să nu uziteze de dreptul de a formula întâmpinare.

Totodată, Înalta Curte reţine că, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2023, la momentul dezbaterii cererii de apel, apărătorii recurenţilor-reclamanţi nu au invocat în faţa instanţei de apel o eventuală încălcare de către apelanţii-pârâţi a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 397 alin. (1), respectiv a art. 478 alin. (2) C. civ. prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, în raport de dispoziţiile art. 1.350 C. civ.

Singura menţiune a reclamanţilor în raport de excepţia anterior arătată se regăseşte în concluziile scrise depuse în şedinţa din 15 septembrie 2023, în care se menţionează ca aceasta nu a fost invocată în faţa primei instanţe, fiind reiterat argumentul că acţiunea nu vizează neîndeplinirea unor obligaţii contractuale, ci prejudicii produse prin săvârşirea unor fapte ilicite de către pârâţi.

Înalta Curte va respinge şi motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în susţinerea căruia recurenţii-reclamanţi au arătat, sub un prim aspect, că lipseşte motivarea instanţei de apel cu privire la faptele ilicite ale pârâtului E., faţă de care nu putea fi atrasă răspunderea civilă contractuală, deoarece este terţ faţă de contractul încheiat între cele două persoane juridice.

Înalta Curte arată că instanţa de apel a reţinut, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A. S.R.L., că la îndemâna acesteia stăteau remediile răspunderii civile contractuale, şi nu delictuale, expunând argumente în acest sens.

Ca atare, în ceea ce o priveşte pe această reclamantă, instanţa de apel nu mai putea să procedeze la analiza temeiniciei acţiunii în răspundere delictuală faţă de pârâtul E., întrucât reclamanţii au invocat răspunderea solidară a celor doi pârâţi.

Lipsa analizei instanţei de apel cu privire la faptele imputate pârâtului E. este, de asemenea, justificată, şi în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii C. şi B., având în vedere că s-a reţinut de către Curte că aceştia nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniile proprii, susţinerile din cererea de chemare în judecată vizând prejudicierea patrimoniului societăţii reclamante A. S.R.L.

Înalta Curte reţine că şi critica ce vizează faptul că instanţa de apel, fără a motiva, a înţeles să nu dea eficienţă principiului exceptării de la obligativitatea opţiunii pentru răspunderea contractuală, în condiţiile în care, din descrierea situaţiei de fapt a reieşit că faptele ilicite pot fi asociate unor infracţiuni, este invocată omisso medio, motiv pentru care, faţă de considerentele anterior expuse, nu va proceda la analiza acesteia.

O ultimă critică de nelegalitate vizează faptul că instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză, în raport de art. 1.350 C. civ., a răspunderii civile contractuale, deşi răspunderea este delictuală.

Din această perspectivă, Înalta Curte arată că regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, iar acela al răspunderii contractuale este special, derogatoriu, astfel că normele alcătuitoare ale răspunderii delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care subzistă obligaţia legală de reparare a prejudiciului, atunci când acesta a fost cauzat în afara raporturilor contractuale.

Se impune a se mai arăta că nu există un drept de opţiune între cele două forme ale răspunderii, aspect consacrat expres de art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, aspect reţinut în mod legal de către instanţa de apel.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L., B. şi C., împotriva deciziei civile nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L., B. şi C., împotriva deciziei civile nr. 1459 A din 13 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.