Limitation of action and admissibility of cross-appeal against reasoning in tort claim against third-party garnishee

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub dosar nr. x/2019, s-a solicitat de către reclamanta A. S.R.L. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.115.850,63 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin faptele ilicite constând în încălcarea obligaţiilor ce îi reveneau pârâtei în calitate de terţ poprit, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată în raporturile dintre profesionişti, conform O.G. nr. 13/2011, aferente acestei sume, calculată de la data de 03.12.2018 şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, art. 1.349 noul C. civ., art. 452 şi urm. C. proc. civ. de la 1865, precum şi celelalte prevederi legale menţionate în cuprinsul acţiunii.

Prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile litispendenţei, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererea de suspendare a judecăţii cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind obligată pârâta la plata sumei de 589.934,63 RON către reclamantă, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesionişti, calculată la această sumă, de la data de 03.12.2018 şi până la achitarea efectivă a debitului datorat; a fost obligată pârâta la plata sumei totale de 38.502,89 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată şi s-a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii apelului incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, fiind respins apelul incident declarat de această apelantă, ca inadmisibil.

A fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15 septembrie, fiind schimbată în parte această încheiere în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi menţinut restul dispoziţiilor din încheierea de şedinţă atacată.

A fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 şi a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum şi cererea acesteia având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă.

A fost obligată intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 6.502,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelantei-reclamante A. S.A., având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din apel.

Prin încheierea din 9 iulie 2024, instanţa de apel a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi în dispozitivul deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, în sensul că se va menţiona şi că "Respinge ca fiind rămas fără obiect apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3095/18.12.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019".

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Din perspectiva unui prim motiv de casare, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la lege, substituindu-se puterii legislative.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea art. 2.537 pct. 2 C. civ., ce reglementează întreruperea cursului prescripţiei, a adăugat condiţii care nu sunt prevăzute de aceste dispoziţii legale, fiind încălcat astfel pricipiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă subliniază că instanţa de apel a refuzat în mod nelegal să constate că cererea de validare a popririi ce face obiectul dosarului nr. x/2012, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, constituie o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte B. S.A., care întrerupe prescripţia, adăugând o condiţie neprevăzută de lege, aceea că dreptul de creanţă dedus judecăţii în acţiunea de validare poprire nu ar fi împotriva terţului-poprit B. S.A., ci împotriva debitorului poprit C. S.R.L.

Un alt motiv de nelegalitate invocat este reprezentat de faptul că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit recurentei-reclamante, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., privind obligativitatea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că în mod nelegal curtea de apel a respins ca inadmisibil apelul incident pe care l-a formulat, încălcând decizia nr. 14/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, prin care s-a dispus în sensul că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia".

Recurenta-reclamantă afirmă că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 461 alin. (2) şi art. 472 din Codul de procedură civilă, fiind lovită de nulitate absolută, în raport de art. 174 din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă susţine că, raportat la soluţia pronunţată de prima instanţă, nu avea interesul de a promova cale de atac împotriva încheierii prin care s-au respins excepţiile prescripţiei şi inadmisibilităţii acţiunii, chiar şi în condiţiile în care instanţa nu a apreciat, analizat sau reţinut toate motivele care ar fi putut conduce la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Însă, după ce pârâta B. S.A. a apelat hotărârea, respectiv după expirarea termenului de apel, recurenta-reclamantă arată că a avut interesul să formuleze apelul incident împotriva considerentelor reţinute pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmărind reanalizarea şi reţinerea tuturor motivelor ce nu au fost analizate de prima instanţă, în raport de calea de atac principală declarată de pârâta B.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că motivarea instanţei de apel în sensul că aceste critici invocate în apelul incident puteau fi susţinute ca apărări prin întâmpinare, nu poate înlătura dreptul procedural de a formula apel incident împotriva considerentelor hotărârii, soluţia de respingere a apelului incident ca inadmisibil fiind nelegală.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel motivat şi de faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în acest sens arătând că instanţa de apel s-a contrazis atunci când, deşi a reţinut toate demersurile judiciare pe care le-a efectuat începând cu anul 2009 în vederea recuperării creanţei, a ajuns la concluzia că reclamanta ar fi stat în pasivitate, trebuind să suporte sancţiunea prescripţiei.

Recurenta-reclamantă precizează că nu poate fi reţinută neglijenţa sa, întrucât a formulat toate acţiunile judiciare prevăzute de lege în vederea valorificării drepturilor de creanţă: acţiune în pretenţii, executare silită, validare poprire, acţiune în răspundere civilă delictuală.

Un alt motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la sentinţa civilă nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat conduita ilicită a intimatei-pârâte B. S.A., în calitate de terţ-poprit, în cadrul dosarului de executare silită.

Un ultim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor ce reglementează începutul prescripţiei şi cazurile de întrerupere a prescripţiei: art. 2.528 alin. (1), art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data de 16.11.2013, data primirii citaţiei în dosarul de apel - validare poprire.

Potrivit recurentei-reclamante, momentul de început al termenului de prescripţie presupunea să cunoască sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, iar dacă în privinţa persoanei răspunzătoare, terţul-poprit B. S.A., nu exista dubiu, paguba sau prejudiciul nu erau cunoscute cu certitudine. Astfel, potrivit recurentei-reclamante, în raport de dispoziţiile art. 1.531-1.532 din noul C. civ., nu a putut cunoaşte întinderea prejudiciului până la efectuarea expertizei judiciare specialitatea contabilitate, în prezenta cauză, în luna martie 2022.

Din perspectiva caracterului actual al prejudiciului, recurenta-reclamantă susţine că această cerinţă a fost îndeplinită la 03.12.2018, data hotărârilor Curţii de Apel Piteşti, prin care creditoarea A. S.A. a fost exclusă de la orice distribuire de creanţe, nefiind inclusă în planul de plăţi din planul de reorganizare.

Un alt argument expus de recurenta-reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ., vizează faptul că a intervenit întreruperea cursului prescripţiei, care operează şi în prezent, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2012, soluţionat in prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 7182/30.04.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3. Judecarea apelurilor a fost suspendată până la închiderea procedurii insolvenţei în dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Curtea reţinând că prescripţia nu a fost suspendată prin înscrierea creanţei la masa credală a societăţii C., deoarece nu s-ar fi înscris aceeaşi creanţă şi nici ca urmare a formulării cererii de validare de poprire, deoarece aceasta nu a avut ca obiect creanţa împotriva pârâtei, ci pe cea împotriva societăţii C..

În acest sens, în raport de prevederile art. 790 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instituţia validării popririi urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu împotriva terţului poprit, dar aceasta se poate obţine doar în măsura în care terţul poprit ar datora sume debitorului. Astfel, nu se poate susţine că titlul executoriu împotriva terţului poprit nu are legătură cu creanţa deţinută împotriva debitorului, acesta fiind şi motivul pentru care toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare, inclusiv validarea de poprire, sunt suspendate de la data intrării debitorului în insolvenţă.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.537 alin. (2) C. civ., apreciind că înscrierea la masa credală produce efect întreruptiv al cursului prescripţiei numai în ceea ce priveşte creanţa deţinută împotriva debitorului C..

În opinia recurentei-reclamante, faţă de prevederile art. 2.543 C. civ., întreruperea prescripţiei faţă de debitorul C., are efect întreruptiv şi în raport de terţul poprit în prezenta cauză.

Invocând art. 2.541 alin. (5) C. civ., recurenta-reclamantă susţine că prin înscrierea la masa credală a debitoarei C., prescripţia a fost întreruptă, iar ea a început sa curgă din nou în anul 2018, când creanţa sa a fost înlăturată de la masa credală.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a concluzionat în mod nelegal în sensul că în cadrul validării popririi a fost analizată creanţa sa faţă de debitoarea C., Curtea făcând aplicarea greşită a prevederilor art. 632 şi următoarele şi a art. 790 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, prezenta cauză are ca obiect o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care se urmăreşte obligarea pârâtei să achite o anumită sumă ca urmare a îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor care îi reveneau în calitate de terţ poprit.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 26 noiembrie 2024, iar la 9 decembrie 2024 aceasta a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale sau prin legi organice.

În speţă, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanţei de apel este faptul că nu a constatat că cererea de validare a popririi, ce face obiectul dosarului nr. x/2012, reprezintă o cerere de chemare în judecată în raport cu intimata-pârâtă, ce întrerupe cursul prescripţiei.

Or, aceste critici, ce vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că o primă critică se referă la încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 517 alin. (4) din acelaşi cod, ca urmare a nerespectării deciziei nr. 14/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020.

Înalta Curte reţine că apelul incident formulat împotriva considerentelor de către apelanta-reclamantă A. S.A. a fost respins ca inadmisibil, instanţa de apel arătând că nu poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele stipulate expres de dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a invocat că hotărârea atacată ar conţine dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata cauzei ori care sunt greşite sau constatări de fapt care prejudiciază partea.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor procedurale indicate mai sus, în cauză nefiind incidentă decizia nr. 14/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, deoarece motivul pentru care apelul incident a fost apreciat ca inadmisibil nu a vizat faptul că acesta nu s-a limitat la obiectul apelului principal.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin reglementarea cuprinsă în art. 461 din C. proc. civ. se determină, în mod explicit, obiectul căilor de atac, mai exact ce parte din hotărâre poate fi atacată, prin raportare la structura hotărârii judecătoreşti, alcătuită, potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., din partea introductivă, considerente şi dispozitiv.

Astfel, prin alin. (1) al art. 461 C. proc. civ., este stabilită regula conform căreia partea împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul hotărârii, iar prin alin. (2) al aceluiaşi articol se derogă de la regula înscrisă în primul alineat şi se permite exercitarea căilor de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, cu condiţia ca, prin ele, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul prevede că, în astfel de ipoteze, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Or, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, ceea ce a urmărit pe calea apelului incident reclamanta a fost ca instanţa de apel să reţină o serie de argumente sau apărări referitoare la momentul naşterii dreptului la acţiune, la întreruperea prescripţiei şi la efectele întreruperii prescripţiei care, deşi au fost invocate în faţa primei instanţe, nu au mai fost analizate de aceasta, însă legiuitorul nu a reglementat posibilitatea formulării unei căi de atac împotriva considerentelor într-o astfel de situaţie.

Deşi reclamanta nu avea interes să formuleze o cerere de apel împotriva soluţiilor de respingere a excepţiilor date de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2020, putea formula apărări prin intermediul întâmpinării la cererea de apel introdusă de partea adversă, drept de care, de altfel, partea a şi uzat.

Totodată, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curtea arată că intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Potrivit art. 460 alin. (1) Cod procedură civilă, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

Împrejurarea că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părţii adverse din apel sau chiar din întâmpinare, o dovedeşte însuşi conţinutul normei sus-citate - care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziţia intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma "oricare dintre părţi’’), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal), cât şi condiţionalitatea dedusă din art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa soluţionării celor două căi de atac, una principală şi cealaltă adiţională.

Deşi fiecare parte din apel este "intimat" în apelul părţii adverse, nu este posibilă interpretarea duală a normei sus-citate, în caz contrar ajungându-se la posibilitatea contestării pe cale indirectă, a doua oară, a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul conferit de lege.

Înalta Curte subliniază că legiuitorul a urmărit să pună la dispoziţia intimatului şansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înţeles să formuleze în termenul legal apel principal, apelul incident nefiind pus la dispoziţia apelantului principal pentru a-şi completa motivele de apel în raport de apărările intimatului.

Transpunând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că la 6 februarie 2024, pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 3095 din 18 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019. La 8 februarie 2024, reclamanta a declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, iar la 7 martie 2024, aceasta a formula întâmpinare la apelul B. S.A. şi apel incident împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 cu privire la considerentele reţinute în soluţionarea excepţiilor, cu menţinerea soluţiei de respingere a acestora.

Or, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, apelul incident este consacrat numai în favoarea părţii care nu a declarat apel principal, nu şi celei care a declarat apel principal, raţiunea pentru care a fost reglementat art. 472 C. proc. civ. nesubzistând în această din urmă situaţie.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel, deşi a reţinut toate demersurile pe care partea le-a efectuat pentru recuperarea creanţei, încă din 2009, a concluzionat în sensul că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Înalta Curte arată că argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, partea afirmând contradicţia dintre considerentele instanţei şi argumentele sale, în susţinerea solicitării de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Nu poate fi reţinut nici motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că, potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale, ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În cauză, însă, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv a sentinţei civile nr. 7182 din 30 aprilie 2013, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2012, prin care, potrivit recurentei-reclamante, s-a constatat conduita ilicită a intimatei-pârâte.

Aceste aspecte vizează temeinicia fondului dedus judecăţii, sub aspectul culpei intimatei-pârâte, însă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fondul cauzei nu a mai fost antamat.

Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Din perspectiva ultimului motiv de casare susţinut în cauză, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a formulat critici referitoare la momentul la care a început să curgă cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi cu privire la întreruperea acestuia.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de interpretare sau de aplicare a dispoziţiior legale ce reglementează prescripţia, ci vizează situaţia de fapt, mai precis modul în care instanţa de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripţiei. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăreşte să obţină deplasarea momentului care marchează începutul prescripţiei, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripţiei, ca de altfel şi cele expuse de recurenta-reclamantă referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 8 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.