Preemptive rights notification validity: violation of contradictorial principle in applying analogous legal norms to content requirements

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia Civilă la 13 august 2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. S.R.L., să se constate că au exercitat dreptul de preemţiune conform statutului şi prevederilor noului C. civ., iar ca efect al acestei constatări, instanţa să dispună în sensul că reclamantul A. deţine în cadrul E. S.R.L. un număr de 75 părţi sociale, iar reclamantul B. un număr de 50 părţi sociale, precum şi revocarea din funcţia de administrator al E. S.R.L. a domnului D.; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de cesiune a părţilor sociale în condiţiile agreate de părţi, contract în cadrul căruia pârâta C. să aibă calitatea de cedentă, iar reclamanţii calitatea de cesionari, în temeiul dispoziţiilor art. 1.279 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă, intanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la capătul de cerere având ca obiect revocarea din funcţia de administrator al E. S.R.L. a numitului D..

Au fost respinse, ca rămase fără obiect, excepţiile de inadmisibilitate şi calitate procesuală activă, cu privire la acest capăt de cerere.

A fost admisă excepţia de inadmisibilitate cu privire la restul acţiunii, aşa cum a fost precizată, invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă în rest acţiunea precizată de reclamanţi, ca inadmisibilă.

În subsidiar, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi, aşa cum a fost precizată.

S-a luat act că pârâţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1135 din 30 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel cum a fost îndreptată, a fost anulat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 14 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă, ca tardiv formulat.

A fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant B. împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind anulată în parte sentinţa apelată, în sensul că: a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată; a fost respinsă cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost completată), ca nefondată; a fost menţinută în rest sentinţa apelată.

Reclamantul B. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului declarat, recurentul-reclamant susţine că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. civ. că, în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale asemănătoare. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că, în prezenta cauză, dispoziţia legală asemănătoare este cea a art. 1.732 C. civ., pe care a considerat-o aplicabilă în ceea ce priveşte conţinutul notificării şi consemnarea preţului.

Potrivit recurentului-reclamant, atât incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. civ., ca normă de îndrumare pentru identificarea normei juridice aplicabile, cât şi identificarea normei asemănătoare şi, mai departe, aplicarea acestei norme la situaţia particulară a cauzei sunt chestiuni care nu au fost invocate de partea adversă şi nici nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Mai susţine recurentul-reclamant că, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., "Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii", iar identificarea de către instanţa de apel a art. 1.732 C. civ. ca normă asemănătoare aplicabilă în cauză, în temeiul art. 1 alin. (2) C. civ. şi efectiva aplicare a acestei norme la situaţia de fapt prezentată, au reprezentat, la momentul lecturării deciziei recurate, chestiuni noi şi surprinzătoare.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a fost pusă în discuţia părţilor nici incidenţa art. 1 alin. (2) C. civ., pentru a identifica norma juridică aplicabilă în cauză, nici aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.732 C. civ., ca normă "asemănătoare" celei de la art. 1.730 C. civ.

Argumentează în sensul anterior arătat recurentul-reclamant şi că, faptul de a-şi fi întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.730 C. civ., coroborate cu dispoziţiile generale privind oferta şi acceptarea reglementate de C. civ., nu este de natură să fi asigurat în rejudecare în apel, satisfacerea respectării principiului contradictorialităţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1.732 C. civ.. Pe de o parte, motivarea în drept oferită de reclamanţi a reprezentat o invocare generală a art. 1.730 C. civ., cu trimitere la dreptul comun, iar pe de altă parte, cu ocazia judecării fondului cauzei în faţa primei instanţe, a fost avută în vedere o altă situaţie de fapt (ipoteza premisă) - pretinsa încheiere prealabilă a contractului cu terţul, susţinută de pârâţi şi reţinută de către instanţa fondului.

Ca atare, recurentul-reclamant susţine că nu a avut posibilitatea de a-şi expune poziţia în apărare cu privire la incidenţa art. 1 alin. (2) C. civ. şi, mai ales, cu privire la norma apreciată ca fiind aplicabilă în cauză de către Curte, cu consecinţa încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat, potrivit recurentului-reclamant, de încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 425 C. proc. civ., întrucât motivarea Curţii, pe aspecte esenţiale, fie lipseşte, fie nu satisface exigenţele motivării.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant susţine că decizia atacată nu este motivată sub aspectul inexistenţei indivizibilităţii bunurilor supuse preempţiunii.

În acest sens recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a reţinut că "oferta a vizat două bunuri (63 de părţi sociale şi creanţe), privite de vânzător ca un bun indivizibil, iar acceptarea a fost doar parţială, vizând doar părţile sociale" şi că, deşi reclamanţii au susţinut, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, inexistenţa indivizibilităţii bunurilor, argumentând această apărare, atât prin raportare la imposibilitatea juridică a acestei pretinse indivizibilităţi, în raport de art. 1.735 şi de art. 545 C. civ., cât şi prin imposibilitatea fizică, întrucât unul dintre bunuri, respectiv creanţa oferită spre înstrăinare, nu există, motivarea instanţei de apel lipseşte.

Astfel, deşi la fila x din decizie, Curtea arată că va analiza dacă au fost îndeplinite condiţiile din notificarea pârâtei, argumentele apelanţilor-reclamanţi referitoare la nelegalitatea unora dintre condiţiile notificării de cesiune şi, deci, la lipsa lor de efecte (ceea ce evident face inutilă analiza referitoare la îndeplinirea lor) nu au primit nicio analiză în decizia recurată.

În raport de dispoziţiile imperative ale art. 425 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel era obligată să motiveze de ce a reţinut ca nefiind îndeplinită condiţia impusă de ofertant de acceptare indivizibilă a bunurilor ofertate, în condiţiile în care preemptorul a contestat, atât indivizibilitatea juridică, cât şi existenţa unuia dintre bunurile ofertate.

Recurentul-reclamant apreciază că, în cadrul unei motivări adecvate, Curtea avea obligaţia de a arăta care sunt argumentele pentru care bunurile supuse vânzării - părţile sociale şi creanţele - sunt bunuri indivizibile şi de ce înstrăinarea separată l-ar păgubi pe vânzător, adică argumentele pentru care preemptorii aveau obligaţia de a accepta oferta de vânzare a bunului nesupus preempţiunii.

În continuarea argumentaţiei nelegalităţii deciziei atacare, recurentul-reclamant susţine că decizia recurată nu arată motivele pentru care au fost respinse susţinerile subsidiare ale reclamanţilor privind nulitatea parţială a notificării pentru lipsa obiectului - inexistenţa creanţei ofertate.

În acest sens, astfel cum afirmă recurentul-reclamant, pe parcursul dezbaterilor în fond, dar şi în cadrul dezbaterilor în apel, a susţinut că, din punct de vedere juridic, unul dintre bunurile ofertate spre vânzare nu poate fi determinat.

În consecinţă, creanţa pretinsă, care a fost ofertată spre cesionare, în lipsa celei mai minime dovezi a existenţei sale, nu există, iar potrivit art. 1.226 C. civ., "(1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. (2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit".

Recurentul-reclamant arată că a precizat că nu poate face obiectul obligaţiei vânzătorului şi nici nu s-ar putea perfecta un eventual contract în lipsa obiectului obligaţiei vânzătorului "de a da" atunci când bunul nu există, în raport de dispoziţiile art. 1.659 C. civ. teza întâi, aplicabil şi în materia cesiunii de creanţă, conform art. 1.567 alin. (3) C. civ.. Instanţa de apel, însă, s-a rezumat la a reţine în mod simplist că cei doi reclamanţi au acceptat oferta doar parţial pentru părţile sociale, refuzând cumpărarea drepturilor de creanţă şi că, în data de 31.07.2019, pârâta C. fi-a retras oferta, fără a motiva considerentele pentru care notificarea de preempţiune din 10.07.2019 îndeplinea condiţiile legale de validitate, iar reclamanţii trebuia şi puteau să cunoască existenţa şi întinderea ei, sens în care s-ar fi putut considera că acceptarea nu s-a realizat potrivit legii.

Prin urmare, potrivit recurentului-reclamant, nu numai că decizia recurată este nemotivată sub acest aspect, dar ea a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.659, art. 1.226, art. 1.567 alin. (3) C. civ., întrucât instanţa de apel nu a făcut analiza validităţii notificării de preempţiune din perspectiva cauzelor de nulitate parţială invocate de reclamanţi.

Un ultim motiv de nelegalitate vizează faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a legii.

În acest sens, recurentul-reclamant susţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1 alin. (2) şi cu încălcarea art. 10 C. civ., motivat de faptul că, pe de o parte, dispoziţiile art. 10 C. civ. interzic aplicarea prin analogie a dispoziţiilor speciale, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aşa cum sunt dispoziţiile art. 1.732 C. civ.. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. civ. au ca situaţie premisă pentru aplicarea normelor care reglementează situaţii asemănătoare, lipsa reglementării legale, adică existenţa unui caz neprevăzut de lege. Or, în cauză ne aflăm în prezenţa unei oferte de cesiune adresată preemptorilor înainte de perfectarea unui contract cu terţul astfel încât, în lipsa unor reglementari speciale ale unei asemenea oferte (sub aspectul conţinutului ei şi al consemnării preţului) vor fi aplicabile dispoziţiile de drept comun, referitoare la ofertă şi acceptare, respectiv dispoziţiile art. 1.187 şi următoarele C. civ.

Dezvoltând critica de nelegalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 10 C. civ., recurentul-reclamant arată că dispoziţiile art. 1.732 C. civ., ca norme speciale, nu pot fi aplicate în continuarea altor dispoziţii speciale cum sunt cele de la art. 1.730 C. civ., care reglementează oferta şi acceptarea în materia dreptului de prempţiune, acestea fiind texte de lege care stabilesc reguli privind exercitarea dreptului de preempţiune în ipoteze diferite.

Recurentul-reclamant susţine că cele două ipoteze sunt supuse unor regimuri juridice diferite, fiind reglementate distinct, pornind de la situaţii premise diferite: existenţa unei oferte adresate unui terţ, respectiv existenţa unui contract încheiat cu un terţ.

Aceste dispoziţii legale, respectiv procedurile pe care le reglementează fiecare dintre ele se completează cu normele de drept comun care legiferează oferta de a contracta şi acceptarea ofertei (condiţii, conţinut), respectiv cu cele care normează contractul civil (încheiere, condiţii de formă, etc.).

Potrivit recurentului-reclamant, acceptarea ofertei de a contracta fiind reglementată de dispoziţiile art. 1.187 şi următoarele C. civ., aceste dispoziţii legale sunt incidente în cauză.

Recurentul-reclamant susţine şi că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.191 şi art. 1.199 C. civ., oferta C. fiind irevocabilă.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.730, raportat la art. 1.186 alin. (1), art. 1.196, art. 1.651 şi art. 1.674 C. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, instanţa de apel a analizat în mod greşit acceptarea ofertei de cesiune de către reclamanţi din perspectiva dispoziţiilor art. 1.732 C. civ., adică în ceea ce priveşte consemnarea preţului, şi nu din perspectiva dispoziţiilor art. 1.730, raportat la art. 1.186 alin. (1), art. 1.196, art. 1.651 şi art. 1.674 C. civ.

Faţă de aceste din urmă dispoziţii legale, pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a aplicat în cauză, recurentul-reclamant susţine că simpla acceptare a ofertei valide de părţi sociale, respectiv acceptarea ofertei în privinţa întregului număr de părţi sociale ofertate, la preţul propus de vânzător, fără consemnarea lui, era suficientă pentru perfectarea contractului de vânzare a părţilor sociale şi pentru operarea transferului dreptului de proprietate asupra lor către preemptori.

Astfel, notificarea/oferta C. a fost primită de către asociaţii preemptori la data de 10.07.2019, iar la data de 11.07.2019 aceştia au acceptat oferta de părţi sociale validă, în interiorul termenului de 10 zile stabilit, atât prin ofertă, cât şi prin lege - art. 1.730 alin. (3) C. civ.

Or, potrivit art. 1.196 C. civ. "Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei".

În ceea ce priveşte oferta de cesiune de creanţă în valoare de 1.373.866,22 euro, recurentul-reclamant precizează că aceasta a fost refuzată de către asociaţii preemptori, motivat de faptul că această creanţă nu există.

Potrivit recurentului-reclamant, având în vedere faptul că, nu numai că bunurile nu sunt indivizibile, dar creanţa nici nu există (oferta fiind nulă în această privinţă), acceptarea ofertei de vânzare de părţi sociale pe care C. a înaintat-o celorlalţi asociaţi E. S.R.L., a avut loc a doua zi primirii ei, acela fiind momentul la care a fost încheiat contractul de cesiune de părţi sociale potrivit art. 1.186 alin. (1) din C. civ., nici dispoziţiile art. 202 din Legea nr. 31/1990 şi nici cele ale art. 10 din Actul Constitutiv al E. S.R.L., neprevăzând condiţii de formă sau alte formalităţi.

Mai arată recurentul-reclamant că, în raport de dispoziţiile art. 1.651 C. civ., coroborat cu art. 1.674 C. civ., "Proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă".

Potrivit recurentului-reclamant, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.732 alin. (3), raportat la art. 1.730 alin. (2) C. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.178 C. civ.

Recurentul-reclamant apreciază că, inclusiv în ipoteza în care ar fi aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1732 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a reţinut în mod greşit că lipsa consemnării preţului face ca exercitarea dreptului de preempţiune să rămână lipsit de orice efecte, în condiţiile în care însăşi oferta de cesiune, având anexat contractul de cesiune de părţi sociale, stipulează nu mai puţin de trei termene de plată a preţului.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1.730 alin. (2) din C. civ., "Dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel".

Ofertantul a derogat de la norma dispozitivă a art. 1.732 alin. (3) C. civ. (dacă într-adevăr ar fi aplicabilă în cauză), iar preemptorul la rândul său, primind oferta, a acceptat această derogare.

Recurentul-reclamant arată că, deşi este adevărat că informaţiile oferite în privinţa executării obligaţiei de plată sunt contradictorii şi prevăd nu mai puţin de trei termene de plată a preţului cesiunii, urmează ca ele să fie interpretate potrivit art. 1.269 C. civ., respectiv că termenul de plată a preţului este cel de 30 de zile de la data semnării contractului şi înregistrarea lui la Oficiul Registrului Comerţului.

În situaţia în care în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.732 alin. (3) C. civ., referitoare la consemnarea preţului, soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii.

În ceea ce priveşte plata preţului cesiunii, recurentul-reclamant susţine că obligaţia de plată a preţului a fost îndeplinită la 1 august 2019, înainte de scadenţă.

O ultimă critică de nelegalitate vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.735 C. civ., în raport de care arată că indivizibilitatea convenţională agreată între terţ şi vânzător, respectiv impusă de vânzător prin oferta sa, nu poate fi opusă preemptorului, ci numai cea generată de un risc obiectiv de păgubire a vânzătorului de vânzarea bunurilor prin acte juridice distincte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

La 30 decembrie 2022, intimatul-reclamant A. a depus la dosar cerere, în temeiul art. 60 alin. (2) Cod procedură civilă, arătând că îşi însuşeşte cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant B..

La 3 aprilie 2023, intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus la dosar cerere de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, precum şi întâmpinare.

Prin întâmpinarea depusă, intimaţii-pârâţi au susţinut legalitatea hotărârii recurate, fiind respectat principiul contradictorialităţii.

În acest sens, potrivit intimaţilor-pârâţi, prevederile în baza cărora instanţa de apel a motivat hotărârea, precum şi instituţiile juridice aplicabile atât din perspectiva situaţiei de fapt, cât şi a situaţiei de drept au fost invocate şi puse în discuţia părţilor, în cauză, preempţiunea şi incidenţa art. 1.732 C. civ. fiind discutate pe tot parcursul procesului.

Intimaţii-pârâţi afirmă că recurentul-reclamant critică modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1.732 C. civ., coroborând acest text de lege cu alte prevederi legale aplicabile, respectiv cu art. 1.730 şi art. 1 din acelaşi cod.

Potrivit intimaţilor-pârâţi, coroborarea unei norme cu o altă normă ţine de raţionamentul instanţei de judecată care, după ce s-au dezbătut în faţa sa toate chestiunile legate de fondul material şi juridic al cauzei, dezvoltă propriile silogisme şi raţionamente pe baza cărora pronunţă soluţia, iar acest fapt nu contravine principiului contradictorialităţii.

Cu privire la punerea în discuţie a aplicabilităţii art. 1.732 C. civ., intimaţii-pârâţi susţin că recurentul-reclamant a invocat aceste dispoziţii legale prin cererea de apel şi că au invocat, la rândul lor, prin întâmpinarea formulată în calea de atac, acelaşi text de lege.

Mai arată intimaţii-pârâţi că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor aceste aspecte, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din 9 iunie 2022.

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi susţin că hotărârea atacată este motivată conform exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi solicită instanţei de recurs să observe că instanţa de apel a arătat în paginile 1-14 situaţia de fapt, susţinerile pe larg ale părţilor, precum şi cele reţinute de prima instanţă, iar în paginile 15-20 a expus situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută şi a prezentat motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia.

Intimaţii-pârâţi concluzionează în sensul că instanţa de apel a făcut corecta aplicare a prevederilor legale, raportat la situaţia de fapt existentă, iar motivarea hotărârii este suficientă încât să lămurească toate aceste chestiuni, în cauză, Curtea reţinând indivizibilitatea convenţională a acestor bunuri, în raport de art. 545 alin. (3) C. civ.

Sub aspectul pretinsei nulităţi parţiale a notificării pentru lipsa obiectului - inexistenţa creanţei ofertate - subliniază că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată cu care au învestit iniţial instanţa (aşa cum a fost ea modificată ulterior), au solicitat în principal constatarea faptului că a operat preempţiunea, iar în subsidiar pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract. Prin urmare, obiectul litigiului, astfel cum a fost el dedus judecăţii, vizează numai aceste două chestiuni, iar nu constatarea nulităţii parţiale a notificării, capăt de cerere cu care nu au înţeles să învestească instanţa.

Mai mult, nici în cererea de apel formulată de reclamanţi nu se face vorbire despre nulitatea parţială a notificării, nefiind invocată nici ca susţinere pe fondul cauzei. Se observă că singura critică din cererea de apel cu privire la creanţele C. este cea din paragraful 77 al cererii de apel, în care se vorbeşte despre pretinsa inexistenţă a creanţei, iar nu despre o nulitate a notificării.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi apreciază că art. 10 C. civ. nu este aplicabil în cauză, dispoziţiile art. 1.732 din acelaşi cod necuprinzând nicio sancţiune ori restrângere a exerciţiului unor drepturi civile.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. civ., intimaţii-pârâţi susţin că în mod corect instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt priveşte exercitarea dreptului de preempţiune anterior încheierii unui contract de vânzare între C. (vânzător) şi BMS (terţul potenţial cumpărător).

Potrivit acestora, şi pentru situaţia din speţă, respectiv când vânzătorul notifică preemptorului condiţiile anterior încheierii vânzării cu terţul, notificarea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi notificarea transmisă în situaţiile reglementate de art. 1.732 C. civ.

În acest context, intimaţii-pârâţi afirmă că aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) C. civ., care reglementează posibilitatea aplicării prin analogie a normelor care reglementează instituţii similare, este deplin legală şi justificat realizată de instanţa de apel.

Cu privire la faptul că oferta C. era irevocabilă - pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1.191 şi art. 1.199 C. civ., intimaţii-pârâţi susţin că aspectele invocate de recurentul-reclamant nu prezintă relevanţă în speţă, câtă vreme reclamanţii nu au procedat la o acceptare a ofertei transmite de C., ci la transmiterea unei contraoferte.

Referitor la aplicabilitatea art. 1.732 C. civ., intimaţii-pârâţi arată că nu are relevanţă modul în care, în notificarea privind vânzarea, C. a înţeles să stabilească termenele şi sumele de plată, în discuţie fiind nu îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului, ci îndeplinirea obligaţiei de consemnare, cele două obligaţii fiind distincte.

Din perspectiva criticii ce vizează încălcarea art. 1.735 C. civ., intimaţii-pârâţi precizează că C. a înţeles să facă o vânzare a unui bun indivizibil (părţi sociale şi creanţă), posibilitate pe care o are conform 545 alin. (3) C. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 10 aprilie 2023, iar acesta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 20 septembrie 2023 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru asigurarea dreptului la apărare al intimaţilor C. şi D.; s-a pus în vedere acestor intimaţi să facă dovada angajării unui apărător, până la următorul termen de judecată; s-a prorogat discutarea cererii formulate de intimaţii C. şi D. de repunere în termenul de formulare a întâmpinării.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2023, Înalta Curte a apreciat că nu se impune repunerea în termenul de formulare a întâmpinării, având în vedere că în înscrisul numit întâmpinare nu se invocă vreo excepţie, astfel încât va fi analizat drept concluzii scrise. Instanţa a constatat lipsa de procedură cu intimaţii C. şi D. şi a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din 7 februarie 2024.

Prin încheierile din 7 februarie 2024, şi respectiv din 10 aprilie 2024, s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimaţii C. şi D..

Prin încheierea din 12 iunie 2024 s-a dispus amânarea judecării cauzei, în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimaţii-pârâţi C. şi D., prin publicitate, conform art. 167 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024 s-a revenit asupra măsurii numirii unui curator special pentru intimatul-pârât D.; s-a prorogat discutarea desemnării unui curator special pentru intimata-pârâtă C.; s-a amânat judecata cauzei şi s-a acordat termen de judecată la 26 martie 2025.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine prevederile art. 22 alin. (1), potrivit cărora "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", precum şi pe cele ale art. 13 din acelaşi cod, care garantează dreptul la apărare al părţilor, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe şi de a-şi face apărări, prezentându-şi susţinerile în scris şi oral.

De asemenea, dispoziţiile art. 14 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc faptul că "Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea", iar potrivit alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol, instanţa "este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" şi "îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echităţii procesului civil în sensul art. 6 din acelaşi cod şi art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părţile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunţată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate şi dezbătute.

Dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) Cod procedură civilă implică obligaţia colerativă a instanţei de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuţiei contradictorii a acestora toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. proc. civ.). Acelaşi deziderat al asigurării echităţii procedurii constituie fundamentul dispoziţiilor art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă care obligă instanţa de judecată să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând şi examinând poziţia procesuală şi argumentele părţilor litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat, iar instanţa de judecată îşi poate forma propriul raţionament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părţi nu au putut fi primite, aşa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente în cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că, prin motivele de apel, reclamantul B. a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.732 C. civ. de către prima instanţă, din perspectiva reţinerii situaţiei premisă în care preemptorul este notificat ulterior încheierii contractului cu un terţ.

Răspunzând aceastei critici, curtea de apel a reţinut, contrar primei instanţe, că vânzarea către terţul F. nu a mai avut loc, astfel că speţa dedusă judecăţii se încadrează în prima ipoteză, reglementată de dispoziţiile art. 1.730 alin. (3) C. civ., respectiv exercitarea dreptului de preemţiune anterior încheierii unui contract.

În continuare, însă, analizând dispoziţiile alin. (3) al art. 1.730 C. civ., instanţa de apel a constatat că aceste prevederi legale nu reglementează conţinutul notificării şi consemnarea preţului şi că aceste aspecte nu pot fi lăsate la aprecierea preemptorului, motiv pentru care, faţă de art. 1 alin. (2) din C. civ., a reţinut că dispoziţia legală asemănătoare, aplicabilă, este cea a art. 1.732 C. civ.

Or, instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor, nici incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. proc. civ. pentru a identifica norma legală incidentă, nici aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.732 C. civ. cu privire la conţinutul notificării şi la consemnarea preţului, impunându-se a fi înlăturate apărările intimaţilor-pârâţi, formulate prin întâmpinarea calificată de instanţă drept concluzii scrise, cu privire la invocarea de chiar de către reclamanţi, prin apelul declarat, a dispoziţiilor art. 1.732 C. civ.

De altfel, nici din încheierea din 9 iunie 2022, invocată de intimaţii-pârâţi, nu reiese că instanţa de apel a pus în discuţia contradictorie a părţilor aspectele arătate mai sus.

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, dar şi dreptul la apărare al părţii, aspect care impune casarea hotărârii.

Înalta Curte reţine incidenţa în cauză şi a motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar şi face, în acelaşi timp, posibilă realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte, contrar apărărilor intimaţilor-pârâţi, constată că, în apel, reclamantul B. a invocat inexistenţa indivizibilităţii bunurilor, în raport de dispoziţiile art. 1.735, coroborat cu art. 545 C. civ., iar pe de altă parte inexistenţa creanţei şi incidenţa art. 1.266 alin. (1) şi (2) C. civ.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel s-a limitat la a arăta că oferta a vizat două bunuri, reprezentate de părţi sociale şi creanţe, privite de vânzător ca un bun indivizibil, iar acceptarea ofertei de către reclamanţi a fost parţială, vizând numai părţile sociale. A mai apreciat instanţa de apel că stabilirea dacă bunurile erau sau nu indivizibile, iar creanţele erau sau nu reale, nu prezintă relevanţă, câtă vreme nu există acord între oferta lansată şi acceptarea acesteia.

Deoarece din considerentele hotărârii lipseşte examinarea argumentelor reclamantului referitoare atât la indivizibilitatea bunurilor, cât şi la inexistenţa creanţei, şi punctul de vedere al instanţei faţă de acestea, Înalta Curte reţine încălcarea exigenţelor motivării, aspect ce afectează esenţa înfăptuirii justiţiei, forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidând în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Ca atare, nu pot fi reţinute apărările formulate de intimaţii-pârâţi prin concluziile scrise depuse la dosar, câtă vreme lipseşte analiza efectivă a instanţei de judecată, astfel cum s-a arătat.

Întrucât prin nemotivarea hotărârii, recurentului-reclamant i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Constatându-se incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă, ce impun casarea hotărârii, Înalta Curte arată că analiza criticilor invocate de recurentul-reclamant în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi realizată.

Însă, în rejudecare, în raport de temeiul de drept al acţiunii şi de dispoziţiile legale invocate de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor lor, instanţa de apel urmează a avea în vedere şi dispoziţiile art. 1.191 C. civ., care dispun în sensul că "(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor. (2) Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect".

De asemenea, instanţa de apel urmează a analiza cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1.196 alin. (1) C. civ., care statuează că "(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile", precum şi a art. 1.199 C. civ., potrivit căruia "Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea".

Totodată, instanţa de apel va realiza controlul judiciar şi raportat la prevederile art. 1.186 alin. (1) C. civ., care dispune: "1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile", coroborat cu art. 1.651 şi art. 1.674 C. civ., precum şi la dispoziţiile art. 1.178 C. civ., potrivit căruia "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă".

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1135 din 30 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel. Ca urmare a casării hotărârii, în raport de prevederile art. 60 alin. (2) C. proc. civ., nu se mai impune a fi soluţionată cererea formulată de intimatul-reclamant A. cu privire la însuşirea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1135 din 30 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1135 din 30 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2025.