Jurisdictional conflict over labor claims against a court: applicability of special venue rules to former employees suing in their former capacity

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, la 28 februarie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Apel Craiova şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat recunoaşterea şi acordarea drepturilor salariale cuvenite raportate la valorea de referinţă sectorială de 605,225 RON, neplafonată, începând cu data de 1 august 2016, până la data eliberării din funcţie, respectiv 29 iulie 2021, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 raportat la art. 12 din Secţiunea 1 - Dispoziţii comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiţie. Anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională - Legea nr. 153/2017; plata diferenţei drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, neplafonată, pentru aceeaşi perioadă, la care să se aplice o majorare de 25% potrivit art. 12 din Secţiunea 1 - Dispoziţii comune din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din justiţie, Anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională - Legea nr. 153/2017; actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate până la plata efectivă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194, art. 95 şi art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Legea nr. 153/2017, art. 1.531 şi art. 1.535 C. civ., precum şi ale art. 166 din Codul Muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1209 din 6 iunie 2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Completul specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta domiciliază în Craiova şi a activat în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curţii de Apel Craiova, fiind pensionară, şi întrucât cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu cu o instanţă de judecată, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (21) C. proc. civ.

Însă, cum aceste prevederi nu permit alegerea unei instanţe din circumscripţia unei curţi de apel care nu se învecinează cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, iar Tribunalul Dâmboviţa se află în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, care nu se învecinează cu Curtea de Apel Craiova, având în vedere proximitatea faţă de domiciliul reclamantei, competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Argeş.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa civilă nr. 3682/2024 din 21 noiembrie 2024, s-a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În argumentarea soluţiei, s-a reţinut că, la data formulării acţiunii, reclamanta, cu domiciliul situat în Craiova, nu mai avea calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curţii de Apel Craiova, fiind pensionară, împrejurare care nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., iar în condiţiile în care nici Tribunalul Dâmboviţa nu are calitate de pârât în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 127 alin. (2) şi (21) din acelaşi cod.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 7 februarie 2025.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa să judece litigiul, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

În cauză, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a fost învestit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta care a activat în calitate de grefier în cadrul Curţii de Apel Craiova, acţiunea având ca obiect acordarea drepturilor salariale, împrejurare care impune verificarea incidenţei vreuneia dintre normele prevăzute de art. 127 C. proc. civ.

Conform alin. (1) al art. 127 C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea". Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul grefierilor, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 127 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.", iar potrivit alin. (21), aceste dispoziţii, precum şi cele ale alin. (1), se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Înalta Curte reţine că reclamanta a deţinut funcţia de grefier în cadrul Curţii de Apel Craiova, însă, la data învestirii primei instanţe, nu mai avea această calitate, încetându-şi activitatea prin pensionare, competenţa teritorială neputând fi stabilită prin raportare la dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere că pricina pendinte are natura unui litigiu de muncă, iar domiciliul reclamantei este situat în Craiova, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei ar fi aparţinut Tribunalului Dolj, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data formulării acţiunii, potrivit cărora "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Însă, se constată că cererea de chemare în judecată a fost introdusă împotriva unei instanţe de judecată, astfel încât devin incidente prevederile art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ., reclamanta având posibilitatea de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În aceste condiţii, deşi competenţa dobândeşte un caracter alternativ în privinţa instanţelor care pot fi sesizate, dreptul reclamantului este limitat de numărul opţiunilor, criteriul obiectiv determinant pe care instanţele trebuie să îl îndeplinească, iar reclamantul să îl respecte, fiind cel al învecinării curţilor de apel în cadrul cărora funcţionează instanţele care pot fi învestite de acesta.

Or, în cauză se constată că deşi reclamanta a uzat de dreptul care îi este recunoscut de art. 116 C. proc. civ., manifestându-şi în mod neechivoc intenţia de a-i fi judecată cererea de un alt tribunal decât cel căruia i-ar fi revenit competenţa soluţionării cauzei, totuşi instanţa sesizată nu întruneşte cerinţele geografice prevăzute de lege, efectul fiind acela al învestirii unei instanţe necompetente teritorial.

Aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă se află în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, iar curţile de apel de ale căror circumscripţii reclamanta era ţinută alternativ se află în localităţile Bucureşti, Piteşti, Alba-Iulia sau Timişoara.

Prin urmare, reţinând că în mod corect a fost avut în vedere criteriul distanţei faţă de domiciliul reclamantei, pentru facilitarea accesului la justiţie, Înalta Curte constată că instanţa căreia îi revine competenţa soluţionării cauzei este Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ.

În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş , secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.